ICCJ. Decizia nr. 2704/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2704/2011
Dosar nr. 5230/3/2009
Şedinţa publică din 20 septembrie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1640 din 18 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâtul A.A., obligând pârâtul la plata sumei de 185.464,49 Euro.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că între părţile în litigiu s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 68 din 8 noiembrie 2007, prin care pârâtul a cumpărat 206054 acţiuni de la SC PC SPLAI SA, Bucureşti, obligându-se conform art. 5.2 din contract să achite suma de 12.364.299 Euro reprezentând diferenţă de preţ până la data de 22 noiembrie 2007, sub sancţiunea plăţii de penalităţi de întârziere la nivelul majorării de întârziere stabilit pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare.
Întrucât până la data de 7 decembrie 2007, pârâtul nu a acordat diferenţa de preţ, a devenit aplicabil pactul comisoriu de gradul 4 prevăzut la art. 5.5. din contract, contractul fiind desfiinţat conform notificării nr. 613 din 11 ianuarie 2008.
Tribunalul a apreciat că faţă de neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiei de plată a diferenţei de preţ către reclamantă, pârâtul datorează daune interese al căror cuantum a fost evaluat anticipat prin intermediul clauzei penale de art. 5.5. din contract.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia comercială nr. 11 din 14 ianuarie 2011, curtea de apel a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că soluţia de anulare ca netimbrată este legală, întrucât dispoziţia specială de scutire de la plata taxei de timbru se aplică doar reclamantei, neputând fi extinsă asupra celeilalte părţi din proces.
Curtea a respins şi susţinerile privind neluarea în considerare de către instanţa de fond a apărărilor pârâtului şi nerespectarea principiului contradictorialităţii în administrarea probelor, faţă de conţinutul hotărârii atacate şi al dosarului de fond.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că apelantul – pârât nu contestă faptul că nu a achitat preţul acţiunilor cumpărate în temeiul contractului de vânzare – cumpărare nr. 68 din 8 noiembrie 2007, susţinând că singura sancţiune aplicabilă ar fi desfiinţarea contractului, întrucât penalităţile de întârziere sunt prevăzute pentru alte situaţii stipulate în contract.
Instanţa de apel a apreciat că art. 5.5. din contract prevedea un pact comisoriu pentru neplata preţului la scadenţă prelungită cu o perioadă de graţie de 15 zile, şi întrucât pârâtul nu a respectat aceste obligaţii, reclamanta i-a notificat rezilierea contractului dar şi faptul că datorează penalităţile de întârziere, calculate conform art. 5.4 din contract pe perioada de la scadenţă şi până la desfiinţarea contractului.
Curtea de Apel a apreciat că, prin clauza 5.4. părţile au evaluat anticipat întinderea prejudiciului pe care cumpărătorul îl datorează cu titlu de daune interese în condiţiile în care în mod culpabil nu-şi îndeplineşte obligaţia contractuală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâtul criticând Decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, reclamantul – pârât a arătat că instanţa de apel a reţinut că a aplicat în speţă art. 5.4. din contract, prin care părţile au stabilit anticipat întinderea daunelor – interese, deşi intimata s-a raportat la art. 17.3 din contract, în ceea ce priveşte întinderea daunelor – interese.
Recurentul a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a contractului părţilor, întrucât, potrivit art. 5.6. din contract părţile au convenit ca, în ipoteza desfiinţării contractului conform art. 5.5 din contract, cumpărătorul să fie obligat la daune – interese conform art. 17.2 şi art. 17.3 din contract, articole care se referă la stabilirea prejudiciului şi a daunelor interese solicitate de vânzător, pe bază de expertiză de specialitate.
Instanţa de apel a reţinut că în contract părţile ar fi contractat anticipat două modalităţi de stabilire a daunelor interese, respectiv, penalităţi de întârziere şi daune interese, conform expertizei, modalităţi ce se exclud reciproc. În plus, a arătat recurenta, nu instanţa este competentă să aleagă modalitatea folosită în speţă. Or, în speţă, A.V.A.S. a înţeles să aleagă modalitatea prevăzută de art. 17.3 care face trimitere la expertiza de specialitate.
În plus, deşi, instanţa de fond face trimitere la stabilirea anticipată a întinderii prejudiciului vânzătorului, face referire la art. 21 din OG nr. 625/2002 care stipulează că determinarea întinerii prejudiciului se face pe bază de expertiză.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând criticile de nelegalitate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Susţinerea recurentului – pârât privind greşita reţinere de către instanţa de apel a incidenţei dispoziţiilor art. 5.4. din contract, deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 17.3 din contract, este nefondată, fiind contrazisă de acţiunea introductivă de instanţă a reclamantei care face trimitere detaliată la aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 3.4., art. 5.5., art. 5.6, art. 17.3 lit. a) din contract, precum şi a dispoziţiilor art. 21 din OUG nr. 25/2002.
În plus, Înalta Curte reţine că toate clauzele la care face referire reclamanta în acţiunea introductivă, reţinute ca aplicabile în speţă de către instanţele de fond au legătură între ele, neexcluzându-se reciproc astfel cum susţine recurentul – pârât.
Se reţine astfel, că prin art. 5.4. din contract, părţile au prevăzut o clauză penală, prin art. 5.5 din contract au stipulat un pact comisoriu de gradul IV, prin art. 5.6. din contract părţile au reluat dispoziţia din art. 21 a OUG nr. 25/2002 privind reţinerea de către vânzător a tuturor sumelor achitate de cumpărător până la data desfiinţării contractului, prevăzând în alin. (2) că pârâtul – cumpărător va fi obligat în caz de desfiinţare, să plătească daunele interese stipulate de art. 17.3 din contract. Din analiza acestor clauze, Înalta Curte reţine că părţile au prevăzut mai multe moduri de despăgubire a reclamantei – vânzător, în caz de desfiinţare a contractului din culpa pârâtului – vânzător, conform art. 969 – 970 C. civ., însă, în prezenta cauză, intimata – reclamantă a înţeles să investească instanţa cu o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 17.3 lit. a), care stabilesc expressis verbis că daunele – interese – cuvenite intimatei – reclamante, în caz de desfiinţare a contractului din culpa recurentului, sunt penalităţile de întârziere ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.
Ca atare, Înalta Curte reţine că recurentul face confuzie între cele două tipuri de daune – interese prevăzute de art. 17.3 din contract, respectiv, penalităţile de întârziere stipulate la lit. a), solicitate în prezenta cauză, şi dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului, stipulate la lit. b), pentru a căror întindere, vânzătorul are la dispoziţie posibilitatea de a solicita expertiză de specialitate dat fiind faptul că pentru penalităţile de întârziere părţile au stipulate anticipat întinderea prejudiciului în art. 5.4. din contract.
Faţă de întemeierea în drept şi în fapt a acţiunii reclamantei din cauza de faţă şi de motivarea detaliată a acesteia, Înalta Curte va respinge şi cea de-a doua critică de nelegalitate, privind încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, prin alegerea de către instanţa de judecată a modului de dezdăunare a intimatei – reclamante.
Cât priveşte caracterul exclusiv al modurilor de despăgubire a reclamantei, stabilit prin contract, caracter susţinut de către recurentul – pârât, Înalta Curte reţine că şi această susţinere este nefondată, faţă de conţinutul art. 5.6. din contract, care prevede mai multe modalităţi de dezdăunare a intimatei - vânzătoare pentru ipoteza în care contractul este desfiinţat din culpa intimatului – cumpărător, clauze care se bucură de forţa obligatorie în raporturile dintre părţile contractante, conform art. 969 C. civ.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea privind confuzia făcută de instanţa de fond care, deşi, face referire la stabilirea anticipată a prejudiciului intimatei – reclamante, reţine totuşi şi incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 21 din OG nr. 25/2002, care stabilesc că daunele – interese se stabilesc pe bază de expertiză de specialitate întrucât recurentul – pârât citează trunchiat art. 21 din OG nr. 25/2002, făcând abstracţie de alin. (1)1 lit. a) care face referire expresă la dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, dispoziţie legală reluată, de altfel, de părţile contractuale în art. 5.6. şi art. 17.3 lit. a) din contract.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul - pârât A.A. împotriva deciziei comerciale nr. 11 din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2625/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1238/2011. Comercial → |
|---|
