ICCJ. Decizia nr. 2065/2011. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2011)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.2065/2011

Dosar nr. 836/2/2007

Şedinţa publică din 26 mai 2011

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la 29 iunie 2006 la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, reclamanta B.C.R. SA a solicitat pronunţarea unei hotărâri arbitrale prin care pârâta B.E.I. SA să fie obligată la plata sumei de 2.901.187,60 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea scrisorilor de garanţie nr. 75, 76, 77, 78 şi 79 din 30 noiembrie 2010, emise de M.F.P. şi a dobânzii legale, calculate de la data cererilor de executare până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa arbitrală nr. 238, pronunţată la 13 noiembrie 2006, în dosarul nr. 211/2006, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta E. SA, ca neîntemeiată şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul arbitral a reţinut că excepţia este neîntemeiată, pornind de la faptul că raportul juridic dedus judecăţii este cel născut din emiterea scrisorilor de garanţie, în baza convenţiilor de contragarantare, încheiate de reclamanta B.C.R. SA cu M.F.P. În temeiul prevederilor Legii nr. 440/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2000 E. SA a preluat de la M.F.P. angajamentele şi dosarele privind documentaţia aferentă celor 5 scrisori de garanţie.

În raport cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 12 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 96/2000 modificată şi completată, rezultă că E. SA are obligaţia de a executa, în numele şi în contul statului, scrisorile de garanţie emise de Ministerul Finanţelor în baza convenţiilor de contragarantare, având calitatea de subiect pasiv al raportului juridic obligaţional născut din aceste acte juridice. Susţinerea pârâtei în sensul că subiectul obligaţiei de plata a scrisorii de garanţie ar fi C.I.G.C.C.E. nu are nici un temei legal sau contractual, acesta având atribuţii în a examina şi aproba operaţiunile desfăşurate de E. SA, iar nu de a le executa el însuşi, mecanismul fiind reglementat ca atare chiar de lege.

În ceea ce priveşte netemeinicia acţiunii reclamantei, situaţia de fapt constă în emiterea de către fosta B. SA a 5 scrisori de contragaranţie bancară de bună execuţie, în valoare totală de 3.335.267,70 dolari S.U.A., în favoarea C.B.S., garant al firmelor P.E.D.E.E.E. şi P.E.E.G.T. Siria, cu care E. încheiase o serie de contracte de export, având ca obiect livrarea de echipament şi asistenţă tehnică. Ulterior, pentru garantarea angajamentelor asumate de către B., între M.F.P. şi B.C.R. SA (succesoarea B. SA) s-au încheiat 5 convenţii de garantare, în temeiul cărora au fost emise de către minister, cinci scrisori de garanţie, (75 - 79 din 30 noiembrie 2000) în valoare totală de 2901187,60 dolari S.U.A. Prin fiecare, M.F.P. s-a angajat irevocabil şi necondiţionat să plătească B.C.R. SA orice sumă datorată şi neachitată de SC E.I. SRL, până la concurenţa sumei menţionate, la prima cerere scrisă a B.C.R. SA, prin care se menţionează îndeplinirea condiţiilor stabilite în acest sens. Potrivit Legii nr. 440/2004, de modificare şi completare a Legii nr. 90/2000, care a abrogat OG nr. 14/1995, în baza căreia au fost emise cele 5 scrisori de garanţie, M.F.P. a predat către E. SA angajamentele şi dosarele privind scrisorile de garanţie menţionate.

Ulterior, B.C.R. SA a solicitat executarea scrisorilor de garanţie prin cereri scrise adresate pârâtei, sub nr. 533 – 536 din 30 august 2005 şi nr. 552 din 2 septembrie 2005, iar prin adresa nr. 37309 din 18 august 2005 a notificat E. că nu va proceda la prelungirea contragaranţiilor bancare şi că va plăti aceste angajamente, având în vedere cererile de executare formulate de beneficiarii externi.

Pârâta a refuzat să execute plata scrisorilor de garanţie, conform adresei cu nr. 268 din 17 noiembrie 2005 şi nr. 58 din 11 ianuarie 2006, cu motivarea că a supus cererile de executare analizei C.I.G.C.C.E., care le-a respins prin hotărârea nr. 15188 din 11 noiembrie 2005, considerându-se că nu au fost formulate în conformitate cu textul scrisorilor de garanţie. Încercarea părţilor de a rezolva litigiul pe calea unei concilieri s-a soldat cu acelaşi rezultat.

În raport cu situaţia de fapt redată, în conformitate cu art. 1 alin. (2), art. 2 şi art. 9 şi art. 12 din Legea nr. 96/2000, activităţile desfăşurate de E. SA în numele şi în contul statului sunt supuse aprobării C.I.G.C.C.E.

S-a mai reţinut că Legea nr. 313/2004, privind datoria publică, nu are aplicare directă în speţă, cuprinzând doar dispoziţii de principiu privind executarea garanţiilor de stat.

Prin cererea înregistrată în data de 2 februarie 2007 la Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 836/2/2007 al secţiei a VI-a comercială, petenta B.C.R. SA a formulat acţiune în anularea sentinţei arbitrale nr. 238 pronunţată la 13 noiembrie 2006 de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în contradictoriu cu intimata B.E.I. a României – E. SA, solicitând anularea hotărârii arbitrale menţionate în baza art. 364 alin. (1) lit. i) teza ultimă C. proc. civ., iar pe fond admiterea acţiunii şi obligarea intimatei la plata sumei de 2.901.187,6o dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea scrisorilor de garanţie nr. 75, 76, 77, 78 şi 79 din data de 30 noiembrie 2000, cu dobânda legală de la data cererilor de executare până la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii în anulare s-a arătat că încălcând dispoziţiile legale imperative, prevăzute de art. 2 pct. 37, art. 4 alin. (1), art. 12 şi 15 din Legea nr. 313/2004, precum şi de art. 14 din Legea nr. 96/2006, tribunalul arbitral a apreciat că Legea nr. 313/2004 nu are aplicare directă în speţă iar hotărârea C.I.G.C.E.E., de respingere a cererilor de executare a scrisorilor de garanţie, emisă în baza Normelor nr. 14700/2004, este conformă cu legea deoarece „executarea garanţiei de stat trebuie supusă unui control pentru a se asigura efectuarea plăţii în condiţiile prevăzute de lege, control efectuat, potrivit Legii nr. 96/2000 de C.I.G.C.E.E.

Or, în executarea scrisorilor de garanţie, irevocabile şi necondiţionate, efectuarea plăţilor se face doar în condiţiile prevăzute de clauzele garanţiei de stat (art. 15 din Legea nr. 313/2004), care au fost aprobate şi emise în conformitate cu legea. Legea nr. 313/2004 reglementează cu caracter special emiterea şi executarea garanţiilor de stat şi în baza dispoziţiilor acesteia trebuia să judece tribunalul arbitral, în sensul dispunerii transferului sumelor solicitate din fondul de risc în contul indicat în cererile de plată, conform scrisorilor de garanţie, iar nu în baza normelor C.I.G.C.C.E., adoptate prin hotărârea nr. 14700/2004, inferioare legii şi pentru care s-a adăugat la lege.

Intimata E. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii în anulare, ca inadmisibilă şi, menţinerea sentinţei arbitrale, întrucât motivele acţiunii nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 364 lit. i), teza ultimă C. proc. civ., deoarece nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii s-a invocat de petentă în raport cu fondul cauzei, astfel cum s-a şi judecat cauza de tribunalul arbitral. Or, dispoziţiile art. 364 C. proc. civ., nu dau dreptul instanţei să cerceteze modul în care tribunalul a soluţionat fondul pricinii, ci, în mod limitativ, numai referitor la măsura în care au fost respectate condiţiile de formă ale arbitrajului.

Prin cererea formulată în cauză la 15 aprilie 2007 petenta B.C.R. SA a invocat, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Normele aprobate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14681/2004, reconfirmate prin nr. 14700/2004 a C.I.G.C.C.E., solicitând să se dispună sesizarea instanţei de contencios - administrativ şi, totodată, suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de către instanţa respectivă.

Prin Încheierea pronunţată în cauză la 5 aprilie 2007, instanţa a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocată şi suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei respective.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 2894 pronunţată la data de 29 octombrie 2008, în dosarul nr. 3494/3/2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus respingerea excepţiei de nelegalitate.

Recursul formulat împotriva acestei sentinţe civile de către B.C.R. SA a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 2292, pronunţată la 29 aprilie 2009, în dosarul nr. 3494/2/2008, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, iar în urma soluţionării, în acest mod, a excepţiei de nelegalitate, cauza privind soluţionarea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, a fost repusă pe rolul instanţei.

Prin cererea formulată în cauză la 1 aprilie 2010, SC S.C. SRL, în calitate de cesionar al creanţei cedentei B.C.R. SA, faţă de debitorul cedat, SC E.I.G. SA, la care se referă scrisorile de garanţie, a solicitat scoaterea din cauză a B.C.R. SA şi introducerea sa în calitate de parte, în locul acesteia (adică subrogarea în calitatea procesuală, de petentă, a B.C.R. SA), în acelaşi sens fiind, de altfel şi solicitarea formulată de B.C.R. SA în cuprinsul adresei nr. DI/1/1511 din 3 februarie 2010.

Prin încheierea dată în cauză la 10 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de scoatere din cauză a B.C.R. SA şi de introducere în cauză, în calitate de parte, în locul acesteia, a SC S.C. SRL, ca neîntemeiată.

Prin cererea formulată în cauză la data de 16 septembrie 2010 petenta B.C.R. SA şi-a precizat, la suma de 3.011.370,73 lei, cuantumul pretenţiilor, constând în dobânda legală aferentă sumei de 2.901.187,60 dolari S.U.A., calculată de la data introducerii acţiunii până în luna septembrie 2010 şi, în consecinţă, a achitat o taxă de timbru, în completare.

Prin cererea formulată în cauză la data de 7 octombrie 2010 petenta B.C.R. SA, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, a invocat excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 15188 din 11 noiembrie 2005 a C.I.G.C.C.E., solicitând să se dispună sesizarea instanţei de contencios administrativ competentă pentru soluţionarea excepţiei şi, totodată, suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei respective.

La termenul de judecată de la 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, invocată de intimată în întâmpinare, nu constituie o excepţie propriu-zisă, ci o apărare pe fondul acţiunii în anulare, asupra căreia s-a acordat cuvântul în concluziile puse referitor la soluţionarea acestei acţiuni, şi, de asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a acordat cuvântul părţilor în soluţionarea cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea celei de a doua excepţii de nelegalitate invocată de petentă, precum şi în soluţionarea acţiunii în anulare.

Prin sentinţa comercială nr. 132 din 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ competente, referitor la excepţia de nelegalitate invocată de petentă; a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de petentă împotriva sentinţei arbitrale nr. 238 din 13 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând, în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.

Una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească excepţia de nelegalitate, pentru ca instanţa sesizată cu soluţionarea unui litigiu să sesizeze instanţa de contencios administrativ cu o asemenea excepţie, constă în aceea că actul administrativ pretins nelegal să aibă înrâurire asupra litigiului existent între părţi.

În speţă, instanţa a fost sesizată, conform art. 364 C. proc. civ., cu o acţiune în anularea sentinţei arbitrale nr. 238 din 13 noiembrie 2006, prin care, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, a respins pe fondul cauzei, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de B.C.R., în contradictoriu cu E., pentru obligarea acesteia din urmă la plata contravalorii scrisorilor de garanţie, emise de M.F.P.

Potrivit art. 364 C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată, „numai prin acţiune în anulare, pentru unul dintre motivele" expres enumerate de acest text legal.

Tocmai de aceea, art. 366 C. proc. civ., stabileşte fără echivoc că, numai în cazul în care instanţa judecătorească admite acţiunea şi anulează hotărârea arbitrală, „se va pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale", putând eventual administra noi probe cu privire la fondul cauzei.

Aşadar, soluţionarea acţiunii în anulare este distinctă de judecata fondului şi are un caracter prealabil în raport cu fondul cauzei.

Numai dacă instanţa judecătorească reţine că acţiunea în anulare este întemeiată, în raport cu unul dintre motivele prevăzute de art. 364, ajunge să examineze şi fondul cauzei.

Prin urmare, pentru a examina în ce măsură excepţia de nelegalitate invocată are sau nu înrâurire asupra soluţionării prezentei cauze, este necesar ca raportarea să se facă nu la fondul litigiului dintre părţi (acţiunea arbitrală), ci la elementele specifice acţiunii în anularea sentinţei arbitrale, a cărei desfiinţare a fost solicitată.

B.C.R. a formulat o acţiune în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 364 alin. (1) lit. i), în sensul că hotărârea arbitrală încalcă „dispoziţiile imperative ale legii". În esenţă, sunt avute în vedere prevederile Legii nr. 313/2004 privind datoria publică, respectiv ale Legii nr. 96/2000, cu modificările ulterioare, privind organizarea şi funcţionarea E., şi se critică faptul că tribunalul arbitral a soluţionat cauza pe fond, în baza Normelor adoptate de C.I.G.C.C.E., prin Hotărârea nr. 14700/2004, cu forţa juridică inferioară legii şi prin care s-ar fi adăugat la lege. Aşadar, în realitate, B.C.R. consideră că tribunalul arbitral ar fi trebuit să ajungă la „concluzia raţională a inexistenţei, din punct de vedere juridic, a acestui act".

Or, în contextul în care motivul de anulare a hotărârii arbitrale îl constituie „încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii" şi, în condiţiile în care, practic, aceste pretinse dispoziţii imperativ invocate de B.C.R. sunt cele mai sus menţionate, este evident faptul că excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 15.188/2005 nu are înrâurire asupra soluţionării acţiunii în anularea sentinţei arbitrale.

În primul rând, Hotărârea nr. 15.188/2005 este doar un act administrativ individual, iar nu „o dispoziţie imperativă a legii", în sensul art. 364 C. proc. civ.

Prin urmare, aspectele privind legalitatea sau nelegalitatea acestui act administrativ nu ţin de judecata acţiunii în anularea sentinţei arbitrale, ci ţin, eventual, de fondul cauzei.

Însă, pentru a se ajunge la fondul cauzei, adică la rejudecarea acţiunii arbitrale este necesar ca, în prealabil, să se stabilească dacă tribunalul arbitral a încălcat vreo dispoziţie imperativă a legii.

În al doilea rând, excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 15.188/2005, este practic, a doua excepţie de nelegalitate invocată de B.C.R. în soluţionarea prezentei acţiuni în anularea sentinţei arbitrale.

Astfel, prin încheierea din 5 aprilie 2007, instanţa a admis cererea B.C.R. şi a dispus sesizarea secţiei de contencios administrativ pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Normele privind operaţiunile de emitere a garanţiilor de export de către E., aprobate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14681/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi reconfirmate prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 14.700/2004.

Pe cale de consecinţă, s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea acestei excepţii de nelegalitate.

Prin sentinţa nr. 2894 din 29 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 3494/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a respins această excepţie de nelegalitate, ca neîntemeiată, cu motivarea că art. 22 din Norme au fost emise de C.I.G.C.C.E. în executarea şi în limitele Legii nr. 96/2000, acestea nefiind o adăugare la lege.

Prin urmare, este evident că excepţia de nelegalitate a acestui act normativ (chiar cu forţa inferioară legii), avea înrâurire asupra soluţionării acţiunii în anulare, având în vedere susţinerile B.C.R. din cererea în anulare, precum şi motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în condiţiile în care prin „lege", din sintagma „dispoziţiile imperative ale legii", se are în vedere un sens larg, care include nu doar dispoziţiile cu putere de lege, dar şi dispoziţiile din actele normative secundare, emise în aplicarea şi în executarea legilor.

Însă, excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 15.188/2005, nu mai are înrâurire asupra soluţionării acţiunii în anulare, această hotărâre fiind doar un act administrativ unilateral, fără valoarea unei dispoziţii imperative a legii. Mai mult, această Hotărâre a fost emisă tocmai în aplicarea Normelor metodologice a căror legalitate a fost deja constatată de instanţa de contencios administrativ.

În al treilea rând, chiar dacă petenta B.C.R. are interes, în ceea ce priveşte invocarea excepţiei de nelegalitate a Hotărârii C.I.G.C.C.E. nr. 15.188/2005, această condiţie este distinctă de aceea referitoare la faptul că o asemenea excepţie trebuie să aibă înrâurire chiar asupra soluţionării acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.

Mai mult, referitor la interesul petentei de a obţine anularea Hotărârii nr. 15.188/2005, nu este suficientă existenţa unui interes al uneia dintre părţi, ci acesta trebuie să fie valorificat în condiţiile legale şi în cadrul procesual permis de lege.

Or, nimic nu a împiedicat petenta B.C.R. de a acţiona în vederea anulării acestei hotărâri, pe calea unei acţiuni în contencios administrativ, în condiţiile în care, cunoscând existenţa clauzei de alegere a competenţei tribunalului arbitral, era evident faptul că, în cadrul judecăţii arbitrale nu exista posibilitatea de a pune în discuţie nelegalitatea acestui act administrativ.

Cu privire la acţiunea în anularea sentinţei arbitrale s-au reţinut următoarele.

Prin cererea de chemare în judecată, petenta a susţinut că ar fi fost încălcate dispoziţiile imperative ale legii, în condiţiile în care tribunalul arbitral a soluţionat cauza pe fond, în baza art. 22 din Normele metodologice adoptate de C.I.G.C.C.E., prin care s-ar fi adăugat la lege.

Prima instanţă a reţinut că această susţinere este vădit nefondată, în condiţiile în care, urmare a excepţiei de nelegalitate invocate de petentă, a art. 22 din Norme, instanţa de contencios administrativ s-a pronunţat în sensul legalităţii acestui text, prin sentinţa civilă nr. 2894 din 29 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 3494/3/2008.

Această hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are autoritate de lucru judecat, astfel încât, în cadrul soluţionării prezentei acţiuni în anulare, instanţa comercială este ţinută de toate efectele acestei hotărâri irevocabile.

În aceste condiţii, în mod corect tribunalul arbitral a reţinut că, pentru efectuarea plăţii garanţiilor, aprobarea prealabilă a C.I.G.C.C.E. constituia o condiţie „sine qua non", în temeiul art. 22 din Norme, emisă în baza art. 12 din Legea nr. 96/2000.

În speţă, această condiţie nu este îndeplinită, deoarece, prin Hotărârea nr. 15.188/2005, C.I.G.C.C.E. a respins cererea B.C.R. de executare a scrisorilor de garanţie nr. 75 – 79 din 30 noiembrie 2000.

Totodată, în mod corect tribunalul arbitral a reţinut că, potrivit art. 21 lit. f) din Statutul E. (M. Of., nr. 3798/9.12.2009), această bancă, în calitate de agent al statului, are obligaţia să aplice întocmai hotărârile C.I.G.C.C.E. în activitatea pe care o desfăşoară.

Prin urmare, respingerea solicitărilor de plată a contravalorii scrisorilor de garanţie emise de M.F.P. s-a realizat, în realitate, prin Hotărârea C.I.G.C.C.E. nr. 15.188/2005, pe care E, era ţinută, prin lege, s-o respecte.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta B.C.R. Bucureşti, aducându-i următoarele critici.

1. a) Hotărârea recurată este lipsită de temei legal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii se sesizare a instanţei de contencios administrativ competente, cu privire la excepţia de nelegalitate invocată.

În mod greşit a constatat prima instanţă că actul administrativ unilateral, reprezentat de Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E., nu are înrâurire asupra acţiunii în anularea sentinţei arbitrale.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral, cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

Acest act este unul administrativ, individual, reclamanta având interes în invocarea excepţiei de nelegalitate, iar actul are o înrâurire hotărâtoare asupra litigiului existent între părţi.

Prin acţiunea în anulare formulată, a fost criticată nelegalitatea sentinţei arbitrale nr. 238 din 13 noiembrie 2006, atât din perspectiva aplicării dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 313/2004 şi ale Legii nr. 96/2000, dar şi din perspectiva nelegalităţii Hotărârii nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E. (în prezent C.I.F.G.A.).

Prin hotărârea primei instanţe, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 24 şi 31 din Constituţia României, prin care sunt garantate dreptul la apărare şi dreptul la informare.

Motivele dezvoltate de către reclamantă în cadrul acţiunii în anulare se bazează pe faptul că sentinţa arbitrală se întemeiază pe o hotărâre a C.I.G.C.C.E., ce a fost emisă cu încălcarea unor principii fundamentale garantate de Constituţia României.

Prin urmare, este greşită concluzia că excepţia de nelegalitate priveşte un act administrativ ce vizează numai fondul litigiului arbitral, dar nu şi fondul acţiunii în anulare.

Prima instanţă a transformat, în mod nelegal, soluţia de respingere a cererii de sesizare a instanţei de contencios administrativ, cu excepţia invocată, într-un motiv de respingere a acţiunii în anulare, încălcând astfel dispoziţiile art. 364 C. proc. civ.

b) Prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E. reprezintă doar un act reprezentativ individual şi nu o dispoziţie imperativă a legii, în sensul art. 364 lit. i) C. proc. civ., deoarece reclamanta - recurentă nu s-a raportat la această hotărârea ca la o dispoziţie legală, ci ca la un act administrativ nelegal, ce a stat la baza sentinţei arbitrale.

Dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., nu exclud, ci conferă instanţei posibilitatea de a îngloba în analiza aspectelor de legalitate ale sentinţei arbitrale, orice acte administrative care încalcă dispoziţiile legale.

Sub un alt aspect, hotărârea primei instanţe este criticabilă şi din alt punct de vedere, şi anume, deşi a fost de acord cu sesizarea instanţei de contencios administrativ, cu privire la excepţia de nelegalitate vizând dispoziţiile art. 22 din Normele metodologice NI-GAR-02-II/0, când s-a ridicat excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E. a considerat că nu este suficient ca litigiul să depindă de actul administrativ contestat, ci chiar soluţionarea acţiunii în anularea sentinţei arbitrale trebuie să fie influenţată de respectivul act administrativ.

Prima instanţă nu avea competenţa să se pronunţe asupra legalităţii Hotărârii nr. 15188/2005, ca urmare a faptului că excepţia de nelegalitate a art. 22 din Normele metodologice a fost respinsă.

Anularea unei sentinţe arbitrale se poate face nu numai pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii ci şi pentru încălcarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.

2. Hotărârea recurată nu este motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

Motivarea soluţiei de respingere a acţiunii în anulare vizează aspecte ce ţin de fondul litigiului arbitral, şi nu aspecte în raport de care prima instanţă să fi apreciat că motivele acţiunii în anulare nu se încadrează între cele prevăzute de art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Prima instanţă s-a pronunţat cu privire la temeinicia sentinţei arbitrale, fără a preciza aspectele în raport de care a considerat că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

Recurenta apreciază că prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la toate motivele de nulitate invocate cu privire la sentinţa arbitrală.

Acest fapt echivalează cu soluţionarea litigiului fără a se intra în cercetarea fondului, fiind necesară admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării acţiunii în anulare.

3. Hotărârea recurată este rezultatul unei greşite aplicării greşite a legii, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a acţiunii în anulare.

Astfel, deşi prin acţiunea în anulare au fost invocate, ca motive de anulare, încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 313/2004 şi ale Legii nr. 96/2000, dar şi încălcarea ordinii publice, prin confirmarea de către Tribunalul Arbitral al unui act administrativ vădit nelegal, prima instanţă a respins acţiunea în anulare, motivat de împrejurarea că soluţia Tribunalului Arbitral este temeinică, deşi analiza fondului litigiului arbitral s-ar putea face numai în situaţia admiterii acţiunii în anulare şi rejudecării cauzei.

Se mai arată de către recurentă că prima instanţă a ignorat susţinerile sale cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 2 pct. 37 [(actual art. 2 lit. b): art. 4 alin. (1) şi (2)] [(actual art. 5 alin. (1) şi (2); art. 12 şi 15 din OUG nr. 64/2007)].

Confirmarea de către prima instanţă a susţinerilor Tribunalului Arbitral, potrivit cărora legea datoriei publice nu are aplicabilitate directă în speţă, reprezintă o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale.

De asemenea, reclamanta - recurentă susţine că a invocat şi încălcarea altor dispoziţii legale, precum art. 2 pct. 2; art. 15 alin. (3) din Legea nr. 313/2004; art. 14 din Legea nr. 96/2000, însă prima instanţă nu a menţionat motivele pentru care a înlăturat aceste susţineri.

La data de 2 mai 2011 intimata - pârâtă, B.E.I. SA Bucureşti, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând hotărârea recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.

1. În mod greşit a constatat prima instanţă că actul administrativ unilateral, reprezentat de Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E., nu are influenţă asupra soluţionării acţiunii în anulare a sentinţei arbitrale, ci numai asupra fondului litigiului.

În speţa de faţă, recurenta - reclamantă este parte interesată, actul contestat este unul administrativ, individual şi, contrar celor susţinute de către prima instanţă, are o înrâurire esenţială asupra litigiului existent între părţi, inclusiv asupra acţiunii în anulare, nu doar în ceea ce priveşte fondul litigiului.

Potrivit dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată dacă încalcă ordinea publică, bunele moravuri, ori dispoziţii imperative ale legii.

Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, atunci când a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ competente, cu privire la excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E. (în prezent C.I.F.G.A.) pentru că numai pe această cale ar fi putut constata dacă hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, respectiv dacă hotărârea a cărei legalitate a fost contestată este sau nu nelegală.

Prin urmare, excepţia nelegalităţii respectivei hotărâri priveşte nu numai fondul cauzei ci şi acţiunea în anulare, iar nelămurirea caracterului legal sau nelegal al acesteia echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei, situaţie ce impune casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii în anulare, cu obligarea primei instanţe de a sesiza instanţa de contencios competentă cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate ce vizează hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E.

2. Necercetarea completă a fondului cauzei (adică a condiţiilor de exercitare a acţiunii în anulare), rezultă şi din aspectul că prima instanţă, deşi a fost de acord cu sesizarea instanţei de contencios administrativ competente, cu privire la excepţia de nelegalitate vizând dispoziţiile art. 22 din Normele metodologice NI-GAR-02-II/0, nu a mai fost de acord cu sesizarea instanţei de contencios administrativ cu privire la excepţia de nelegalitate privind Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E., deşi recunoaşte că hotărârea instanţei arbitrale a fost motivată tocmai pe această hotărâre.

Prin aceasta, prima instanţă a făcut imposibilă stabilirea faptului dacă respectivul act administrativ unilateral, adică Hotărârea nr. 15188/2005 a C.I.G.C.C.E., este nelegal şi, în consecinţă, dacă hotărârea tribunalului arbitral a fost dată cu încălcarea ordinii publice.

3. Prima instanţă nu a răspuns criticilor privind încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii, precum art. 2 pct. 37; art. 4 alin. (1); art. 12 şi 15 din Legea nr. 313/2004; art. 14 din Legea nr. 96/2000, critici ce erau circumscrise dispoziţiilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., analizând în schimb temeinicia hotărârii arbitrale, deşi arătase că o analiză pe fond a hotărârii arbitrale ar fi posibilă numai după admiterea acţiunii în anularea acestei hotărâri şi rejudecarea pe fond a cauzei.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) raportat la art. 304 pct. 7 şi 9, la art. 304¹ şi 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea acţiunii în anulare la aceiaşi instanţă, urmând ca prima instanţă să aibă în vedere considerentele instanţei de recurs, cât şi celelalte critici formulate de către recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta B.C.R. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 132 de la 22 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 26 mai 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 2058/2011. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 1965/2011. Comercial →

ICCJ. Decizia nr. 2065/2011. Comercial

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2065/2011. Comercial