ICCJ. Decizia nr. 941/2011. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 941/2011
Dosar nr.9917/1/2010
Şedinţa publică din 2 martie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 490 din 15 aprilie 2009, pronunţată în dosar nr. 1269/255/2007, Tribunalul Bihor a respins, ca nefondată cererea principală modificată, formulată de reclamanta SC A.P.C. SRL în contradictoriu cu pârâtele H.D. şi SC A.D. SRL prin care s-a solicitat evacuarea din spaţiul situat în Marghita, judeţul Bihor. A admis, în tot, cererea reconvenţională modificată formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional H.D. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţional SC A.P.C. SRL şi pârâtele SC D.I. SRL prin lichidator CII A.F., B.C., B.C.R. şi O.R.C. Bihor.
A declarat nul procesul - verbal al AGA SC D.I. SRL din data de 9 noiembrie 2005. A declarat nul actul adiţional de modificare a statutului SC D.I. SRL încheiat la data de 9 noiembrie 2005 de CA T.D. A declarat nul procesul -verbal de licitaţie imobiliară încheiat la data de 12 aprilie 2007 de către lichidatorul CII A.F. referitor la imobilele înscrise în CF Marghita în natură, reprezentând arător în intravilan în suprafaţă de 615 mp, casă şi curte în intravilan în suprafaţă de 647 mp. A declarat nul contractul de vânzare - cumpărare şi ipotecă autentificat la BNP P.P. prin Încheierea nr. 3744 din 11 iulie 2007. A declarat nule Încheierile nr. 399 din 3 februarie 2006 şi 4633 din 11 iulie 2005 pronunţate de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Bihor şi a dispus anularea înscrierilor din CF Marghita şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, cu obligarea reclamantei - pârâte reconvenţionale să plătească pârâtei-reclamante reconvenţionale suma de 2.068,3 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut cu privire la situaţia de fapt că SC D.I. SRL a fost dizolvată prin Încheierea nr. 496 din 3 martie 2005, pronunţată în temeiul Legii nr. 359/2004 de către judecătorul delegat la O.R.C. Ca urmare a respingerii recursului declarat împotriva Încheierii la data de 9 noiembrie 2005 a fost adoptată de către AGEA hotărârea prin care s-a decis dizolvarea societăţii, lichidarea patrimoniului acesteia şi radierea ei din Registrul Comerţului, fiind desemnat în calitate de lichidator d-l A.F. În baza acestei hotărâri, la aceeaşi dată, a fost întocmit actul adiţional cuprinzând aceleaşi clauze ce a fost depus la O.R.C. în vederea efectuării formalităţilor necesare în data de 22 decembrie 2005.
Ulterior desemnării sale în calitate de lichidator, d-l A.F. a organizat o licitaţie în vederea vânzării imobilelor înscrise în C.F. Marghita în natură, reprezentând arător în intravilan în suprafaţă de 615 mp, casă şi curte în intravilan în suprafaţă de 647 mp. Acestea au fost adjudecate la data de 12 aprilie 2007 de către pârâta SC A.P.C. SRL în schimbul sumei de 100.000 Euro. În vederea plăţii în întregime a sumei, prin încheierea nr. 3744 din 11 iulie 2007, a fost constituit în favoarea pârâtei B.C.R. un drept de ipotecă asupra imobilului până la concurenţa sumei de 284.000 Ron şi dobânzi aferente.
În privinţa excepţiei invocată de reclamanta pârâtă s-a avut în vedere că procedura convocării adunării generale a acţionarilor este reglementată prin dispoziţii legale ce depăşesc sfera interesului privat, iar sancţiunea ce intervine în cazul încălcării acestora este nulitatea absolută a actului contestat, şi faţă de prevederile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 s-a considerat că motivele invocate în susţinerea cererii reconvenţionale sunt de ordine publică, astfel încât nu este incidentă în privinţa lor prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune.
Cât priveşte fondul cererii reconvenţionale, instanţa de fond a reţinut că în cuprinsul procesului - verbal ce reflectă hotărârea adunării generale extraordinare din data de 9 noiembrie 2005 apare numai semnătura unuia dintre asociaţii SC D.I. SRL - pârâtul B.C. O asemenea împrejurare constituie neîndoielnic dovada faptului că ea a fost adoptată numai de către unul dintre asociaţi, contrar prevederilor art. 262 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Textul legal nu impune vreo condiţie suplimentară, el fiind incident în ipoteza în care nu s-a instituit vreo derogare prin actul constitutiv. Or, art. 16 din statutul SC D.I. SRL prevede în mod expres că lichidarea societăţii are loc în situaţia dizolvării acesteia pentru motivele şi după procedura prevăzută de Legea nr. 31/1990. În condiţiile în care nu a fost întrunită unanimitatea impusă de lege, competenţa desemnării lichidatorului revenea instanţei de judecată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, modalitatea desemnării acestuia contravenind în mod direct prevederilor legale amintite.
Mai mult, fiind vorba despre o împrejurare ce interesa în mod direct ambii asociaţi şi situaţia patrimoniului societăţii, exista obligaţia convocării adunării generale în condiţiile impuse de art. 9 din statut, potrivit căruia convocarea se face, la nevoie, prin scrisoare recomandată cu cel puţin 10 zile înainte la sediul societăţii de către administrator anunţându-se ordinea de zi.
Probele administrate nu au putut conduce la concluzia respectării acestor dispoziţii statutare, pârâtul B.C. neputând prezenta cele două înscrisuri amintite: dovada notificării şi convocatorul propriu-zis. În aceste condiţii hotărârea adoptată contravine atât statutului, cât şi dispoziţiilor legale în materie, sancţiunea atrasă fiind nulitatea absolută a hotărârii şi a actului adiţional, sens în care a fost admisă cererea reconvenţională.
Referitor la cererea accesorie privind desfiinţarea actelor juridice subsecvente, instanţa a reţinut că desfiinţarea unui act juridic duce, în principiu, la înlăturarea efectelor acestuia produse în intervalul dintre momentul încheierii sale sau intrării lui în circuitul civil şi cel al desfiinţării lui. Acest efect se produce atât în raporturile dintre părţi, cât şi dintre acestea şi terţe persoane. Astfel, dacă se dovedeşte că transmiţătorul nu putea constitui în favoarea subdobânditorului un anumit drept deoarece s-a desfiinţat titlul lui, nici cel din urmă nu putea dobândi mai mult (nemo dat quod non habet). Fiind vorba de acte juridice distincte, ele au fost analizate în mod diferit.
În privinţa vânzării la licitaţie, în cuprinsul procesului - verbal de licitaţie, încheiat la data de 12 aprilie 2007, se arată că imobilele au fost adjudecate de către reclamanta - pârâtă reconvenţional la preţul de 100.000 euro. Din chiar conţinutul actului juridic întocmit de către lichidator rezultă că adjudecatara a fost reprezentată la licitaţie de către pârâtul B.C. care are calitatea de asociat şi administrator atât în cadrul acesteia, cât şi al SC D.I. SRL În condiţiile în care administratorul cunoştea că nu a convocat-o în mod legal pe pârâta H.D. la adoptarea hotărârii în cadrul adunării generale, operaţiunea a fost efectuată în vederea fraudării drepturilor legitime ale acesteia.
Concluzia s-a impus şi prin raportare la preţul la care au fost adjudecate imobilele. Comparându-l cu preţul stabilit în raportul de expertiză întocmit la data de 20 mai 2005 de către expertul S.E., s-a reţinut că este neîndoielnic că el nu corespunde valorii de circulaţie a imobilelor (151.396 euro la o cotaţie de 35.800 Ron pentru un euro conform datelor publicate de B.N.R. pe pagina sa de internet). Or, una din condiţiile de validitate impuse de Codul civil este ca preţul să fie serios. Aceasta presupune că el constituie o cauză suficientă a obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării.
Legea nu impune însă existenţa unei echivalenţe între preţ şi valoarea lucrului vândut, esenţial fiind să nu existe o disproporţie prea mare, nesusceptibilă de o justificare firească. Faţă de calitatea de comerciant a SC D.I. SRL al cărei scop era obţinerea unui profit cât mai mare şi evoluţia ascendentă a pieţei imobiliare în perioada 2005 - 2007, instanţa a concluzionat că preţul achitat nu poate fi justificat în mod raţional, ci el a fost determinat pentru a asigura un transfer mai uşor dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei-pârâte reconvenţional, ceea ce atrage şi nulitatea procesului - verbal de licitaţie şi a contractului de vânzare - cumpărare ce reia clauzele stabilite în cuprinsul său.
În ceea ce priveşte contractul de ipotecă, instanţa de fond a reţinut că aplicarea strictă a principiului amintit anterior ar duce la încălcarea ocrotirii bunei - credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros şi asigurării stabilităţii circuitului civil. Tocmai de aceea, în vederea asigurării unui echilibru între principiul securităţii şi cel al dinamicii circuitului civil, art. 38 din Legea nr. 7/1996 (ce reia în aceiaşi formulare dispoziţiile art. 37 din Decretul – lege nr. 115/1938) prevede că acţiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greşita calificare a dreptului, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună - credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul în care dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris.
Textul amintit nu constituie decât o aplicare particulară a principiului publicităţii materiale consacrat de art. 31 din acelaşi act normativ de natură să ducă la conturarea şi delimitarea lui exactă. Pentru a fi aplicabil e necesară întrunirea cumulativă a cinci condiţii: înscrierea dreptului în favoarea transmiţătorului să fi fost inexactă, din cuprinsul cărţii funciare să rezulte o aparenţă de existenţă a dreptului în favoarea acestuia, dreptul să fi fost transmis printr-un act juridic valabil, cu titlu oneros şi particular, terţul să fi fost de bună - credinţă şi de la data înscrierii dreptului în favoarea transmiţătorului până la momentul promovării cererii în rectificare de carte funciară să fi trecut trei ani.
În această ordine de idei instanţa a reţinut că pârâta şi-a intabulat dreptul de ipotecă în cartea funciară la data de 11 iulie 2007 prin Încheierea nr. 4633. De la acel moment şi până la data învestirii instanţei – 18 august 2007 - nu au trecut cei 3 ani, astfel încât dreptul său să fie protejat prin principiul publicităţii materiale. Pe cale de consecinţă, în raport şi de prevederile art. 1770 C. civ. şi probele cauzei instanţa a considerat că şi cererea accesorie formulată în acest sens este fondată.
Referitor la cererea principală, a reţinut că evacuarea unui terţ dintr-un imobil reprezintă manifestarea concretă a atributelor dreptului de proprietate. În măsura în care însă titlul de dobândire a dreptului a fost desfiinţat, este neîndoielnic că admiterea unei atare cereri nu este posibilă şi, pe cale de consecinţă faţă de soluţia dată cererii reconvenţionale, cererea principală a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B.C.R. Bucureşti, B.C. şi SC D.I. SRL, prin lichidator, cât şi reclamanta SC A.P.C. SRL.
Pârâta B.C.R. Bucureşti a solicitat schimbarea în parte a acesteia în sensul respingerii cererii de anulare a contractului de ipotecă şi a Încheierii nr. 4633 din 11 iulie 2007 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bihor, cu obligarea intimatei H.D. la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului său pârâta a arătat că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată, întrucât contractului de ipotecă îi lipseşte caracterul oneros, impus de acest text de lege.
Apelanta a mai arătat că ea este singura parte din proces sancţionată de instanţă deşi s-a reţinut buna sa credinţă în încheierea contractului de ipotecă, precum şi faptul că acest contract este accesoriu contractului de credit şi câtă vreme acesta din urmă nu a fost anulat nu poate fi anulat nici contractul de ipotecă.
Pârâţii B.C. şi SC D.I. SRL prin apelul declarat au solicitat modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii de evacuare a SC A.D. SRL şi a administratorului său H.D. şi a respingerii cererii reconvenţionale.
În motivarea apelului său pârâţii au arătat că la 3 martie 2005 prin Încheierea nr. 496 dată de Tribunalul Bihor, SC D.I. SRL ai căror asociaţi erau B.C. şi H.D. a intrat în dizolvare, menţinută prin respingerea recursului declarat de H.D. şi înregistrată în registrul comerţului în condiţiile prevăzute de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 359/2004.
În data de 22 decembrie 2005 s-a pronunţat Încheierea nr. 75105/2005 de către judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, necontestată de administratorii societăţii, prin care a fost numit lichidator al societăţii domnul A.F., astfel că greşit s-au admis cererile pârâtei de anulare a hotărârii A.G.E.A. şi a actului adiţional.
Procesul de lichidare a societăţii a început la 22 decembrie 2005 şi continuă şi în prezent.
La data de 28 februarie 2007 a fost organizată licitaţie deschisă la sediul lichidatorului, pentru imobilul din Marghita, proprietatea SC D.I. SRL, dar nu s-a definitivat din lipsă de clienţi.
La 12 aprilie 2007 s-a organizat din nou licitaţie la care au participat două firme ieşind câştigătoare SC A.P.C. SRL, ambele licitaţii fiind publicate în ziarul Realitatea Bihoreană, ceea ce demonstrează legalitatea actelor juridice contestate, astfel că cererea reconvenţională trebuia respinsă, iar acţiunea principală admisă.
Reclamanta SC A.P.C. SRL Abram, a solicitat, de asemenea, schimbarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii sale de evacuare a pârâtelor H.D. şi a SC A.D. SRL şi a respingerii cererii reconvenţionale formulată de pârâta H.D., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului său, reclamanta a arătat că este proprietară asupra imobilului din litigiu, cumpărat la licitaţie, titlu în baza căruia a solicitat evacuarea pârâtelor din imobil.
Referitor la anularea procesului - verbal al adunării generale şi al actului adiţional solicitate printr-o precizare a cererii reconvenţionale, a arătat că trebuiau respinse ca tardive, faţă de data de 18 aprilie 2008 când a fost solicitată şi data de 9 noiembrie 2005 a emiterii procesului - verbal al adunării generale, nefiind solicitată anularea hotărârii adunării generale şi nici constatarea nulităţii absolute a hotărârii respective.
De asemenea pârâta - reclamantă reconvenţional H.D. nu a participat la vânzarea la licitaţie din data de 12 aprilie 2007 şi nici la încheierea contractului de vânzare - cumpărare şi ipotecă, situaţie în care nu putea solicita anularea acestora.
Pârâta H.D., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea apelurilor formulate cu cheltuieli de judecată, pentru considerentele învederate detaliat în motivare, iar faţă de apelul declarat de SC D.I. SRL, prin lichidator, a solicitat anularea acestuia ca nemotivat.
Prin Decizia nr. 105 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis ca fondate apelurile comerciale declarate de apelanţii - pârâţi B.C.R. şi B.C., apelanta reclamantă - pârâtă reconvenţional SC A.P.C. SRL Abramb şi apelanta - pârâtă SC D.I. SRL, prin cabinet de insolvenţă A.F., în contradictoriu cu intimatul O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, intimata pârâtă - reclamantă reconvenţional H.D. şi intimata - pârâtă SC A.D. SRL Marghita, împotriva sentinţei nr. 490/COM din 15 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza la Tribunalul Bihor, pentru rejudecare.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs pârâta H.D., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea, în vederea soluţionării pe fond a apelurilor, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 1860 din 21 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta H.D. împotriva deciziei nr. 105/C/2009 - A din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, şi a casat Decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinându-se că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.
În rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 104/C-A din 26 octombrie 2010 a luat act de renunţarea la apel, făcută de apelanţii B.C. şi SC A.P.C. SRL.
A admis ca fondate apelurile declarate de apelanta B.C.R. cu sediul în Bucureşti şi SC D.I. SRL Abram, prin cabinet de insolvenţă A.F., cu sediul în Oradea, împotriva sentinţei nr. 490/COM din 15 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta - reclamantă reconvenţional H.D. în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă reconvenţional SC A.P.C. SRL cu sediul în Abram, judeţul Bihor şi pârâţii SC D.I. SRL Abram, prin cabinet de insolvenţă A.F., cu sediul în Oradea, B.C., B.C.R. cu sediul în Bucureşti şi O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor cu sediul în Oradea şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii.
A reţinut că, potrivit evidenţelor O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, pârâta SC D.I. SRL avea ca asociaţi persoane fizice pe B.C. şi B.A.D. (în urma desfacerii căsătoriei prin divorţ, a revenit la numele anterior căsătoriei, acela de H.), cu o cotă egală de participare la capitalul social de 50% fiecare, ambii exercitând şi funcţia de administratori ai societăţii.
Pentru data de 8 noiembrie 2005, asociatul B.C. a stabilit o şedinţă a adunării generale extraordinare a asociaţilor, în vederea dizolvării societăţii şi numirii unui lichidator, însă constatând prin procesul - verbal încheiat la data respectivă că nu este îndeplinită majoritatea cerută pentru luarea unei hotărâri valabile, ca urmare a lipsei celui de-al doilea asociat, s-a hotărât convocarea celei de-a doua adunări generale pentru ziua următoare.
Potrivit procesului - verbal încheiat la data de 9 noiembrie 2005, asociatul B.C., în lipsa celuilalt asociat, a hotărât dizolvarea societăţii, lichidarea patrimoniului acesteia şi radierea societăţii din Registrul Comerţului. De asemenea, la art. 2 s-a hotărât, în conformitate cu prevederile statutului, a Legii nr. 31/1990 şi a art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004, numirea ca lichidator a lui A.F. În baza acestui proces - verbal, s-a întocmit la aceeaşi dată actul adiţional la actul constitutiv al societăţii, având dată certă nr. 22 dată de avocat T.D., iar în temeiul acestor înscrisuri, a fost dată de către judecătorul - delegat la O.R.C. Bihor Încheierea nr. 75105/2005, prin care s-a dispus înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunii privind numirea lichidatorul A.F.
Anterior însă întocmirii procesului - verbal din data de 9 noiembrie 2005 şi a actului adiţional la actul constitutiv, societatea fusese dizolvată de drept în baza art. 30 alin. (1) din Legea nr. 359/2004, astfel cum rezultă din încheierea nr. 496 din 3 martie 2005 dată de judecătorul - delegat la O.R.C. Bihor, prin care, în temeiul art. 30 alin. (2) din aceeaşi lege, s-a constat dizolvarea de drept a societăţii.
Această încheiere a fost cunoscută de către asociata H.D., căci aceasta a semnat în calitate de reprezentant al societăţii, cererea de recurs împotriva acestei încheieri.
Ca urmare a respingerii recursului, au devenit incidente prevederile art. 31 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 359/2004, potrivit cărora, dacă nu s-a declarat recurs sau recursul a fost respins, persoana juridică intra în lichidare potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 6 luni de la data pronunţării încheierii de dizolvare, prevăzută de art. 30 alin. (2), sau, după caz, de la data respingerii recursului formulat împotriva acesteia, reprezentantul legal al persoanei juridice având obligaţia numirii şi înregistrării în Registrul Comerţului a lichidatorului.
Dând curs acestei dispoziţii legale, asociatul B.C., având şi calitatea de administrator în cadrul societăţii, a procedat la numirea lichidatorului în persoana lui A.F.
Din această perspectivă a legalităţii actului de numire a lichidatorului, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 262 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, la care a făcut referire instanţa de fond şi care impun unanimitatea voinţei asociaţilor în numirea lichidatorului, deoarece prevederile art. 262 alin. (1) au caracter general, fiind aplicabile ca urmare a dizolvării societăţii în cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990, or în speţa de faţă acestea nu pot fi aplicate, faţă de dispoziţiile cu caracter special, derogatorii de la acest text, stabilite de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004.
În situaţia particulară reglementată de art. 30 din Legea nr. 359/2004, aceea a dizolvării de drept a societăţii ca urmare a nepreschimbării certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare, până la termenul prevăzut la art. 26, legiuitorul a prevăzut expres că reprezentantul legal al persoanei juridice are obligaţia numirii şi înregistrării în Registrul Comerţului a lichidatorului.
Deci, în acest caz special, numirea lichidatorului nu este atributul adunării generale a asociaţilor, ci al administratorului societăţii şi, mai mult decât atât, legea impune ca fiind obligatorie numirea lichidatorului de către reprezentantul legal, fără a lăsa la latitudinea acestuia adoptarea unei asemenea măsuri.
Din această perspectivă, nu prezintă relevanţă forma pe care asociatul-administrator B.C. a înţeles să o dea actului de numire a lichidatorului. După cum rezultă din înscrisurile dosarului, acesta a întocmit un act adiţional la actul constitutiv, prin care s-a dispus dizolvarea şi lichidarea societăţii, precum şi numirea lichidatorului. În realitate, singurul efect produs prin actul adiţional este numirea lichidatorului, căci dizolvarea survenise de drept anterior, în baza Încheierii nr. 496 din 3 martie 2005 dată de judecătorul-delegat la O.R.C. Bihor, iar societatea a intrat în lichidare în temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 359/2004. Aşadar, chiar dacă din actul adiţional rezultă că s-a luat şi hotărârea dizolvării şi a lichidării societăţii, în realitate nu actul adiţional stă la baza dizolvării şi lichidării societăţii, ci legea, iar singurul efect al actului adiţional îl constituie numirea lichidatorului, măsură care putea fi luată de administrator indiferent de denumirea dată actului de numire.
Pentru aceste motive, instanţa de apel a apreciat că, raportat la prevederile exprese ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004, nu era necesară adoptarea unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, nici convocarea celuilalt asociat, şi nici adoptarea unei hotărâri de numire a administratorului cu unanimitate de voturi.
Chiar dacă asociatul B.C. a intenţionat să ţină o şedinţă AGA prin care să ia măsura numirii lichidatorului, iar din acest punct de vedere hotărârea luată ar fi nulă, fiind luată cu nesocotirea cerinţei convocării celuilalt asociat, totuşi, trebuie apreciat că, atâta vreme cât nu era necesar a se ţine o adunare generală a asociaţilor pentru numirea lichidatorului, manifestarea de voinţă a administratorului B.C. este valabilă raportat la prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004, indiferent de forma pe care o îmbracă actul de numire, cu atât mai mult că acesta a precizat expres în cuprinsul actului adiţional din data de 9 noiembrie 2005 că numirea lichidatorului se face în baza art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004. De asemenea, din coroborarea prevederilor art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 359/2004, instanţa de apel a apreciat că numirea lichidatorului putea fi făcută şi printr-o simplă cerere adresată judecătorului - delegat.
Cu aceste argumente, instanţa de apel a reţinut că actul adiţional la actul constitutiv reprezintă manifestarea de voinţă a administratorului B.C., în sensul numirii lichidatorului şi este valabil din perspectiva art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004, iar o adunare generală a asociaţilor nu era necesară pentru adoptarea unei asemenea măsuri, astfel că în mod greşit au fost reţinute ca valabile argumentele reclamantei reconvenţionale în sensul obligativităţii convocării sale şi a întrunirii unanimităţii în luarea deciziei.
S-a mai avut în vedere şi că acesta reprezenta societatea cu puteri depline, fiind incidente în cauză dispoziţiile art. art. 76 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.
Legalitatea numirii lichidatorului de către un singur administrator este întărită şi de împrejurarea că, potrivit art. 31 alin. (4) din Legea nr. 359/2004, legiuitorul dă posibilitatea oricărei persoane interesate să ceară numirea unui lichidator, în ipoteza în care reprezentantul legal nu îşi îndeplineşte această obligaţie, interesul fiind acela al lichidării efective a societăţii, radierea fiind soluţia extremă, în cazul în care nu s-a înregistrat nicio cerere de numire a unui lichidator şi, deci, trebuiau respinse capetele de cerere din acţiunea reconvenţională, privind anularea proceselor - verbale din data de 8 noiembrie 2005 şi respectiv 9 noiembrie 2005, precum şi a actului adiţional din data de 9 noiembrie 2005.
În ceea ce priveşte anularea procesului - verbal de licitaţie imobiliară din data de 12 aprilie 2007 întocmit de A.F. - Cabinet de Insolvenţă, instanţa a reţinut că potrivit înscrisurilor de la dosar, vânzarea la licitaţie publică s-a organizat în cadrul celei de-a doua şedinţe de licitaţie publică organizată de lichidator, căci o primă licitaţie a fost organizată la data de 28 februarie 2007, la preţul de pornire de 134.285 euro, când, datorită faptului că nu s-a oferit acest preţ, s-a amânat vânzarea la un alt termen, organizându-se o a doua licitaţie la data de 12 aprilie 2007.
În privinţa preţului de scoatere la licitaţie a imobilului, acesta a fost stabilit de lichidator la suma de 134.285 euro, prin raportare la valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză judiciară depus în dosarul Tribunalului Bihor. Potrivit acestui raport de expertiză, s-a stabilit valoarea imobilului la nivelul anului 2005 la suma de 5.420.700.000 Ron, echivalentul în euro la cursul de schimb oficial din mai 2005 al sumei de 149.801 euro. Or, contrar susţinerii reclamantei reconvenţionale, nu era obligatorie efectuarea unui alt raport de evaluare, lichidatorul putându-se folosi de raportul de expertiză existent, fapt ce rezultă din prevederile art. 500 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia doar în cazul în care lichidatorul consideră necesar, va cere părerea unui expert. În caz contrar, preţul poate fi stabilit de lichidator, în cazul în care deţine suficiente elemente de evaluare a imobilului. Din prevederile art. 411 alin. (3) C. proc. civ., la care face trimitere art. 500 alin. (2), rezultă, însă, că imobilul trebuia evaluat la valoarea lui de circulaţie.
Din acest punct de vedere, într-adevăr, scoaterea imobilului la licitaţie în anul 2007 la preţul rezultat dintr-un raport de expertiză din 2005 nu satisface cerinţa art. 411 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care în respectiva perioadă piaţa imobiliară era în continuă creştere. Desigur că vânzarea la licitaţie a unui bun urmăreşte asigurarea obţinerii unui preţ cât mai mare ca urmare a ofertelor depuse, însă pe de altă parte, nu trebuia ignorată finalitatea lichidării, care este prefacerea bunurilor societăţii în bani şi achitarea datoriilor, urmând ca eventualul activ net să se repartizeze între asociaţi.
În faza lichidării nu mai poate fi vorba de obţinerea unui profit pentru societate, de vreme ce, odată cu trecerea la etapa lichidării, nu se mai urmăreşte realizarea de beneficii şi împărţirea lor între asociaţi, ci realizarea finalităţii lichidării societăţii.
Pe de altă parte, reclamanta - reconvenţională s-a limitat la a face simple afirmaţii, nesusţinute de probe, arătând doar că „preţul este mult sub valoarea de piaţă a imobilului", iar adeverinţa din 24 aprilie 2009 emisă de BNP P.P., depusă la dosar, care indică valoarea de 1.064.780 Ron pentru imobilul vândut, nu trebuia luată în considerare, deoarece vizează valoarea imobilului la nivelul lunii aprilie 2009, or valoarea imobilului trebuie raportată la momentul efectuării licitaţiei din aprilie 2007, iar alte „expertize de evaluare" întocmite de Camera Notarilor Publici, la care partea a făcut referiri nu au fost depuse.
Chiar dacă s-ar admite că preţul de pornire al licitaţiei nu reflectă întru totul valoarea de piaţă a imobilului la momentul vânzării, nu există nicio certitudine a faptului că, dacă ar fi fost într-adevăr stabilit un preţ mai mare, acest preţ ar fi putut fi obţinut în realitate în cadrul licitaţiei, situaţie în raport de care, putea fi oricum vândut la cel mai mare preţ oferit, conform art. 509 alin. (5) C. proc. civ.
Nu se poate reţine neseriozitatea preţului de 317.500 Ron la care a fost vândut imobilul în urma celei de-a doua licitaţii, prin contractul autentic de vânzare-cumpărare din 11 iulie 2007, întrucât nu se poare reţine că acest preţ ar fi unul derizoriu, atât de disproporţionat în raport cu valoarea imobilului, încât să nu existe preţ.
Relativ la incidenţa art. 507 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care debitorul nu poate licita nici personal, nici prin alte persoane, instanţa de apel a constatat că această situaţie nu se regăseşte în speţă.
Faptul că numitul B.C. era asociat şi administrator şi în cadrul societăţii debitoare nu este de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 507 alin. (2) C. proc. civ., căci această dispoziţie imperativă interzice debitorului să liciteze, fie personal, fie prin persoane interpuse. Or, în speţă, numitul B. C. nu a licitat pentru societatea debitoare, şi nici în nume personal, ci în calitate de reprezentant al unei alte societăţi comerciale - SC A.P.C. SRL. Prin urmare, interdicţia instituită de art. 507 alin. (2) care vizează împiedicarea debitorului de a fi adjudecatarul bunului care se licitează din patrimoniul său, nu este incidentă în cazul de faţă, adjudecatar fiind o altă persoană juridică, care a licitat pentru sine.
De asemenea, din înscrisurile dosarului, rezultă că ambele licitaţii au fost anunţate public într-un ziar local, oferind astfel posibilitatea oricărei persoane interesate de a se prezenta la licitaţie, iar în acest context adjudecarea imobilului de către SC A.P.C. SRL care a fost singura care s-a prezentat la cea de-a doua licitaţie, nu încalcă nicio dispoziţie legală imperativă, astfel că instanţa de fond nu putea stabili, din ansamblul elementelor analizate, că prin cumpărarea imobilului de către această societate ar fi fost fraudate drepturile legitime ale asociatului H.D. Aşa fiind, trebuiau respinse şi capetele de cerere din acţiunea reconvenţională privind anularea procesului-verbal de licitaţie imobiliară din 12 aprilie 2007 şi a contractului de vânzare - cumpărare şi ipotecă autentificat din 11 iulie 2008, precum şi rectificarea situaţiei de carte funciară, aceste din urmă capete de cerere având caracter accesoriu primelor două capete de cerere, iar soluţia dată acestora este consecinţa soluţionării primelor două capete de cerere din acţiunea reconvenţională.
În baza art. 246 C. proc. civ., instanţa luând act de renunţarea la judecata apelurilor formulate de apelanţii B.C. şi SC A.P.C. SRL a menţinut soluţia instanţei de fond privind acţiunea principală.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs reclamanta SC A.P.C. SRL Abram şi pârâtul B.C., solicitând, admiterea recursului si modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor formulate de către SC D.I. SRL prin lichidator A.F. şi B.C.R., cu menţinerea ca legală şi temeinică a Sentinţei nr. 490 din 15 aprilie 2009 a Tribunalului Bihor, respectiv pârâta H.D., care a solicitat admiterea recursului şi modificarea în totalitate în sensul respingerii apelurilor formulate de pârâţi sau, în subsidiar, conform art. 313 C. proc. civ. casarea deciziei.
În criticile formulate, reclamanta şi pârâtul B.C. au susţinut în esenţă următoarele:
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", trebuie constatat că apelul declarat de către SC D.I. SRL prin lichidator A.F., fiind nemotivat, instanţa de apel, în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc. civ. trebuia să se pronunţe în fond numai pe baza celor invocate de această parte la prima instanţă.
Or, SC D.I. SRL nu şi-a justificat în niciun fel poziţia procesuală în faţa instanţei de fond, nu a invocat nicio apărare şi nu s-a apărat, în niciun fel, faţă de pretenţiile părţilor cu interese contrare.
Pe de altă parte, urmare a retragerii apelurilor SC A.P.C. SRL şi al lui B.C. şi a achiesării lor, pe această cale, la sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor, imobilul adjudecat de către SC A.P.C. SRL a reintrat în patrimoniul SC D.I. SRL, astfel că faţă de acest aspect, lichidatorul judiciar A.F., a abordat o poziţie contrară intereselor societăţii de a cărei activitate este răspunzător, deoarece bunul reintrând în patrimoniul societăţii aflate în lichidare, cererea de apel era vădit lipsită de interes.
Cu toate acestea, contrar principiulului non reformatio in pejus, SC D.I. SRL i s-a înrăutăţit situaţia în propria cale de atac prin schimbarea unei sentinţe prin care această societate redevenise proprietarul bunului înstrăinat fraudulos, fiind încălcate, astfel şi prevederile art. 296 C. proc. civ.
Totodată, prin aplicarea greşită a legii, curtea de apel, luând act de renunţarea reclamantei şi a pârâtului B.C. la judecata apelului, a menţinut soluţia instanţei de fond numai în privinţa acţiunii principale deşi apelurile declarate vizau, în cea mai mare parte, soluţia pronunţată de Tribunalul Bihor cu privire la cererea reconvenţională.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - «hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii», au arătat că, instanţa de apel a omis motivarea anumitor aspecte invocate în faţa sa, cel mai elocvent exemplu constituindu-l faptul că instanţa de apel a luat act de retragerea apelurilor doar în ceea ce priveşte acţiunea principală, deşi atât SC A.P.C. SRL, cât şi B.C. au achiesat în mod necondiţionat la hotărârea instanţei de fond, iar apelurile declarate şi ulterior retrase de aceştia vizau acţiunea principală, în evacuare cât şi acţiunea reconvenţională, respectiv acţiunea în constatarea nulităţii câtorva acte.
În mod similar, a fost admis apelul declarat de B.C.R., fără a i se aduce absolut nicio motivare acestei decizii.
În privinţa apelului B.C.R. referitor la anularea contractului de ipotecă, recurenţii consideră că în speţă este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. „Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut", deoarece curtea de apel s-a pronunţat ultra petita faţă de acest apel.
Pârâta H.D. a apreciat Decizia atacată ca nelegală deoarece:
Decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În primul rând, instanţa a admis un apel vădit inadmisibil al SC D.I. SRL prin lichidatorul A.F. depăşind atribuţiile sale acordate de dispoziţiile art. 292 alin. (2) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., pronunţând o hotărâre cu încălcarea art. 296 C. proc. civ. prin înrăutăţirea situaţiei unei părţi în propria sa cale de atac şi nerespectând considerentele obligatorii ale Deciziei de casare nr. 1860 din 21 mai 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Astfel, în rejudecarea apelului la Curtea de Apel Oradea, apelanţii SC A.P.C. SRL şi B.C. şi-au retras apelurile achiesând astfel la hotărârea instanţei de fond prin care s-a dispus, printr-o hotărâre bine motivată, anularea tuturor actelor prin care s-a obţinut de către B.C. (prin intermediul SC A. SRL) proprietatea imobilului care face obiectul prezentei cauze cu ajutorul lichidatorului A.F.
Instanţa de apel în schimb a admis apelul declarat de SC D.I. SRL prin lichidatorul A.F., apel vădit inadmisibil datorită faptului că prin sentinţa primei instanţe SC D.I. SRL redevenea proprietarul bunului în litigiu, şi ca atare, aceasta nu putea să justifice un interes în schimbarea unei sentinţe favorabile, iar apelul declarat de SC D.I. SRL a fost admis în condiţiile în care acesta nu a fost motivat deloc, nici în al doilea ciclu procesual, partea neapărându-se, nici la instanţa de fond. Ca atare, apreciază că soluţia din apel este pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa depăşind limitele învestirii prin apel în lipsa invocării din oficiu a unor motive de ordine publică. Conform art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în ipoteza nemotivării cererii de apel, instanţa de apel putea să se pronunţe numai pe baza celor invocate la prima instanţă. De altfel, chiar prin Decizia de casare pronunţată de Înalta Curte i s-a pus în vedere instanţei de apel să analizeze problemele de fapt şi de drept „în limitele prevăzute de art. 292 C. proc. civ." şi să verifice hotărârea potrivit art. 295 „în limitele cererii de apel", obligaţii încălcate clar de instanţa de rejudecare.
Cum prin refuzul nejustificat de a răspunde la interogator în faţa primei instanţe, SC D.I. SRL prin lichidator a recunoscut pretenţiile sale în conformitate cu dispoziţiile art. 225 C. proc. civ., aceasta nu putea să exercite o cale de atac faţă de propria recunoaştere fiind încălcate şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a motivat în niciun mod respingerea excepţiei inadmisibilităţii apelului SC D.I. SRL invocată la ultimul termen de judecată după retragerea celorlalte apeluri şi dezvoltată în concluziile scrise.
Pe de altă parte, în mod greşit instanţa de apel a luat act de renunţările la apel doar în ceea ce priveşte acţiunea principală atâta timp cât apelurile vizau în cea mai mare parte soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la cererea reconvenţională.
Prin renunţarea la apel, aceste părţi au achiesat la hotărârea instanţei de fond confirmând practic soluţia prin care judecătorul fondului a constatat nelegalităţile în legătură cu bunul care face obiectul judecăţii şi doar aceste părţi aveau interes în soluţia de respingere a cererii reconvenţionale şi nicidecum SC D.I. SRL care fusese introdusă în cauză şi citată strict pentru opozabilitatea hotărârii, această societate redevenind proprietarul bunului în cauză şi putând să-l valorifice în viitor la un preţ adecvat.
Cât priveşte B.C.R. aceasta a declarat apel strict cu privire la anularea ipotecii, astfel că instanţa de apel s-a pronunţat ultrapetita faţă de acest apel, fără nicio motivare.
Pe fond, motivarea instanţei de apel, pe lângă faptul că este superficială raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, este în totală contradicţie cu legislaţia aplicabilă în speţă, prin raportare la fiecare act în parte.
Sub aspectul numirii lichidatorului, modificarea statutului SC D.I. SRL s-a făcut cu încălcarea prevederilor exprese ale art. 9 ale acestuia, precum şi ale Legii nr. 31/1990, situaţie în care atât procesul - verbal al adunării generale cât şi actul adiţional sunt lovite de nulitate absolută.
Pe parcursul lichidării, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 359/2004 reprezentanţii societăţii aveau obligaţia desemnării unui lichidator.
În speţă, fiind vorba de o societate comercială cu doi asociaţi, ambii şi administratori, această desemnare se putea face doar prin intermediul unei adunări generale a asociaţilor ceea ce s-a şi făcut în practică dar cu nerespectarea legii şi a actului constitutiv al SC D.I. SRL.
Afirmaţia instanţei de apel că B.C. în calitate de administrator putea desemna lichidatorul este incorectă, deoarece art. 31 alin. (4) prevede extrem de clar că, dacă nu exista reprezentant legal ori acesta nu procedează la numirea lichidatorului în termenul prevăzut la alin. (3), la cererea oricărei persoane interesate, formulată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat numeşte un lichidator de pe lista practicienilor în insolvenţă, remunerarea acestuia urmând a fi făcută din patrimoniul persoanei juridice dizolvate sau, în cazul lipsei acestuia, din fondul de lichidare constituit în temeiul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Deci, numai în situaţia în care ambii administratori ai societăţii SC D.I. SRL nu puteau lua o hotărâre validă în cadru legal (AGA SC D.I. SRL) se putea desemna un lichidator la cererea altei persoane.
Mai mult actul este nelegal, deoarece potrivit art. 31 alin. (4) din Legea nr. 359/2004 citat mai sus, atribuţia de desemnare a lichidatorului în această ipoteză nu putea aparţine lui B.C. ca persoană interesată ci doar judecătorului delegat, judecătorii delegaţi de la O.R.C. desemnând aleatoriu lichidator pentru societăţile în care reprezentanţii legali nu procedează la numirea unui lichidator.
De altfel, din analiza coroborată a tuturor aspectelor cauzei, rezultă în mod evident că lichidatorul A.F. a fost desemnat de intimatul B.C. cu scopul clar de a frauda interesele celuilalt asociat, formulându-se şi o plângere penală în acest sens.
Instanţa de apel nu motivează nimic cu privire la starea concretă de fapt raportată la acest aspect, ci face doar o teorie abstractă a aplicării normelor legale neanalizându-le nicidecum prin raportarea concretă la starea de fapt.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că numirea lichidatorului ar fi legală, respingerea celorlalte capete de cerere ale acţiunii reconvenţionale este nelegală.
Astfel, dacă s-ar aprecia că motivarea instanţei de apel vizând primele două capete ale cererii reconvenţionale ar fi corectă, faţă de cele de mai sus, chiar fără a avea în vedere aceste capete de cerere se impune menţinerea hotărârii primei instanţe privind anularea celorlalte acte încheiate - respectiv a procesului - verbal de licitaţie imobiliară din 12 aprilie 2007 pentru nerespectarea dispoziţiilor imperative prevăzute de lege cu privire la organizarea acestei licitaţii, deoarece nu s-a făcut evaluarea bunului supus vânzării conform normelor legale incidente, lichidatorul nedepunând la dosarul cauzei niciun act în acest sens şi faţă de refuzul acestuia de a răspunde la interogator, sens în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 225 C. proc. civ. Preţul de pornire stabilit aleatoriu de către lichidator este neserios fiind mult sub valoarea de piaţă a imobilului, în contextul în care piaţa imobiliară a cunoscut o puternică ascensiune în anii 2005 - 2007 şi că la dosar nu există niciun proces - verbal care să ateste că această licitaţie ar fi avut loc. Ca atare este evident că nu s-au organizat mai multe licitaţii care să justifice scăderea preţului de pornire a licitaţiei cu 25%. În urma licitaţiei publice din data de 12 aprilie 2007 imobilul este înstrăinat societăţii comerciale SC A.P.C. SRL, care are ca asociat şi administrator pe nimeni altul decât pe pârâtul B. C., asociat şi al SC D.I. SRL fiind făcut cu nerespectarea art. 507 alin. (2) C. proc. civ. care menţionează în mod expres faptul că „debitorul nu poate licita nici personal, nici prin alte persoane". Or, B.C. avea calitate atât de asociat şi administrator al SC D.I. SRL, cât şi de asociat şi administrator al adjudecatarei SC A.P.C. SRL.
Şi cu privire la acest aspect argumentaţia instanţei de apel referitoare la incidenţa textului art. 507 alin. (2) C. proc. civ. este complet eronată fiind dovedită astfel în litigiu fraudarea drepturilor sale.
Nefiind respectate condiţiile licitaţiei, pe baza principiilor accesorium sequitur principale şi quod nullum est, nullum producit efectum având la bază un act nul şi contractul de vânzare-cumpărare şi de ipotecă autentificat din 11 iulie 2007 de BNP P.P. sunt, de asemenea, nule.
S-a mai arătat şi faptul că, deşi imobilul aparţine SC D.I. SRL recurenta a făcut investiţii importante în acel imobil, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză a imobilului efectuat în dosarul Tribunalului Bihor şi depus la dosar (paginile 8-9 din acest raport de expertiză), respectiv investiţii de 420.000.000 Ron vechi.
Invocând şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat trunchiat expertiza de evaluare a bunului care nu putea fi utilizată în niciun fel de lichidator pentru evaluarea bunului licitat.
În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa nu a motivat aspecte esenţiale ale cauzei, cu referire la apelul B.C.R., la apărările sale referitoare la acest apel prin care a contestat chiar buna - credinţă a acestui apelant, nepronunţarea instanţei asupra unora din apărările sale echivalând cu nerespectarea dreptului la un proces echitabil.
Astfel, a arătat că, dacă în ceea ce priveşte SC A.P.C. SRL este vorba de un dobânditor de rea - credinţă, pârâta B.C.R. se apără invocând buna credinţă.
Or, conform art. 31 din Legea nr. 7/1996 „Acţiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia sau pe greşita calificare a dreptului înscris, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare, în termen de trei ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris", prezenta cerere fiind formulată în termen legal. Celelalte apărări invocate de către B.C.R. nu pot fi primite ele vizând situaţia transferului dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat şi nu situaţia prezentă a anulării contractului care reprezenta actul de proprietate al proprietarului bunului ipotecat.
Mai mult decât atât, din actele depuse de B.C.R. la ultimul termen în apel în primul ciclu procesual, nici buna - credinţă a acestui intimat nu mai este aşa de evidentă, rezultând încălcări ale operaţiunilor bancare, legate de întocmirea raportului de evaluare, de încheierea contactului de credit imobiliar şi a contractului de ipotecă, care au fost întocmite în două zile.
În fine, recurenta a mai susţinut, că instanţa de apel nu a motivat nici de ce a admis un apel pe care l-a apreciat ca inadmisibil şi de ce a luat act de retragerea apelurilor lui B.C. şi SC A.P.C. SRL doar în privinţa cererii principale, atâta timp cât acestea vizau aproape exclusiv cererea reconvenţională toate aceste aspecte apărând ca o veritabilă nemotivare a soluţiei pronunţată în apel.
Analizând recursurile se găsesc nefondate.
În privinţa recursului formulat de recurenţii B.C. şi SC A.P.C. SRL, se constată referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. în cazul apelului formulat de pârâta SC D.I. SRL, că instanţa de apel s-a pronunţat cu respectarea acestor dispoziţii legale.
Potrivit acestui text de lege care trebuie coroborat cu art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., instanţa de apel nu putea verifica decât aspectele cu care prima instanţă a fost învestită, adică fondul cererilor, ceea ce în cauză s-a şi realizat, instanţa de apel analizând legalitatea hotărârii în ceea ce priveşte cererea reconvenţională având ca obiect desfiinţarea actelor juridice în care a fost parte şi SC D.I. SRL cerere cu care a fost învestită prima instanţă, nemotivarea apelului acestei părţi care a căzut în pretenţii, prin soluţia apelată neconducând la înlăturarea caracterului devolutiv al apelului prevăzut in terminis şi de dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
De asemenea, se constată că faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă, această parte a justificat un interes propriu şi legitim în atacarea hotărârii cu apel, independent de poziţia procesuală a celor doi recurenţi, iar împrejurarea că aceştia au renunţat la judecata propriilor cereri de apel, nu extinde efectele renunţării la judecată şi asupra apelului SC D.I. SRL, nefiind de admis ideea că manifestarea de voinţă a celor doi recurenţi făcută în scopul desistării să aducă atingere situaţiei juridice a altei părţi, cum este pârâta în cauză, cu interese contrare.
Cât priveşte încălcarea principiului non reformatio in pejus cu raportare la art. 296 C. proc. civ., acesta nu poate fi invocat decât de partea vătămată în drepturile sale procesuale, respectiv ale SC D.I. SRL şi nu de către recurenţi încălcare care de altfel, faţă de soluţia de admitere a apelului şi de menţinere a actelor juridice încheiate în numele acesteia nici nu ar putea fi reţinută.
Totodată, nu se justifică nici încălcarea art. 296 C. proc. civ., instanţa pronunţându-se în limitele învestirii.
În privinţa criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul nemotivării hotărârii se constată că nici aceste critici nu sunt fondate, instanţa de apel luând act de renunţarea la judecata apelului formulat de cei doi recurenţi, motivând pentru care considerente menţine hotărârea primei instanţe în principiu dar nu şi soluţia privind cererea reconvenţională atât timp cât s-au formulat mai multe apeluri şi nu toate părţile cu interese contrare au renunţat la judecată.
Cât priveşte apelul formulat de B.C.R., admiterea acestui apel a fost amplu motivat cu respectarea art. 261 C. proc. civ.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa a acordat apelantei BCR mai mult decât a cerut, susţinere nereală faţă de dispozitivul hotărârii care în ceea ce o priveşte, vizează doar anularea contractului de ipotecă în care este parte.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul acestor recurenţi va fi respins, ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei H.D. referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că s-au invocat aceleaşi critici legate de pretinsa încălcare a art. 292 alin.(2) C. proc. civ. cu raportare la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 296 C. proc. civ., încât, pentru considerentele de fapt şi de drept deja expuse acestea sunt considerate nefondate cu completarea în privinţa pretinsei încălcări a limitelor casării că, prin Decizia de casare, hotărârea dată în apel în primul ciclu a fost desfiinţată tocmai pentru rejudecarea în fond a apelului cu care instanţa a fost învestită, iar în rejudecare instanţa de apel s-a conformat respectând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Cât priveşte caracterul inadmisibil al apelului formulat de SC D.I. SRL din perspectiva lipsei interesului şi a recunoaşterii implicite a drepturilor deduse judecăţii prin lipsa la interogatoriu, deja s-a argumentat mai sus că această parte, a justificat un interes propriu şi legitim în exercitarea căii de atac a apelului atât timp cât la fond s-a admis acţiunea formulată împotriva acesteia, iar renunţarea la judecata apelului formulată de alte părţi nu poate produce efecte juridice decât în legătură cu apelul respectiv, toate aspectele legate de această problemă fiind, de asemenea, analizate şi valabile şi în privinţa acestui recurs.
Renunţarea la judecata unui apel nu atrage inadmisibilitatea celorlalte apeluri, părţile în cauză având o poziţie independentă din punct de vedere procesual şi interese contrare, astfel că în aceste condiţii nu se poate reţine nicio vătămare a acestei recurente sub niciun aspect invocat.
În aceeaşi situaţie se află şi critica privind apelul B.C.R. argumentele de fapt şi de drept menţinându-se.
Cât priveşte criticile de nelegalitate referitoare la fondul litigiului, instanţa de apel a tras o concluzie legală în sensul menţinerii actelor juridice atât timp cât, în cauză, sunt incidente dispoziţiile speciale ale Legii nr. 359/2004 iar potrivit statutului oricare dintre administratori, deci şi B.C., putea şi avea obligaţia de a desemna direct un lichidator într-un anumit termen şi nu prin convocarea unei adunări generale, dar nu mai puţin lipsit de relevanţă este faptul că recurenta nici nu a atacat Încheierea de la Registrul Comerţului, ceea ce echivalează cu o achiesare la măsura luată, nemaiputând critica în prezenta cauză.
Hotărârea instanţei de apel este amplu argumentată în fapt şi juridic sub acest aspect neputându-i-se reţine nicio culpă din perspectiva respectării cerinţelor art. 261 C. proc. civ., astfel că nici aceste critici nu pot fi primite.
Cât priveşte celelalte capete ale cererii reconvenţionale, nulitatea licitaţiei putea interveni numai dacă s-ar fi dovedit existenţa unui preţ neserios care echivalează cu lipsa preţului şi nu a unui preţ care, în opinia recurentei – pârâte – reclamante este sub nivelul pieţei, deci, nu este competitiv, îmbunătăţirile aduse imobilului de această parte fiind fără relevanţă juridică în această cauză.
S-a mai susţinut încălcarea legii privind procedura de licitaţie dar nu s-au făcut probe în acest sens din care instanţa să reţină o astfel de situaţie, dimpotrivă rezultă că actele au fost verificate şi pe cale penală, soluţia fiind aceea că, fapta penală nu există, iar toate referirile din recurs la probe invocate sub temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite, nefiind vorba de denaturarea conţinutului unui act juridic, ci acte cu valoare de probă.
Sub aspectul pretinsei aplicări greşite a dispoziţiilor art. 507 alin. (2) C. proc. civ. textul este clar în sensul limitelor aplicării acestuia, restul fiind o chestiune de probă, simplul fapt că societatea debitoare şi societatea adjudecatară au acelaşi asociat şi administrator, nefiind suficientă pentru a proba interpunerea de persoane.
Cât priveşte contractul de ipotecă, contractul de vânzare – cumpărare a imobilului fiind menţinut ca valabil, referirile la Legea nr. 7/1996 sunt lipsite de relevanţă juridică, în cauză, ca şi reaua – credinţă cu privire la care recurenta – pârâtă nu face, de altfel, decât aprecieri cu caracter general.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins şi acest recurs
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A.P.C. SRL Abram judeţul Bihor, de pârâtul B.C. şi de pârâta H.D. împotriva deciziei nr. 104/C-A din 26 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1817/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 942/2011. Comercial → |
|---|
