ICCJ. Decizia nr. 645/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 645/2011
Dosar nr. 4923/1/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
I. Cererea principală si soluţia primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, la data de 26 august 2005, reclamanta SC V. SA în contradictoriu cu pârâţii C.N.A.P.M. SA Constanţa şi S.R., reprezentat prin M.F.P., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri şi a dobânzii legale aferente, începând cu data introducerii acţiunii, până la data stingerii debitului principal.
În Şedinţa publică din 25 noiembrie 2005, Tribunalul a admis excepţia prematurităţii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., constatând că procedura de convocare la conciliere, prevăzută de art. 720 C. proc. civ., nu a fost efectuată în contradictoriu cu această parte iar la data de 13 aprilie 2007 prima instanţă a dispus introducerea în cauză a S.R., prin M.F.P. în temeiul art. 58 C. proc. civ.
Prin sentinţa comercială nr. 10619/08 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a admis acţiunea, a obligat pârâta C.N.A.P.M. SA Constanţa la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru profitul nerealizat de către reclamantă, precum şi la plata dobânzii legale aferente, începând de la data pronunţării hotărârii şi până la achitarea efectivă a debitului principal.
S-a reţinut în considerentele sentinţei că, la data de 27 ianuarie 1997, R.A.A.Z.L. Constanţa Sud şi SC C.F. SRL s-a încheiat un contract de concesiune a unei suprafeţe de 15.966,77 m.p. teren proprietate publică de stat, pe o perioadă de 50 de ani, iar la data de 21 mai 1999, R.A.A.Z.L. Constanţa Sud a acceptat transferul drepturilor şi obligaţiilor concedentului către reclamanta SC V. SA; la data concesiunii erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 84/1992 care stabileau facilităţi în promovarea schimburilor internaţionale, atragerea de capital străin pentru introducerea tehnologiilor noi menite să sporească posibilităţile de folosire a resurselor economiei naţionale, sens în care au fost evocate prevederile art. 14 alin. (1) din legea evocată, potrivit cărora pentru activităţile desfăşurate în zonele libere, agenţii economici erau scutiţi de la plata impozitului pe circulaţia mărfurilor, a accizelor şi a impozitului pe profit, pe toată durata activităţii. In acelaşi sens au fost prezentate şi alte facilităţi de natură similară, înserate în art. 16, 17 şi 18 din Legea nr. 84/1992, precum şi de art. 130 alin. (2) C. vam.
Reclamanta a preluat contractul de concesiune în considerarea facilităţilor fiscale care erau atunci reglementate şi a speranţei legitime că acestea urmau să fie menţinute pe întreaga perioadă de derulare a convenţiei la scurt timp după preluarea de către SC V. SA a drepturilor şi obligaţiilor născute din contractul de concesiune, facilităţile care au reprezentat cauza încheierii contractului au fost abrogate, aspect care a condus la perturbarea activităţii comerciale a reclamantei astfel că, în condiţiile unor costuri din ce în ce mai ridicate şi retragerii unor parteneri de afaceri, reclamanta a înregistrat numai pierderi, pe care fosta R.A.A.Z.L. Constanţa Sud le-a recunoscut, aceasta fiind de acord cu reeşalonarea redevenţelor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006, a statuat asupra caracterului determinant al facilităţilor fiscale garantate de Legea nr. 84/1992, pentru încheierea contractului, apreciind că înlăturarea facilităţilor prin norme ulterioare şi succesive, OUG nr. 217/1999, Circulara nr. 14935 din 14 mai 1999 a D.G.V., a schimbat condiţiile de desfăşurare a contractului, ceea ce a făcut ca ambele părţi să solicite şi să obţină rezilierea acestuia; dată fiind încetarea convenţiei înainte de termenul agreat de părţi reclamanta a fost lipsită de posibilitatea realizării profitului preconizat la încheierea actului.
Pârâta C.N.A.P.M. SA Constanţa este succesoarea R.A.A.Z.L. Constanţa Sud, astfel încât aceasta trebuie să răspundă atât pentru conduita proprie, cât şi pentru cea a S.R., pe care îl reprezintă.
Prin abrogarea prevederilor legale care instituiau facilităţile fiscale, statul a comis o faptă culpabilă, pentru care Compania este ţinută să răspundă, aspect pe care l-a apreciat a fi fost statuat cu autoritate de lucru judecat în cauzele ce au avut ca obiect rezilierea contractului de concesiune.
Prima instanţă a înlăturat susţinerea pârâtei C.N.A.P.M. SA Constanţa, potrivit căreia nu ar datora despăgubirile, motivat de lipsa culpei sale în abrogarea facilităţilor fiscale, întrucât legislaţia în materie de concesiuni, în vigoare la momentul încheierii contractului, a consacrat obligaţia concedentului de a despăgubi pe concesionar pentru toate prejudiciile cauzate acestuia prin contract, indiferent de existenţa unei culpe.
De asemenea, a reţinut că obligarea acestei pârâte la plata despăgubirilor pentru abrogarea facilităţilor nu este realizată ca urmare a unei fapte proprii, ci ca urmare a faptei Statului, pentru care Compania este ţinută a răspunde.
S-a apreciat că suprimarea regimului fiscal de către S.R. constituie o faptă intenţionată, motiv pentru care a luat act de lipsa incidenţei în cauză a art. 1083 C. civ.
În materie de concesiune, legiuitorul a instituit un principiu derogator de la dreptul comun, cel al răspunderii obiective, independente de culpă, pentru prejudiciile cauzate concesionarului, context în care, au fost evocate dispoziţiile art. 31, 32 şi 35 din Legea nr. 219/1998 (în vigoare la data încheierii contractului) şi cele ale art. 69 şi 70 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998, aprobate prin HG nr. 216/1999, prima instanţă apreciind că intenţia legiuitorului a fost aceea de a asigura un echilibru între puterea concedentului şi cea a concesionarului. Astfel, legiuitorul a instituit în sarcina concedentului obligaţia de a-l despăgubi pe concesionar în toate situaţiile în care acesta suferă prejudicii în legătură cu concesiunea, fie că acestea sunt rezultatul faptei culpabile a concedentului, fie că nu-i pot fi imputate;
S-a mai apreciat că abrogarea de către Stat a actelor normative care instituiau un regim fiscal favorabil în zonele libere a constituit cauza pentru care reclamanta nu a mai fost în măsură să achite redevenţele, aşa încât instanţele care au dispus rezilierea contractului de concesiune au stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta nu are nici o culpă pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii, aspect care a fost apreciat ca decurgând din neîndeplinirea de către concedent al obligaţiilor asumate.
De asemenea, a mai reţinut că aceleaşi instanţe au statuat că pârâta C.N.A.P.M. SA Constanţa datorează reclamantei despăgubiri pentru construcţiile din zonă, iar în speţa de faţă, reclamanta solicită plata unor despăgubiri pentru beneficiul nerealizat.
S-a apreciat că prin hotărârile judecătoreşti de reziliere au fost acordate reclamantei SC V. SA despăgubiri care acoperă paguba efectivă, însă principiul reparării integrale a prejudiciului presupune şi acordarea beneficiului nerealizat, sens în care prima instanţă a evocat practica C.E.D.O. în materie, evocând pe larg înţelesul noţiunii de „bun" la care se referă Protocolul nr. 1, situaţie în raport cu care reclamanta este îndreptăţită să primească de la C.N.A.P.M. SA Constanţa şi echivalentul beneficiului nerealizat. În acest sens, instanţa de fond a stabilit că expertiza a propus trei variante de calcul, potrivit cărora reclamanta ar fi îndrituită să obţină o despăgubire situată între 11 şi 13 milioane de dolari americani şi cum aceasta a pretins doar suma de 5.000.000 dolari S.U.A., a fost admisă acţiunea reclamantei în limita acestei sume şi a obligat pârâta şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, cu începere de la data pronunţării hotărârii şi până la achitarea efectivă a debitului principal.
II. Apelul împotriva acestei sentinţe, C.N.A.P.M. SA Constanţa a declarat apel, solicitând anularea sa şi, în subsidiar, schimbarea în tot, în sensul respingerii cererii; de asemenea, a solicitat suspendarea executării sentinţei până la judecarea apelului.
În motivarea apelului s-a susţinut că în conformitate cu art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, contractul de concesiune încheiat între părţi are natura juridică a unui act administrativ, ceea ce impune concluzia ca litigiul dintre ele, având ca izvor executarea necorespunzătoare sau neexecutarea convenţiei, să fie supus jurisdicţiei speciale a contenciosului administrativ potrivit art. 19 din aceeaşi lege, nicidecum celei comerciale, instanţa competentă fiind Tribunalul Constanţa, dacă se are în vedere sediul său, ca autoritate administrativă locală sau Curtea de Apel Bucureşti, dacă se are în vedere împrejurarea că abrogarea facilităţilor fiscale este imputată în primul rând S.R.;
De asemenea, s-a susţinut că sentinţa atacată este lovită de nulitate, întrucât acţiunea nu a fost soluţionată, prin dispozitiv, în contradictoriu cu S.R., respectiv deşi prima instanţă a admis acţiunea în contradictoriu atât cu pârâta-apelantă, cât şi cu intervenientul S.R., a obligat doar Compania la plata despăgubirii, ceea ce impune concluzia că dispozitivul nu arată în concret limitele condamnării, pentru a putea fi pus în executare; deşi prin încheierea din data de 13 aprilie 2007 a fost soluţionată cererea de introducere în cauză a S.R., în sensul respingerii acesteia, totuşi, prin dispozitiv, a fost admisă acţiunea şi în contradictoriu cu acesta.
Or, în materia răspunderii civile delictuale nu este necesară îndeplinirea procedurii concilierii directe, astfel că încheierea din data de 25 noiembrie 2005, prin care a fost admisă excepţia prematurităţii formulării acţiunii împotriva S.R., este una nelegală.
A mai susţinut că societatea pârâtă este lipsită de calitate procesuală pasivă pe fondul litigiului, atât timp cât în cuprinsul contractului, nu este stabilită nici o obligaţie în sarcina sa referitoare la acordarea sau la menţinerea facilităţilor fiscale, în argumentarea căreia arată că în capacitatea sa de folosinţă sau în cea a autoarei sale nu a intrat aptitudinea de acordare a unor astfel de facilităţi, prin urmare nu poate avea calitatea de debitoare într-un raport litigios care decurge dintr-o răspundere civilă delictuală, o atare calitate putând avea cel care a acordat şi nu a mai menţinut aceste facilităţi, respectiv S.R., sens în care a mai precizat că nu există vreo clauză legală sau convenţională de transmitere a calităţii procesuale pasive pentru abrogarea facilităţilor fiscale de către stat;
Chiar în ipoteza în care condiţiile în care ar fi reţinută incidenţa răspunderii contractuale, în cauză nu erau îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii sale, apelanta subliniind faptul că nu există faptă ilicită, atât timp cât nu şi-a asumat prin contract o obligaţie de acordare sau de menţinere a facilităţilor fiscale, dar că nici cerinţa prejudiciului nu este îndeplinită, de vreme ce Legea nr. 84/1992, în raport de care ar fi trebuit stabilită răspunderea concedentului, a limitat cuantumul despăgubirii la care este îndreptăţit concesionarul, la valoarea investiţiei, ceea ce conduce la concluzia că cererea privind plata profitului nerealizat este inadmisibilă. Ca urmare a lipsei faptei ilicite, apelanta a arătat că nu sunt întrunite nici cerinţa raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, dar nici cea a culpei sale, în această din urmă situaţie, fiind evocate şi considerentele reţinute de către instanţele care au judecat cererea de reziliere a contractului.
În continuare, apelanta a prezentat argumentele care, în opinia apelantei, demonstrează greşita aplicare a Legii nr. 219/1998 (în acest sens, susţinându-se că motivarea hotărârii este străină de natura pricinii) şi a incidenţei răspunderii obiective.
Prin sentinţa comercială nr. 131 din 30 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a dispus suspendarea executării vremelnice a sentinţei atacate, până la soluţionarea cererii de suspendare formulate în apel.
La termenul din data de 21 ianuarie 2010, când instanţa de apel a pus în discuţia părţilor cererea de suspendare a executării sentinţei atacate, în urma consemnării cauţiunii stabilite, apelanta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 280 şi art. 720 C. proc. civ.
Curtea de apel a apreciat că excepţia a fost abuziv invocată şi, în consecinţă, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, considerentele fiind expuse în practicaua încheierii de la acea dată.
La acelaşi termen avocatul apelantei a declarat recurs împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, iar acesta a fost înaintat, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ataşat un duplicat al dosarului de faţă, care cuprinde fotocopii de pe toate înscrisurile depuse în dosar până la acel moment.
Recursul nu a fost judecat până la data pronunţării deciziei.
Prin Decizia nr. 207 din 22 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a fost admis apelul declarat de către apelanta - pârâtă C.N.A.P.M. SA CONSTANŢA împotriva sentinţei comerciale nr. 10619 din 08 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în dosarul nr. 30837/3/2005, în contradictoriu cu intimaţii SC V. SA Constanţa şi S.R., prin M.F.P. şi în consecinţă:
A fost anulată sentinţa comercială nr. 10619 din 08 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare în primă instanţă, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a de contencios administrativ şi fiscal.
În considerentele deciziei s-a reţinut că, la data de 06 ianuarie 2005, a intrat în vigoare Legea nr. 554/2004, care în art. 19 a atribuit instanţelor de contencios administrativ competenţa de soluţionare a cererilor de plată a despăgubirilor născute din executarea necorespunzătoare sau din neexecutarea actelor administrative;
Or, contractul pe care părţile l-au încheiat are natura juridică asimilată, a unui act administrativ, întrucât a fost încheiat de o autoritate publică, în vederea punerii în valoare a unui teren aflat în proprietatea publică a S.R., fondul acestor aspecte nefiind contestat.
S-a invocat Deciziei nr. XIII din 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, potrivit căreia, ori de câte ori o lege ulterioară modifică efectele viitoare ale unor specii de contracte sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, trebuie să se considere că dispoziţia modificatoare sau prohibitivă a legii ulterioare se aplică şi la efectele nerealizate ale contractului încheiat anterior, pentru motivul că ordinea publică, astfel cum legiuitorul o stabileşte, trebuie să aibă, prin esenţa ei, un caracter de unitate şi de uniformă obligativitate pentru toţi, neputând prevala legea privată a contractului asupra dispoziţiilor legale de interes public. O asemenea motivare este în totală concordanţă cu speţa de faţă, chiar dacă Decizia evocată mai sus, în sine, nu are incidenţă în cauză, ea interpretând în interesul legii un alt aspect, esenţial în cauză fiind să se verifice dacă prima instanţă a fost sau nu competentă material să soluţioneze în fond litigiul părţilor.
Având în vedere că normele de procedură sunt de imediată aplicare, singura derogare de la regula de drept comun înscrisă în art. 725 C. proc. civ., fiind cea cuprinsă în art. 27 din Legea nr. 554/2004, în sensul că pricinile aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii noi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei, per a contrario, pricinile înregistrate după intrarea în vigoare a legii noi urmează să se judece potrivit regulilor noi de procedură.
Legea nr. 554/2004 nu cuprinde o prevedere similară celei din art. 19 al Legii nr. 29/1990 potrivit căreia legea nu se aplica actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare, în consecinţă, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 sunt supuse jurisdicţiei instanţei de contencios administrativ şi actele emise anterior intrării acesteia în vigoare şi, evident, cererile de acordare de despăgubiri născute din executarea necorespunzătoare sau din neexecutarea unor asemenea acte. Aceasta este singura interpretare care se poate da art. 27 din actuala lege a contenciosului administrativ, întrucât numai astfel înţeles el poate produce efecte şi îşi poate îndeplini finalitatea avută în vedere de legiuitor;
În consecinţă, instanţa de apel, după o motivare amplă, a concluzionat că Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, nu era competent material să soluţioneze pricina.
III. Recursurile declarate de părţi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC V. SA Constanţa, cât şi pârâta C.N.A.P.M. SA Constanţa.
1. - Recurenta-reclamantă îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
a. Nelegala schimbare a naturii juridice a contractului în raport de legea contenciosului administrativ aflată în vigoare la momentul naşterii/executării/rezilierii contractului de concesiune al părţilor şi nu Legea nr. 554/2004. În susţinerea criticilor învederează că norma juridică nou instituită de Legea nr. 554/2004 nu putea deveni aplicabilă decât în coroborare cu norma de drept substanţial prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, căreia i s-a dat o greşită interpretare şi aplicare de către instanţă; Decizia în interesul legii invocată de către instanţă are în vedere o lege ulterioară care modifică efectele viitoare ale unor specii de contracte iar nu specia de contract însăşi.
b. Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că Legea nr. 554/2004 nu cuprinde o prevedere similară celei din art. 19 din Legea nr. 29/1990 potrivit căreia legea nu se aplică actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare întrucât procedura de judecată nou instituită de Legea nr. 554/2004 se aplică numai contractelor administrative încheiate în regimul noii legi care le asimilează ca premieră legislativă actelor administrative unilaterale.
În consecinţă, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre competentă soluţionare instanţei de apel a secţiei comerciale pentru soluţionarea în fond a cererii.
2. Recurenta-pârâtă îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează cenzurarea deciziei atacate sub aspectul soluţionării cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în argumentarea căruia susţine că instanţa de apel a tăcut o aplicare greşită a legii cu privire la cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel, întrucât obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată constituie o veritabilă sancţiune procesuală şi o modalitate de despăgubire a părţii care a câştigat procesul pentru costurile pe care a fost obligată să le suporte, şi cum, în cauză a făcut dovada suportării acestor cheltuieli, împrejurare în care instanţa de apel trebuia să i le acorde.
În consecinţă, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 276034,48 lei şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Recursurile nu sunt fondate.
1. În ceea ce priveşte criticile aduse deciziei recurate de către recurenta-reclamanta, subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constata ca acestea nu sunt întemeiate. Astfel, nu pot fi primite susţinerile acestei recurente privind interpretarea si aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 in sensul schimbării naturii juridice a contractului încheiat intre părţi si nici cele privind aplicarea noilor dispoziţii de contencios administrativ numai contractelor administrative încheiate după intrarea in vigoare a Legii nr. 554/2004.
Contractul a fost încheiat de o autoritate publică, în vederea punerii în valoare a unui teren aflat în proprietatea publică a S.R., aspecte necontestate în cauză. Se reţine că, la data de 27 ianuarie 1997, între R.A.A.Z.L. Constanţa Sud şi SC C.F. SRL s-a încheiat un contract de concesiune a unei suprafeţe de 15.966,77 m.p. teren proprietate publică de stat, pe o perioadă de 50 de ani, iar la data de 21 mai 1999, R.A.A.Z.L. Constanţa Sud a acceptat transferul drepturilor şi obligaţiilor concedentului către reclamanta SC V. SA
Contractul a fost reziliat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004. Prin Decizia nr. 3718 din 21 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra caracterului determinant al facilităţilor fiscale garantate de Legea nr. 84/1992, pentru încheierea contractului, apreciind că înlăturarea facilităţilor prin norme ulterioare şi succesive, OUG nr. 217/1999, Circulara nr. 14935 din 14 mai 1999 a Direcţiei Generale a Vămilor, a schimbat condiţiile de desfăşurare a contractului, ceea ce a făcut ca ambele părţi să solicite şi să obţină rezilierea acestuia; dată fiind încetarea convenţiei înainte de termenul agreat de părţi reclamanta a susţinut că a fost lipsită de posibilitatea realizării profitului preconizat la încheierea actului.
Cererea de acordare a daunelor-interese, ca efect al contractului sinalagmatic încheiat între părţi (şi nu al rezilierii, fiind vorba, în esenţă, de o forma a răspunderii contractuale) a fost formulata după intrarea în vigoare a noii reglementari a contenciosului administrativ. Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, la data de 26 august 2005, reclamanta SC V. SA în contradictoriu cu pârâţii C.N.A.P.M. SA Constanţa şi S.R., reprezentat prin M.F.P., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata sumei de 5.000.000 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri şi a dobânzii legale aferente, începând cu data introducerii acţiunii, până la data stingerii debitului principal, acţiune ce a fost admisă de prima instanţă, care a reţinut, în esenţă, că, prin abrogarea prevederilor legale care instituiau facilităţile fiscale, statul a comis o faptă culpabilă, pentru care C.N.A.P.M. SA Constanţa este ţinută să răspundă, aspect statuat, in opinia instanţei, cu autoritate de lucru judecat în cauzele ce au avut ca obiect rezilierea contractului de concesiune.
Recurenta-reclamantă susţine, într-o prima critică, faptul ca s-a schimbat natura juridica a contractului ce face obiectul prezentei cauze, care, astfel, înainte de apariţia Legii nr. 554/2004 nu era considerat un contract administrativ, ci comercial, esenţial in acest sens fiind, în opinia acestei recurente, faptul ca litigiul privind rezilierea contractului a fost soluţionat de instanţele comerciale. Mai susţine aceeaşi recurenta ca dispoziţiile art. 19 din noua reglementare a contenciosului administrativ vizează doar contractele încheiate ulterior intrării în vigoare a acestei noi reglementari. Aşa fiind, susţine recurenta, litigiile vizând efectele rezilierii contractului încheiat intre părţi, chiar ulterioare intrării in vigoare a Legii nr. 554/2004 trebuie supuse jurisdicţiei de drept comun, în speţa celei comerciale si nu celei speciale, de drept administrativ.
Înalta Curte observa că, în cauza de faţă, între părţi s-a încheiat la data de 27 ianuarie 1997 un contract de concesiune a unui bun proprietate publică. Litigiile născute din modul de executare a obligaţiilor decurgând dintr-un asemenea act administrativ de gestiune erau, la acea dată, în competenţa instanţelor judecătoreşti care soluţionau litigiile civile sau comerciale şi nu a instanţelor de contencios administrativ, în considerarea dispoziţiilor art. 2 lit. d) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, potrivit cărora actele (administrative) de gestiune nu puteau fi atacate la instanţele de contencios administrativ. Practica judecătoreasca era relativ unitară în această privinţă, în ciuda unor opinii exprimate în doctrina de specialitate, potrivit cărora art. 2 lit. d) din aceeaşi lege, nu putea avea în vedere decât actele de gestiune care vizează domeniul privat al statului, actele făcute de organele de stat sau, după caz, de autorităţi ale administraţiei publice locale autonome, precum şi de către structurile dependente de aceste autorităţi (regii autonome, societăţi comerciale). Actele pentru „gestionarea" bunurilor aparţinând domeniului public naţional, respectiv local nu puteau fi, în această opinie, decât de competenta instanţelor de contencios administrativ. Aceasta pentru că art. 2 lit. d) din Legea nr. 29/1990 trebuia considerat modificat implicit prin Legile nr. 18/1991 şi 69/1991, dar şi de Constituţie.
Trebuie făcută, aşadar, distincţia între actul administrativ de autoritate şi actul administrativ de gestiune, acestea deosebindu-se atât prin calitatea în care intervine administraţia publică (ca autoritate sau ca persoană juridică), precum şi prin temeiul de drept (legea sau contractul în executarea cărora administraţia publica îndeplineşte diversele sale acte). Actul administrativ de autoritate determina naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, precum şi recunoaşterea ori suspendarea unui drept al particularilor (persoane fizice sau juridice), pe când cel de gestiune cuprinde drepturi si obligaţii pentru ambele părţi care participa la încheierea acestui act. Daca în cazul primului, executarea este asigurată de puterea publică, garanţia executării actelor administrative de gestiune o constituie clauza penală şi despăgubirile pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare. În plus, actele administrative de gestiune nu pot fi revocate decât în condiţiile prevăzute la încheiere pentru reziliere şi nu pot fi modificate decât prin acordul părţilor care l-au încheiat. Aceasta latura contractuala este cea care a determinat exceptarea actelor administrative de gestiune de la controlul instanţelor de contencios administrativ, potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 29/1990, cu menţiunea că în situaţia în care rezilierea s-a făcut ca urmare a aplicării unui act administrativ de autoritate, adoptat sau emis de serviciul public care a aprobat încheierea actului administrativ de gestiune competenţa revenea instanţei de contencios administrativ, fiind considerate litigii născute dintr-un act administrativ de autoritate, partea care se considera vătămată putând cere instanţei, în temeiul art. 1 din Legea nr. 29/1990, anularea în tot sau în parte a acestui act şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Or, împrejurarea ca litigiile ce priveau actele de gestiune ale autorităţilor statului erau supuse controlului judecătoresc exercitat de instanţele de drept comun nu era în măsură să determine caracterul civil sau comercial al actului de gestiune în sine, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, acesta rămânând în continuare un act administrativ, ce îmbracă forma unui contract şi care, chiar dacă are o dublă natură (atât contractuală, cât şi reglementară) a fost supus iniţial de către legiuitor controlului judecătoresc al instanţelor de drept comun.
Aşadar, în cauza de faţă litigiul vizând rezilierea unui act de gestiune a unui bun proprietate publică a fost supus competenţei instanţelor comerciale, aspect necontestat în speţă, ulterior, la data de 26 august 2005, concesionarul introducând, tot pe rolul instanţelor comerciale, acţiune în justiţie pentru recuperarea pretinsului prejudiciul cauzat prin reziliere.
La data de 06 ianuarie 2005, însă, a intrat în vigoare Legea nr. 554/2004, care, pe de o parte, a lărgit sfera persoanelor ce pot ataca actele administrative ilegale în faţa instanţei de contencios administrativ şi, pe de altă parte, a redus în mod substanţial numărul actelor administrative exceptate de la această formă a controlului de legalitate. Potrivit acestui act normativ, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ atât actele de autoritate, inclusiv cele administrativ-jurisdicţionale, cat şi actele de gestiune publica (denumite „contracte administrative").
Astfel,î art. 2 alin. (1) lit. c) din aceasta lege, se prevede că prin act administrativ supus controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ. Sunt, însă, asimilate actelor administrative, în sensul legii menţionate, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice şi achiziţiile publice. Se mai precizează că prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competentei de contencios administrativ.
Este adevărat că, pentru prima dată după anul 1990, legiuitorul consacra instituţia „contractului administrativ" pentru a defini contractele încheiate de autorităţile publice. Asimilarea acestor contracte actelor administrative se face, însa, fictiv, doar „în sensul legii", adică din punct de vedere procesual (al contenciosului administrativ), în vederea supunerii litigiilor ce au ca obiect contractele încheiate de autorităţile publice instanţelor de contencios administrativ. O asimilare din punct de vedere material, contrar celor susţinute de recurenta-reclamanta nici nu ar fi posibilă, în considerarea principalelor deosebiri dintre actul administrativ şi contractul administrativ: caracterul unilateral, respectiv bilateral al actului si calitatea administraţiei de putere publica sau de „gestionar" al patrimoniului statului.
Din terminologia folosita în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 rezulta, aşadar, că sunt supuse controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ şi contractele de concesiune a bunurilor proprietate publică.
În legătură cu natura juridică a acestor contracte, Înalta Curte reţine că acestea prezintă o dublă natură, în sensul că, pe lângă clauzele de natură contractuală, cuprind şi clauze de natură reglementară. Concesiunea este evident un act de gestiune a patrimoniului propriu al autoritarii publice concedente şi nu un act de autoritate, esenţa concesiunii constând în administrarea de către un privat, pe risc propriu, a patrimoniului public, în vederea eficientizării economice a acestuia. Partea reglementara a contractului de concesiune vizând patrimoniul comunităţilor locale sau judeţene nu poate avea, însă, un alt regim decât cel aplicabil patrimoniului statului, chiar daca în cadrul concesiunii exista şi o parte contractuală. Lipsa acestei distincţii clare în Legea nr. 29/1990, între actele de gestiune privată şi actele de gestiune publică, a determinat soluţionarea de către instanţele de drept comun (comerciale sau civile) a litigiilor privind asemenea contracte de concesiune, considerate, altfel, drept reprezentative pentru categoria contractelor administrative.
În privinţa litigiilor în legătură cu contractele administrative (altele decât cele referitoare la anularea acestor contracte), în art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se prevede că pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ litigiile izvorâte din încheierea, modificarea, interpretarea, executarea si încetarea contractelor administrative, rară excepţie.
În ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect contractele administrative, procedura prealabilă are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, termenul fiind de 6 luni şi începând să curgă, de exemplu, de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariţiei oricărei alte cauze care atrage stingerea obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ îl poate constitui şi obligarea la încheierea, modificarea sau executarea unui contract administrativ ori desfacerea unui asemenea contract (art. 8 din Legea nr. 554/2004). În art. 18 alin. (1) lit. e) se prevede posibilitatea pentru instanţă să procedeze la obligarea la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale provocate de partea în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor rezultate dintr-un contract sau din lege în legătură cu contractul dedus judecaţii, din interpretarea sistematică a legii contenciosului administrativ şi din spiritul art. 28 alin. (1) din acelaşi act normativ, impunându-se concluzia conform căreia soluţiile prevăzute de alin. (4) al art. 18 nu sunt limitative.
În sfârşit, în art. 27 din Legea nr. 554/2004 se prevede că pricinile aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii noi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei. Trebuie menţionat că în art. 20 al Legii nr. 29/1990 exista o dispoziţie similară, de-a lungul timpului în materia contenciosului administrativ impunându-se principiul aplicării normei de la data sesizării instanţei. Legea nr. 554/2004 nu cuprinde, însă, o prevedere similară celei din art. 19 al Legii nr. 29/1990, potrivit căreia legea nu se aplica actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare astfel încât, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 sunt supuse jurisdicţiei instanţei de contencios administrativ şi actele emise anterior intrării acesteia în vigoare şi, evident, cererile de acordare de despăgubiri născute din executarea necorespunzătoare sau din neexecutarea unor asemenea acte (conform art. 19 din Legea nr. 554/2004), aspecte reţinute în mod judicios de instanţa de apel. In plus, legiuitorul, prin norma de procedura prevăzută în art. 27 din actuala lege, a contenciosului administrativ, de aplicabilitate imediata şi derogatorie de la dreptul comun, a urmărit să evite tocmai pronunţarea unor soluţii contradictorii faţă de includerea în sfera cauzelor de contencios administrativ a litigiilor privind contractele administrative care, până la momentul apariţiei acestei reglementari erau soluţionate de instanţele civile sau comerciale.
Este de necontestat că din perspectiva dreptului administrativ numai actele administrative unilaterale, ce implica o „decizie executorie" pot fi considerate că emană de la un organism administrativ, actele încheiate de autorităţile publice cu particularii implicând concursul a doua voinţe, fiind, aşadar, contracte, natura juridică pe care au avut-o şi înainte de modificările aduse de Legea nr. 554/2004 şi, bineînţeles, şi-o păstrează şi astăzi. În ceea ce priveşte contractele administrative, văzute că acele contracte încheiate de autorităţile publice, unele dintre ele sunt întotdeauna administrative deoarece legiuitorul a dorit aceasta, iar altele pot fi considerate administrative în funcţie de diverse criterii jurisprudenţiale. Noua lege a contenciosului administrativ asimilează sub aspectul naturii juridice a litigiului (şi nu a contractului în sine) actelor administrative şi anumite contracte administrative, expres nominalizate, respectiv contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice. În art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 modificată se precizează, în plus, că prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competentei instanţelor de contencios administrativ, menţiune ce subliniază încă o dată caracterul pur procedural al operaţiunii de asimilare şi al normei în sine, dar şi intenţia clară a legiuitorului de a tranşa chestiunea competentei materiale a instanţelor de contencios administrativ în cazul în care litigiile au ca obiect anumite contracte încheiate de autorităţile publice. Aceasta înseamnă că, în legislaţia româneasca actuală, în final, totul se rezumă la opţiunea legiuitorului de a include un anumit contract încheiat de o autoritate publica în sfera contractelor administrative, ceea ce va atrage competenta instanţelor de contencios administrativ sau, după caz, în sfera contractelor de drept privat, ceea ce va determina competenta instanţelor comerciale.
Aşa fiind, Înalta Curte observă că, prin Legea nr. 544/2004, legiuitorul a înţeles să impună instituţia contractelor administrative, fără, însă, a introduce o instituţie juridică nouă, ci, în esenţă, „etichetând" astfel contractele încheiate de autorităţile publice, cu intenţia clar exprimată de a le supune controlului judecătoresc specializat exercitat de instanţele de contencios-administrativ. S-a urmărit, astfel, în cazul contractului de concesiune, asigurarea unui echilibru rezonabil între interesul concesionarului şi interesul public, ştiut fiind că în cazul concesionarii unui bun sau serviciu public profitul concesionarului nu este un scop în sine, ci un mijloc de realizare a interesului public. Aşa fiind, nu se justifica aplicarea regulilor de drept comercial unor asemenea contracte, ceea ce a determinat intervenţia legiuitorului, în actuala reglementare nefiind preluată prevederea similară celei din art. 19 al Legii nr. 29/1990, potrivit căreia legea nu se aplica actelor administrative emise anterior intrării sale în vigoare, aspect subliniat anterior în aceste considerente. Or, recurenta-reclamanta nu a prezentat niciun argument convingător şi cu o bază legală solidă din care să rezulte, contrar evidentei, că intenţia legiuitorului a fost ca noua reglementare să se aplice numai contractelor de concesiune a bunurilor publice încheiate după apariţia Legii nr. 554/2004. Natura administrativă a acestor contracte nu a fost, practic, contestata de recurenta-reclamanta, care a înţeles, de fapt, să se prevaleze de natura juridică civilă sau comercială a litigiilor ce implicau asemenea contracte, înainte de apariţia noii reglementari a contenciosului administrativ, însăşi recurenta-reclamanta rezumându-se, aşadar, la a invoca aspecte de ordin procesual care ar determina supunerea prezentei cauze competentei instanţelor de drept comun.
În lumina argumentelor expuse rămân fără relevanta şi criticile aduse de recurenta-reclamanta considerentelor deciziei atacate ce fac trimitere la Decizia XIII/2006 pronunţată de instanţa supremă în interesul legii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că prezentului litigiu, ce a fost înregistrat pe rolul instanţelor pe data de 26 august 2005 şi are ca obiect obligarea la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale provocate de partea considerată în culpă pentru rezilierea unui contract de concesiune a unui bun proprietate publică încheiat în anul 1997 (fiind, aşadar, în discuţie efectele unui contract reziliat) este de competenţa instanţelor de contencios administrativ, în considerarea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 554/2004 şi a celorlalte dispoziţii menţionate din acest act normativ. Aşa fiind, Înalta Curte, găsind recursul reclamantei nefondat, îl va respinge, ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
2. Nici susţinerile recurentei-parate nu pot fi primite. Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligata, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Or, „a cădea în pretenţii" înseamnă a pierde procesul, la baza obligaţiei de restituire, ca temei juridic, aflându-se culpa procesuală. Dacă, însă, se admite apelul şi se anulează sentinţa, cauza fiind trimisă spre competentă judecare unei alte instanţe (cum este cazul din speţa de faţă), chiar dacă, ipotetic, reclamanta ar putea fi considerata în culpă procesuala, pentru că s-a adresat unei instanţe ce nu era competentă să soluţioneze pricina, nu se poate reţine că aceasta a căzut în pretenţii, nefiind întrunite cerinţele textului invocat chiar de recurenta-pârâtă. În consecinţă, şi recursul acesteia, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC V. SA Constanţa şi de pârâta C.N.A.P.M. SA Constanţa împotriva deciziei nr. 207 din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 10 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2069/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 651/2011. Comercial → |
|---|
