ICCJ. Decizia nr. 930/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 930/2011
Dosar nr.46583/3/2007
Şedinţa publică din 2 martie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, înregistrată la data de 10 ianuarie 2008, reclamanta SC A.R.A. SA cu sediul în Bucureşti, România a chemat în judecată pe pârâta A.S.I. Co cu sediul în Dubai Emiratele Arabe Unite, solicitând, în principal, ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate, în conformitate cu art. 111 C. proc. civ., inexistenţa unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurător şi pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z. SAL Beirut Lebanon, iar, în subsidiar, constatarea nulităţii contractului de reasigurare astfel încheiat, cu cheltuieli de judecată.
Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 3326, pronunţată la data de 26 februarie 2009, a admis excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de pârâtă cu consecinţa respingerii cererii reclamantei ca nefiind de competenţa acestor instanţe.
Spre a hotărî astfel, prima instanţă a făcut aplicarea art. 157 din Legea nr. 105/1992, reţinând că instanţa română nu este competentă să soluţioneze cauza, nici în temeiul Regulamentului nr. 44/2001 ale cărui prevederi cuprinse în art. 22, art. 23 nu sunt aplicabile în raport cu obiectul cauzei, nici în temeiul art. 148 din Legea nr. 105/1992, nici în temeiul art. 15 din Legea nr. 136/1995 şi nici în temeiul, art. 10 pct. 4, art. 11 alin. (2) C. proc. civ., faţă de normele speciale care reglementează raportul juridic de drept internaţional, incident.
Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secţia a VI-a Comercială a Curţii de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 38, pronunţată la data de 29 ianuarie 2010.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a reţinut, examinând motivele de apel în raport cu sentinţa atacată, din perspectiva actelor şi lucrărilor dosarului, că apelanta reclamantă face confuzie între legea materială aplicabilă litigiului şi legea care reglementează competenţa jurisdicţională în speţă, art. 148, art. 149 din Legea nr. 105/1992 fiind incluse în Secţiunea 1 a legii intitulată „Competenţă jurisdicţională"; că art. 82 din menţionata lege se referă la legea aplicabilă fondului contractului, care, în speţă, nu a fost analizat, context în care, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a reţinut inaplicabilitatea art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4 C. proc. civ. şi art. 11 pct. 2, având în vedere că reclamanta invocă inexistenţa unui raport de asigurare, ca şi inaplicabilitatea art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001, care vizează acţiunile în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unor nave, întrucât instanţa nu a fost învestită cu o astfel de acţiune, şi că, din analiza considerentelor sentinţei atacate, nu rezultă că tribunalul a antamat fondul, cum greşit afirmă apelanta în susţinerea motivului referitor la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, instanţa limitându-se să respingă cererea pe motiv de necompetenţă, astfel cum transpare din dispozitivul acestei hotărâri, iar prin formularea apelului partea are dreptul la un „recurs efectiv", dreptul său la un proces echitabil fiind pe deplin respectat, conform art. 6 alin. (1) din CEDO.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelanta reclamantă, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, în dezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că Decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, cu referire la modul în care instanţa de apel a analizat critica vizând încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil de către prima instanţă prin antepronunţarea fondului, întrucât, deşi reţine că în dispozitiv nu apare menţionată decât pronunţarea asupra excepţiei de necompetenţă, apreciază că judecătorul fondului a făcut anumite aprecieri asupra existenţei contractului, şi că, prin motivarea lapidară, a încălcat principiul disponibilităţii.
În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat, în principal, că instanţa de apel a reţinut greşit că nu au fost încălcate de către instanţa de fond prevederile art. 6 din CEDO, considerând, totodată, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii, cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 149 coroborat cu art. 82; art. 150 pct. 8 din Legea nr. 105/1992 şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, în conformitate cu care instanţa competentă să judece prezentul litigiu este instanţa română.
Intimata a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca fiind legală şi temeinică, apreciind neîntemeiate criticile aduse de recurentă acestei hotărâri.
Recursul este nefondat.
Astfel, examinarea considerentelor deciziei atacate relevă că instanţa de apel a analizat fiecare motiv de apel răspunzând criticilor apelantei cu argumente în fapt şi în drept, conform cerinţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nesusţinându-se afirmaţia motivării lapidare, iar aspectele invocate de recurentă nu sunt motive contradictorii, străine de natura cauzei în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce nu-şi găseşte aplicare în cauză.
Este de observat că instanţa de apel a considerat judicios că dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din CEDO, nu a fost încălcat, întrucât cauza a fost soluţionată în baza unei excepţii, nu pe fond, în sensul de res judicate, iar exercitarea acestui drept presupune o instanţă competentă.
Având în vedere că pârâta nu îşi are sediul în spaţiul comunitar şi că art. 4 din Regulamentul C.E. nr. 44/2001 face trimitere la legislaţia statului membru implicat în proces în materie de competenţă, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, urmare a verificării competenţei prin raportare la art. 149 coroborat cu art. 148 din Legea nr. 105/1992, corect interpretate, întrucât în cauză nu se regăseşte niciunul dintre cazurile în care instanţa română este competentă, deci nici cele indicate de recurentă a fi aplicabile, înlăturând cu justeţe incidenţa art. 82 din precitata lege, ca şi incidenţa art. 15 din Legea nr. 136/1995, art. 10 pct. 4, art. 11 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea faptului că apelanta reclamantă invocă tocmai inexistenţa unui raport contractual de asigurare, astfel că nici criticile circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.
Reţinând că tribunalul nu a antamat fondul litigiului, prin sublinierea corectă a raportului de interdependenţă dintre cele două capete de cerere din petitul acţiunii, întrucât al doilea capăt de cerere se poate analiza doar dacă primul capăt se analizează pe fondul său, instanţa de apel nu a încălcat principiul rolului activ şi nici principiul disponibilităţii, cum eronat şi neargumentat susţine recurenta.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 38 din 29 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 876/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1061/2011. Comercial → |
|---|
