ICCJ. Decizia nr. 2706/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2706/2011
Dosar nr. 11410/3/2010
Şedinţa publică din 13 septembrie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
În fond după casare prin Decizia nr. 1625 din 20 noiembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a comercială, în care s-a reţinut că soluţionarea cauzei de către judecătorul sindic s-a făcut cu încălcarea normelor de competenţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 7799 din 7 iulie 2010 a respins acţiunea formulată de reclamanta C.R.N. SA prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL în contra pârâtei SC I.P. SA ca nefondată.
Acţiunea cu care reclamanta a investit instanţa la data de 27 aprilie 2006 a avut ca obiect restituirea către reclamantă a bunurilor adjudecate ca urmare a licitaţiei din data de 27 aprilie 2005 realizată de BEJ D.S. indicate în dovada din 29 aprilie 2005 emisă de BEJ D.S. sau a contravalorii acestora stabilită prin expertiza judiciară; plata fructelor percepute de pârât ce va fi stabilită pe cale de expertiză, acţiune motivată în drept pe dispoziţiile art.58 din Legea nr.64/1995.
Prin precizarea acţiunii efectuată pentru termenul din 3 august 2006, reclamanta a arătat că acţiunea sa are caracterul de revendicare, ea fiind proprietara bunurilor înstrăinate pârâtei în cadrul unei executări silite în care procesul verbal de licitaţie, actul de adjudecare, procesul verbal de predare primire au fost declarate nule prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâta fiind în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză.
În raport de această precizare a obiectului acţiunii, ca fiind o acţiune în revendicare s-a pronunţat şi instanţa de casare şi instanţa în fond după casare.
Astfel, tribunalul a înlăturat apărările pârâtei la acţiunea astfel precizată reţinând că, în speţă, întrucât nu există o desesizare benevolă de bunurile mobile, nu operează dispoziţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. cu privire la dobândirea bunurilor mobile prin prescripţie instantanee şi nici de dispoziţiile art. 1910 C. civ., întrucât acestea au ca obiect de reglementare revendicarea bunurilor pierdute sau furate, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Nu s-a dat eficienţă nici apărării pârâtei întemeiată pe principiul „error communis facit jus" faţă de calitatea transmiţătorului de organ de executare.
S-au apreciat însă ca întemeiate apărările susţinute în baza dispoziţiilor art. 4041 alin. (3) şi art. 449 C. proc. civ.
Coroborând textele mai sus menţionate, judecătorul fondului a concluzionat că, deşi a fost desfiinţat titlul executoriu şi executarea silită, nu s-a putut desfiinţa transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile adjudecate câtă vreme nu s-a făcut dovada că adjudecatarul a dobândit bunurile prin fraudă, frauda nefiind echivalentă cu reaua credinţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Instanţa de control judiciar a confirmat sentinţa pronunţată de judecătorul fondului şi motivarea acestuia reţinând că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe Decizia nr. 1626 din 23 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care au fost declarate nule atât actul de adjudecare cât şi procesele verbale de licitaţie şi de predare primire.
Mai reţine instanţa de control judiciar corecta aplicare de către judecătorul fondului a prevederilor art. 1909 C. civ. şi a principiului de drept error communis facit jus cât şi a prevederilor art. 4041 alin. (3) C. proc. civ. şi a art. 449 C. proc. civ. la care în mod expres acesta trimite, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada existenţei fraudei din partea intimatei, care nu a fost stabilită pe cale judecătorească, caracterul derizoriu al preţului nefiind suficient să conducă la concluzia existenţei ei cât timp nu se coroborează cu alte probe.
În contra deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta în a cărui susţinere dezvoltă criticile care urmează:
1. pronunţarea instanţelor pe alte texte de lege decât cele pe care le-au invocat părţile, art. 49 C. proc. civ. pe care instanţele şi-au întemeiat soluţia neavând aplicare în cauză, executarea fiind anulată, vânzarea a fost desfiinţată irevocabil, existând autoritate de lucru judecat;
2. instanţa a ignorat prevederile legii speciale, art. 58, art. 64, art. 65 din Legea nr. 64/1995 în vigoare la data anulării;
3. faţă de caracterul irevocabil al hotărârii pronunţată în calea contestaţiei la executare, instanţa trebuia să facă aplicare art. 4042 C. proc. civ. şi să dispună restabilirea situaţiei anterioare;
4. dobândirea bunurilor de către intimata - pârâtă este nelegală deoarece titlul care îi conferea dreptul de proprietate asupra bunurilor a fost declarat nul, motivarea instanţei că actele nule nu ar fi lipsite de eficienţă fiind bizară şi nelegală, adăugând la lege;
5. instanţa nu a motivat de ce nu s-a făcut aplicarea art. 404 alin. (3) şi să admită acţiunea prin actualizarea în funcţie de rata inflaţiei a sumei de bani ce trebuia să i se restituie;
6. achiziţionarea bunurilor cu 10% din valoarea determinată prin raportul de evaluare, pe un preţ derizoriu este un caz de fraudă, o manoperă menită să-l prejudicieze pe debitor;
7. Decizia atacată ignoră prevederile art. 406 lit. d) C. proc. civ. cu privire la exceptarea de la executare a bunurilor neurmăribile, or, prin Legea nr. 64/1995 şi ulterior prin Legea nr. 85/2006 bunurile debitorului după deschiderea procedurii sunt neurmăribile ope legis.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata SC I.P. SA Bucureşti a invocat în principal nulitatea recursului în temeiul art. 3021 lit. c) C. proc. civ. în a cărui susţinere a arătat că motivele recurentului nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi inadmisibilitatea recursului deoarece criticile recurentei evocă situaţia de fapt iar instanţa de recurs poate examina numai legalitatea hotărârii atacate iar nu netemeinicia acesteia, şi, în ultim rând, respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este fondat pentru considerentele care urmează.
1. Prealabil, examinând recursul declarat prin prisma apărărilor făcute de intimată, Înalta Curte constată regularitatea cererii de recurs din perspectiva exigenţelor prevăzute de art. 3021 lit. c) C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii, cât şi a admisibilităţii, susţinerile intimatei sub acest aspect fiind fără temei.
Astfel, recurenta în cererea sa a dezvoltat critici care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la aplicarea de către instanţe a prevederilor art. 449 C. proc. civ., coroborat cu art. 4041 alin. (3) C. proc. civ. în fundamentarea soluţiei de respingere a acţiunii reclamantei recurente având ca obiect revendicare bunuri mobile şi prevederile legale pe care aceasta a fost întemeiată.
Recursul declarat întruneşte şi condiţia admisibilităţii, condiţie pe care intimata în motivarea inexistenţei ei o identifică şi o reduce tot la condiţia legalităţii motivelor de recurs arătând că recurenta a investit instanţa de recurs cu situaţia de fapt asupra căreia nu este competentă să-şi exercite controlul, nu cu aspecte de nelegalitate ale hotărârii atacate.
Potrivit art. 304 C. proc. civ. partea introductivă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situaţiile limitativ prevăzute de acest text de lege, numai pentru motive de nelegalitate.
Ca atare, controlul instanţei de recurs este limitat la examinarea motivelor de nelegalitate, iar absenţa acestora atrage sancţiunea nulităţii cererii de recurs prevăzută de art. 3021 lit. c) C. proc. civ., iar nu sancţiunea inadmisibilităţii recursului cum greşit susţine intimata.
Cât priveşte modalitatea de exprimare a motivelor de nelegalitate, aceasta trebuie să fie aptă a asigura controlul efectiv al instanţei de recurs din această perspectivă.
Efectivitatea controlului de legalitate / nelegalitate este posibil de realizat atunci când recurentul indică una sau mai multe din situaţiile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi dezvoltarea criticilor este corespunzătoare lor, dar şi atunci când motivele de legalitate sunt greşit indicate, sau nu se indică dar dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Nu este realizată condiţia legalităţii motivelor întrucât nu face posibilă efectivitatea controlului, indicarea unora din motivele de legalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. necorelată cu o dezvoltare a criticilor în sensul susţinerii lor conform cu ipotezele prevăzute de legiuitor. În acest caz indicarea motivelor de nelegalitate fiind pur formală, fără finalitate sub aspectul efectivităţii controlului de legalitate, sancţiunea este tot nulitatea cererii de recurs prevăzută de art. 3041 lit. c) C. proc. civ.
Nu este realizată condiţia legalităţii, sancţiunea fiind aceeaşi, a nulităţii cererii de recurs, atunci când nu se indică niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi nici dezvoltarea criticilor nu permite instanţei de recurs încadrarea în vreunul din acestea întrucât această dezvoltare are ca obiect aprecierea probelor, situaţia de fapt, respectiv temeinicia hotărârii atacate.
Firesc, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu de instanţa de recurs, desigur cu respectarea prevederilor art. 162 C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte, în cazul de faţă, constată îndeplinită condiţia existenţei motivelor de nelegalitate, dezvoltarea criticilor recurentei încadrându-se în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greşită a legii, respectiv al temeiului de drept al acţiunii promovate.
2 Procedând la examinarea pe fond a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fondat pentru considerentele care urmează:
Prin acţiunea promovată, astfel cum a fost precizată, reclamanta-recurentă a investit instanţa cu o acţiune în revendicare mobiliară în a cărei susţinere a invocat Decizia nr. 1626 R din 23 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
De altfel, şi prin cererea iniţial formulată reclamanta a solicitat restituirea bunurilor adjudecate de pârâtă prin licitaţia din 27 aprilie 2005 şi plata fructelor percepute, întemeiată fiind pe dispoziţiile art. 58, art. 59, art. 64, art. 65 din Legea nr. 64/1995, în prezent înlocuită de Legea nr. 85/2006.
Prin Decizia nr. 1626/R din 23 mai 2005, pe care reclamanta şi-a susţinut acţiunea, Tribunalul Bucureşti a admis recursul contestatoarei C.R.N. SA, prezenta recurentă, împotriva sentinţei nr. 4552 din 8 iulie 2005 pronunţată de Judecătoria Sector 6 Bucureşti pe care a modificat-o în tot în sensul că a admis contestaţia la executare şi a constatat nulitatea absolută a procesului verbal de vânzare – cumpărare prin licitaţia din 27 aprilie 2007, încheiat de BEJ D.S., în dosarul de executare nr. 155/2004 şi a tuturor actelor de executare silită efectuate după data deschiderii procedurii judiciare a societăţii recurente, respectiv 7 aprilie 2005.
Deşi porneşte de la această realitate şi reţine că reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în revendicare, instanţa de apel, confirmând sentinţa apelată, face aplicarea prevederilor art. 4041 alin. (3) coroborate cu art. 449 C. proc. civ. constatând că cererea de întoarcere a executării nu este admisibilă în condiţiile art. 4041 alin. (1) şi (3) deoarece reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei fraude din partea adjudecatarului printr-o constatare judecătorească, chiar dacă titlul a fost anulat.
Din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că instanţa de apel a făcut prin Decizia recurată o greşită aplicare a legii.
Aceasta deoarece, pe de o parte, prin Decizia atacată se ignoră limitele în care a fost investită de către reclamantă instanţa de judecată, operând o confuzie între cererea de revendicare cu cererea de întoarcere a executării silite, aplicând dispoziţiile legale reglementate de lege pentru aceasta din urmă la obiectul real al cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, chiar şi în acest context, al examinării cererii reclamantei ca o cerere specifică fazei procesuale a executării silite, prin Decizia sa, instanţa de apel pune în discuţie o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat, constatarea existenţei sau nu a fraudei la care face trimitere art. 449 C. proc. civ. fiind de atributul instanţei care, irevocabil, a anulat titlul executoriu.
Înalta Curte constată că reclamanta – recurentă a investit instanţa de judecată cu o acţiune de drept comun, având ca obiect revendicare mobiliară, întemeiată pe titlul său de proprietate, situaţie în care nu sunt aplicabile prevederile dispoziţiilor art. 4041 alin. (1) şi (3) şi art. 449, ci prevederile art. 480 C. civ.
Prin urmare, în condiţiile în care titlul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor revendicate este necontestat şi prin dispariţia juridică a titlului de proprietate al pârâtei asupra aceloraşi bunuri reactivat, acţiunea în revendicare trebuia admisă în raport de dispoziţiile art. 480 C. proc. civ.
Aşa fiind, Înalta Curte, va admite recursul, va modifica Decizia atacată şi va admite apelul împotriva sentinţei pe care o va schimba în tot. Drept urmare, va admite acţiunea reclamantei şi o va obliga pe pârâta SC I.P. SA la restituirea bunurilor mobile revendicate menţionate în pagina 2 - 6 din procesul verbal al executorului judecătoresc D.S. din 29 aprilie 2005 sau la contravaloarea acestora stabilită de expertul judiciar R.G., în raportul de expertiză depus la data de 29 octombrie 2008, în sumă de 1.954.361 lei (ron) la care se adaugă suma de 608.599 lei (ron) reprezentând uzura produsă asupra bunurilor începând cu data de 9 mai 2005, pentru ipoteza în care bunurile nu mai există, şi la plata contravalorii profitului nerealizat în sumă de 571.909,5 lei (ron) stabilită de expertul T.A. la data de 16 aprilie 2008, avându-se în vedere ultimele precizări conţinute în concluziile scrise depuse de reclamantă pentru termenul din 9 iulie 2009 (fila 247 – 248 dosar fond).
În baza art. 274 C. proc. civ. va obliga intimata la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, către reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă C.R.N. S.A. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR BFJ C.G. SPRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 20 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul împotriva sentinţei comerciale nr. 7799 din 7 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot şi în consecinţă:
Admite acţiunea reclamantei şi obligă pârâta SC I.P. SA la restituirea bunurilor mobile revendicate menţionate în pg. 2-6 din procesul verbal al executorului judecătoresc D.S. din 29 aprilie 2005 sau la contravaloarea acestora stabilită de expertul judiciar R.G. în raportul de expertiză depus la data de 29.10.2008, în sumă de 1.954.361 lei (ron), la care se adaugă şi suma de 608.599 lei (ron) reprezentând uzura produsă asupra bunurilor începând cu data de 09 mai 2005, în ipoteza în care bunurile nu mai există, şi la plata contravalorii profitului nerealizat în sumă de 571.909,51ei (ron) stabilită de expertul T.A. la data de 16 aprilie 2008.
Obligă intimata - pârâtă SC I.P. SA la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă C.R.N. SA PRIN LICHIDATOR JUDICIAR BFJ C.G. SPRL BUCUREŞTI, reprezentând onorariu expertiză contabilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 819/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2707/2011. Comercial → |
|---|
