Vătămarea corporală gravă. Art. 182. Decizia nr. 1170/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1170/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 17-12-2014 în dosarul nr. 2026/265/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR._
DECIZIA PENALĂ NR.1170/A/2014
Ședința publică din 17 decembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. P., judecător
JUDECĂTOR: S. S.
GREFIER: D. S.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj reprezentat prin procuror: D. S.
S-a luat spre examinare apelul declarat de inculpatul I. T. împotriva sentinței penale nr.87 din 07 mai 2014 a Judecătoriei Năsăud, trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. 1 Cod Penal.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă apărătorul ales al inculpatului I. T., av.M. S. și apărătorul ales al părții civile F. G., av.I. A. S., ambii avocați din Baroul Bistrița-Năsăud, cu delegații la dosar, lipsă fiind inculpatul I. T. și părțile civile S. Judetean de Urgență Bistrița și F. G..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, nefiind cereri de formulat ori excepții de ridicat, instanța acordă cuvântul pentru susținerea apelului.
Apărătorul inculpatului solicită admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și judecând, să se dispună, în principal, în temeiul art.16 lit.c C.pr.pen. achitarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii care i se reține în sarcină. Susține că la dosar există doar probe indirecte, care, însă, nu pot răsturna prezumția de nevinovăție. Partea vătămată a declarat că inculpatul l-a lovit cu pumnul în zona feței, însă din certificatul medico-legal a rezultat că a suferit leziuni în zona antebrațului stâng. Niciun martor nu atestă că inculpatul a lovit partea vătămată. Inculpatul a declarat că partea vătămată a căzut, ceea ce explică . antebrațului. În subsidiar, solicită reducerea pedepsei aplicate.
Cu privire la latura civilă, solicită reducerea cuantumului daunelor morale, apreciind că suma acordată de prima instanță este exagerat de mare.
Apărătorul părții civile solicită respingerea apelului declarat de inculpat ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate. Arată că din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul se face vinovat de fapta pentru care a fost trimis în judecată, susținerile acestuia fiind neîntemeiate. Cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea apelului declarat de inculpat ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate. Arată că din raportul de expertiză medico-legală rezultă că leziunile suferite de partea vătămată s-au produs prin lovire, nu prin cădere, vinovăția inculpatului fiind pe deplin dovedită și prin declarațiile martorilor audiați.
După dezbaterea cauzei, s-a prezentat apărătorul din oficiu al inculpatului, av.A. I., care solicită acordarea parțială a onorariului avocațial.
CURTEA :
Asupra apelului penal de față,
Prin sentința penală nr. 87 din 7 mai 2014 pronunțată în dosarul nr._ a Judecătoriei Năsăud, a fost condamnat inculpatul I. T., fiul lui T. și T., născut la data de 05.04.1986 în orașul Năsăud, jud. Bistrița Năsăud, fără antecedente penale, CNP_ cu domiciliul în comuna Zagra ., jud. Bistrița-Năsăud:
- la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În baza art. 81 din Vechiul Cod penal raportat la art 5 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, stabilind termen de încercare pentru inculpat, potrivit dispozițiilor art. 82 din Vechiul Cod penal de 3 ani și 2 luni.
S-a atras atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei prev. de art. 83 din Vechiul Cod penal.
S-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă S. Județean de Urgență Bistrița cu sediul în municipiul Bistrița, . nr. 43, jud. Bistrița Năsăud împotriva inculpatului și în consecință:
A fost obligat inculpatul să plătească părții civile S. Județean de Urgență Bistrița suma de 1366 lei cu titlu cheltuieli de spitalizare a părții vătămate F. G..
S-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă F. G. cu domiciliul în ., Jud. Bistrița- Năsăud împotriva inculpatului și în consecință:
A fost obligat inculpatul să plătească părții civile F. G. suma de 107 lei cu titlu daune materiale și suma de 20.000 lei cu titlu daune morale.
A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 300 lei cu titlu cheltuieli judiciare avansate de stat.
A fost obligat Ministerul Justiției să plătească onorariu avocat din oficiu în cuantum de 200 lei în favoarea av. C. N. C..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița Năsăud nr. 407/P/2011 înregistrat la această instanță sub nr. 407/P/2011 a fost trimis în judecată inculpatul I. T. pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. 1 Cod penal din 1969 .
Prin actul de sesizare a instanței, s-a reținut că în perioada anilor 2006-2010 partea vătămată a lucrat ca muncitor forestier la . ANIEȘ,locuind într-o cabană. În această perioadă a cunoscut-o pe sora inculpatului I. R., care a lucrat temporar la aceiași societate ca bucătăreasă, cu care a încercat să pună bazele unei relații de prietenie, dar aceasta a refuzat.
În cursul lunii septembrie 2010, în timp ce I. R. era plecată la muncă în străinătate, partea vătămată a întâlnit-o pe fiica minoră a acesteia și i-a adresat cuvinte jignitoare și injurioase. Când inculpatul a revenit acasă, din străinătate, sora sa i-a povestit despre atitudinea părții vătămate față de ea și față de fiica sa minoră .
În seara zilei de 7 noiembrie 2010, in jurul orelor 18:30, inculpatul s-a deplasat la barul aparținând S.C. VIOGRIG SRL din centrul loc. Suplai, unde știa că se află partea vătămată împreună cu mai mulți prieteni din loc. Maieru, cu intenția de a-i aplica o corecție pentru atitudinea necuviincioasă pe care acesta a avut-o față de sora și nepoata sa.
Inculpatul a așteptat partea vătămată pe terasa barului, iar în momentul în care l-a observat pe martorul G. G. P. că intenționa să intre în bar, l-a rugat pe acesta să-i spună părții vătămate să iasă afară din bar pentru că dorește să-i vorbească.
Martorul i-a spus părții vătămate că este așteptat pe terasă de către inculpat, iar acesta a ieșit afară. După ce partea vătămată a ieșit din bar, inculpatul, fără a spune ceva, i-a aplicat părții vătămate o lovitură cu pumnul în zona feței, partea vătămată căzând în stare de inconștiență. Profitând de faptul că în zonă nu se mai afla nimeni, inculpatul a tras-o pe partea vătămată de picioare pe iarbă, între bar și un imobil din apropiere și a continuat să-i aplice mai multe lovituri cu pumnii și picioarele în zona capului și a corpului și apoi a lăsat-o pe partea vătămată în locul respectiv și a plecat către domiciliul său, iar pe drum s-a întâlnit cu martorul F. G. .
Partea vătămată a fost găsit de un agent de poliție, ocazie cu care acesta i-a spus că a fost lovit de către I. T. și a fost trimis cu mașina unui localnic din Maieru la S. Orășenesc Năsăud, unde i-au fost acordate primele îngrijiri medicale după care a fost transferat la S. Județean de Urgență Bistrița.
Din certificatul medico-legal (f.11 ) rezultă că partea vătămată a fost internat în perioada 07-17.11.2010 la S. Județean de Urgență Bistrița – Secția ortopedie, cu diagnosticul fractură antebraț stâng, contuzie toracică, iar leziunile s-au putut produce la data de 07.11.2010 prin lovire cu corp dur, necesitând 70-80 zile de îngrijiri medicale .
Partea vătămată F. G. s-a constituit parte civilă la data de 16.09.2011 cu suma de 44.000 lei, din care 14.000 lei daune materiale,iar 30.000 daune morale, solicitând și obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice lunare ce se va stabili în funcție de gradul de reducere a capacității sale de muncă .
Prin adresa nr. 1094/15.02.2011 S. Județean de Urgență Bistrița s-a constituit parte civilă cu suma de 1366 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate de internarea părții vătămate(f.55).
Prin încheierea de ședință din data de 12 martie 2014 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de vătămare corporală gravă, prev.de art. 182 alin. (1) Cod penal din 1969 în infracțiunea de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. (2) Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal .
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut în fapt următoarele:
La data de 7 noiembrie 2010, în jurul orelor 18:30, inculpatul I. T. s-a deplasat la barul aparținând . centrul loc. Suplai, unde știa că se află persoana vătămată F. G. împreună cu mai mulți prieteni din loc. Maieru, cu intenția de a-i aplica o corecție pentru atitudinea necuviincioasă pe care acesta a avut-o față de sora și nepoata sa, respectiv pentru că acesta a adresat celor două cuvinte jignitoare și injurioase.
Inculpatul a așteptat partea vătămată pe terasa barului, iar în momentul în care l-a observat pe martorul G. G. P. că intenționa să intre în bar, l-a rugat pe acesta să-i spună persoanei vătămate să iasă afară din bar pentru că dorește să-i vorbească .
Martorul i-a spus persoanei vătămate că este așteptat pe terasă de către inculpat, iar acesta a ieșit afară. După ce persoana vătămată a ieșit din bar, inculpatul, fără a spune ceva, i-a aplicat acestuia o lovitură cu pumnul în zona feței, persoana vătămată căzând în stare de inconștiență. Profitând de faptul că în zonă nu se mai afla nimeni, inculpatul l-a tras pe persoana vătămată de picioare pe iarbă, între bar și un imobil din apropiere și a continuat să-i aplice mai multe lovituri cu pumnii și picioarele în zona capului și a corpului și apoi a lăsat-o pe partea vătămată locul respectiv și a plecat către domiciliul săi, iar pe drum s-a întâlnit cu martorul F. G. .
Persoana vătămată a fost găsit de un agent de poliție, ocazie cu care acesta i-a spus că a fost lovit de către inculpat și a fost trimis cu autoturismul unei persoane din Maieru la S. Orășenesc Năsăud, unde i-au fost acordate primele îngrijiri medicale după care a fost transferat la S. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ BISTRIȚA.
Din raportul de nouă expertiză medico-legală efectuat de IML Cluj-N., depus la dosarul cauzei la fila 206-210 a rezultat că: în urma agresiunii din 7 noiembrie 2010, persoana vătămată a prezentat diagnosticul de fractură monteggia antebraț stâng operată, leziunile traumatice s-au putut produce prin lovire cu un corp dur, au necesitat 75-80 zile de îngrijiri medicale, leziunile suferite nu i-au pus în pericol viața, iar ca urmare a leziunilor suferite, persoana vătămată este fără deficiență funcțională, prezentând o incapacitate adaptivă de 10%, neîncadrabilă în grad de invaliditate .
Această stare de fapt rezultă din coroborarea declarațiilor date de persoana vătămată (f. 6-9 și 91) cu declarațiile martorilor S. E.(f.113), L. L. (f.123), G. G. P. (f.152), B. LETIȚIA (f.153) și cu raportul de nouă expertiză medico-legală sus arătat.
Fapta inculpatului I. T. care în data de 07.11.2010 l-a agresat pe persoana vătămată, provocându-i leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 75-80 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. (2) Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În baza acestui text legal, instanța a condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an și 2 (două) luni închisoare.
La individualizarea pedepsei, instanța a ținut seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei, respectiv împrejurările în care a fost comisă fapta, precum și persoana inculpatului, care nu are antecedente penale și care nu a recunoscut fapta comisă .
În speță, instanța a apreciat că legea penală mai favorabilă inculpatului se determină pe instituții autonome, iar nu în mod global, în conformitate cu punctul de vedere majoritar exprimat de jurisprudență și doctrină până la data pronunțării sentinței, astfel că, în cazul instituției autonome a pedepsei, legea penală mai favorabilă este Codul penal, deoarece prevede limite de pedeapsă mai mici (închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amenda ), comparativ cu limitele de pedeapsă prevăzute de Codul penal din 1969 (închisoare de la 2 la 7 ani ).
În ceea ce privește aplicarea pedepselor accesorii și complementare, instanța a apreciat că față de natura infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana inculpatului, nu este necesară aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi și pe cale de consecință, nici aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi.
Apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, deoarece inculpatul se află la primul contact cu legea penală, instanța în baza art. 81 Cod penal din 1969 (lege penală identificată ca fiind mai favorabilă inculpatului deoarece nu prevede în situația suspendării condiționate a executării pedepsei, măsuri și obligații suplimentare pentru inculpat ), va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, stabilind termen de încercare pentru inculpat potrivit art. 82 Cod penal din 1969 de 3 ani și 2 luni.
În baza art. 83 Cod penal din 1969 va atrage atenția inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei.
Prin adresa nr. 1094/15.02.2011 S. Județean de Urgență Bistrița s-a constituit parte civilă cu suma de 1366 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate de internarea persoanei vătămate (f.55).
În consecință, instanța în baza art. 19 și 397 Cod procedură penală raportat la art. 998 și următoarele cod civil și art. 313 din Legea nr. 95/2006 cu modificările și completările ulterioare a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă S. Județean de Urgență Bistrița împotriva inculpatului și a fost obligat inculpatul să plătească părții civile S. Județean de Urgență Bistrița suma de 1366 lei cu titlu cheltuieli de spitalizare a persoanei vătămate F. G..
Persoana vătămată F. G. s-a constituit parte civilă la data de 16.09.2011 cu suma de 44.000 lei, din care 14.000 lei daune materiale, iar 30.000 daune morale, precum și obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice lunare ce se va stabilit în funcție de gradul de reducere a capacității sale de muncă.
Instanța a reținut că persoana vătămată nu a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu material, cu excepția veniturilor salariale nerealizate în perioada noiembrie – decembrie 2010, potrivit fișei de salarii aflate la fila 217 din dosar, respectiv 20 lei net pentru luna noiembrie( 461-441) și 87 lei net pentru luna decembrie (461-374 ).
În consecință, instanța în baza art. 19 și 397 Cod procedură penală raportat la art. 998 și următoarele Cod Civil, a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă F. G. și a fost obligat inculpatul să plătească părții civile suma de 107 lei cu titlu daune materiale și suma de 20.000 lei cu titlu daune morale.
Instanța a apreciat că partea civilă a suferit un prejudiciu moral ce se constituie în suferințele fizice și psihice îndurate ca urmare a leziunilor corporale cauzate de inculpat. Pentru compensarea acestui prejudiciu suma de 20.000 lei a fost apreciată de instanță că este de natură să-i ofere părții civile satisfacție și ușurare pentru toate cele suferite, reținând totodată că daunele morale stabilite nu pot constitui o sursă de îmbogățire fără just temei și că aceasta trebuie să fie susceptibilă de executare silită.
Astfel, instanța a apreciat că, raportat la consecințele faptei comise de inculpat (leziuni care au necesitat pentru vindecare un nr. de 75-80 zile de îngrijiri medicale), precum și la persoana părții civile care a fost afectat în desfășurarea vieții sale pe plan fizic, psihic, social și profesional, prejudiciul moral suferit de partea civilă poate fi reparat și prin acordarea sumei de 20.000 lei.
În baza art. 274 Cod procedură penală instanța a obligat inculpatul să plătească statului suma de 300 lei cu titlu cheltuieli judiciare.
De asemenea, instanța a obligat Ministerul Justiției să plătească onorariu avocat din oficiu în cuantum de 200 lei în favoarea av. C. N. C., cheltuieli judiciare ce vor rămâne în sarcina statului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul I. T. solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și judecând, să se dispună, în principal, în temeiul art.16 lit.c C.pr.pen. achitarea sa pentru comiterea infracțiunii care i se reține în sarcină. Susține că la dosar există doar probe indirecte, care, însă, nu pot răsturna prezumția de nevinovăție. Partea vătămată a declarat că inculpatul l-a lovit cu pumnul în zona feței, însă din certificatul medico-legal a rezultat că a suferit leziuni în zona antebrațului stâng. Niciun martor nu atestă că inculpatul a lovit partea vătămată. Inculpatul a declarat că partea vătămată a căzut, ceea ce explică . antebrațului. În subsidiar, solicită reducerea pedepsei aplicate.
Cu privire la latura civilă, solicită reducerea cuantumului daunelor morale, apreciind că suma acordată de prima instanță este exagerat de mare.
Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
În esență, critica inculpatului vizează interpretarea eronată de către Judecătoria Năsăud a probelor administrate, prin prisma dispozițiilor art.97 și 103 NCPP.
Premisa coerenței și predictibilității sistemului judiciar constă în previzibilitatea interpretării și aplicării normelor de drept.
În operațiunea de interpretare a normelor juridice, magistratul este chemat să deslușească voința legiuitorului în edictarea acestora.
Una din cele mai utilizate metode de interpretare și, de regulă, prima la care apelează magistratul, este cea literală sau gramaticală, deoarece în acest fel se asigură, cu cea mai mare certitudine, condiția previzibilității legii.
În acest sens, în Avizul nr.11 din 2008 al Consiliului consultativ al Judecătorilor Europeni, în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, privind calitatea hotărârilor judecătorești se arată că „examinarea chestiunilor în drept trece, într-un mare număr de cazuri, prin interpretarea regulii de drept. Această putere de interpretare nu trebuie să ne facă să uităm că judecătorul trebuie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea, atât a conținutului regulii de drept, cât și a aplicării sale și contribuie la calitatea sistemului judiciar”.
Existența unor contradicții între probe și mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal, sunt inevitabile, cauzele fiind diverse și nu obligatoriu izvorâte din comportamentul rău-voitor sau neconform legii al persoanelor ascultate ori al celor care au strâns și administrat probele. Unele se referă la împrejurări neesențiale, nerelevante pentru aflarea adevărului și corecta stabilire a situației de fapt, dar altele pot afecta judicioasa deslușire a stării de fapt și în mod obligatoriu, trebuie înlăturate de organele judiciare prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă.
În unele cazuri, contradicțiile invocate de părți sunt consecința evaluării subiective a probatoriului administrat și constituie o motivare a apelului sau contestației.
Potrivit art.97 și art. 103 NCPP probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecăreia se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Lămurirea cauzei sub toate aspectele pe baza probelor și formarea convingerii judecătorului pe baza celor administrate, reprezintă două poziții de includere a capacității apreciative a instanței în demersul indispensabil al aflării adevărului, interpretare care ar fi în consens și cu Recomandarea R (94) 12 a Comitetului de Miniștri ai Statelor Membre asupra Independenței eficacității și rolului judecătorilor, potrivit căreia “judecătorii trebuie să dispună de puteri suficiente și să fie în măsură să le exercite pentru a se achita de funcțiile lor”.
Deși formarea propriei convingeri a judecătorului printr-o muncă de reflecție și de conștiință constituie suportul rațional al demersului judiciar pentru cunoașterea faptelor, drept garanție a unui proces echitabil și în concordanță cu disp.art.6 paragraf 2 din Convenția Europeană și Protocolul nr.7, instanța are obligația de a-și motiva soluția dată cauzei, ceea ce implică justificarea procesului de convingere în mecanismul silogismului judiciar al aprecierii probelor. Această poziție a instanței de apel, este reliefată și de practica CEDO – cauza B. contra României în care se arată că “judecătorul trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile și mijloacele de apărare invocate de părți”.
Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (faptele supuse judecății).
Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că adevărul – infracțiunile deduse spre soluționare instanței – este, fără echivoc, cel pe care îl înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
În baza art.99 NCPP, orice cetățean beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare penale – prin începerea urmăririi penale – nefiind posibilă decât în condițiile prevăzute de lege.
Vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpații au statutul de persoană nevinovată; la pronunțarea unei decizii judecătorești de condamnare, prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”; soluția magistraților trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.
Probele trebuie să fie concludente și utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Inculpatul I. T. în faza de urmărire penală, în declarațiile de la fila 16, 17 nu recunoaște săvârșirea faptei învederând că nu l-a lovit pe partea vătămată F. G..
În fața instanței de fond conform încheierii atașate la fila 100, acesta nu a dorit să facă vreo declarație precizând doar că nu recunoaște săvârșirea faptelor.
Mai mult, în fața instanței de apel nici nu s-a mai prezentat, prin urmare nu a putut fi audiat în legătură cu poziția sa procesuală.
Instanța de apel, examinând sentința atacată, a apreciat că Judecătoria Năsăud a reținut o stare de fapt bazată pe probe concludente și just interpretate și că în raport de aceasta, în mod temeinic s-a stabilit vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deferit justiției.
Probele administrate în faza de urmărire penală au aceeași valoare cu cele din fața judecătorului, respectiv cele strânse în fața procurorilor, se analizează coroborat cu cele realizate în faza cercetării judecătorești, iar scopul lor prev. în art. 97 NCPP, constând în aflarea adevărului, este identic, pentru ambele faze ale procesului penal.
Prin urmare, probele efectuate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanța este obligată să verifice legalitatea lor și să stabilească utilitatea și concludența acestora în cadrul cercetării judecătorești, nu duce automat la concluzia eliminării celor din faza de urmărire penală.
Ca o primă remarcă, în analizarea apelului declarat de către inculpat, Curtea reține că alături de procurori, își însușește starea de fapt stabilită prin rechizitoriu, împrejurare ce determină ca aceasta să devină a instanței de judecată, semnificând unitatea de vedere dintre parchet și magistrați, în evaluarea și interpretarea probelor. Ea nu înseamnă stabilirea faptelor numai în baza probelor administrate la urmărirea penală, ci, fie, concordanța acestor probe cu cele administrate în cadrul anchetei judecătorești, fie nepotrivirea dintre cele două categorii de probe și, reținerea, de către instanțe, ca mai credibile, în consonanță cu adevărul, a celor administrate la urmărirea penală.
Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, Curtea este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenței dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strassbourg).
Vinovăția inculpatului I. T. în săvârșirea infracțiunii deduse judecății rezultă din coroborarea tuturor probelor testimoniale și scrise atașate dosarului, administrate nemijlocit atât în faza de urmărire penală cât și în fața judecătorilor.
Astfel, din declarația martorului L. D. de la fila 26 up, rezultă fără echivoc că „partea vătămată ne-a povestit că a ieșit afară, unde a fost așteptată de I. T., care l-a lovit în zona capului cu pumnii și picioarele, apoi l-a tras lângă o terasă unde a continuat să-l lovească”.
La fel declară și martorul S. E. fila 31 up: ”partea vătămată F. a fost chemat afară de către inculpat iar când am ajuns și noi în drumul public, victima acuza dureri la mâini, în zona costală și abdominală afirmând că a fost agresat de către I. T.”.
Vinovăția inculpatului rezultă și din declarația martorului M. G. fila 39 up, care relatează:”persoanele din bar s-au alarmat și povesteau că victima Flâmând a fost transportată la spital deoarece a fost bătută de Ifterne T..
În același sens declară și martora B. Letiția „partea vătămată ne-a povestit că a fost bătut de I. T.”.
De asemenea, în declarația de la fila 43 up, martora D. V. afirmă:”victima era căzută lângă mașina lui L. D., avea leziuni la burtă, de care se și ținea”.
Și martora Feti F. la fila 45 up, relatează:”am aflat că la 7.11.2010 partea vătămată F. a fost bătut de către I. T.”.
Relatările martorilor se coroborează perfect cu concluziile probei științifice depusă la fila 206 instanță, raportul de nouă expertiză medico-legală din 18.11.2013 atestând că „victima F. a prezentat leziuni traumatice produse prin lovire cu corp dur, ce au necesitat 80 de zile îngrijiri medicale (. Monteggia antebraț stâng, operată), partea vătămată rămânând cu o incapacitate adaptativă de 10%.
Nu în ultimul rând, vinovăția inculpatului rezultă și din declarația părții vătămate F., care atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței a relatat constant că „I. T. mi-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feței, eu căzând la sol, inconștient, după care m-a lovit cu picioarele în zona mâinii stângi și în cea costală”.
Curtea reține că aprecierea probelor într-o cauză dedusă judecății, este rezultatul unui proces de cunoaștere a realității obiective, în cadrul căruia probele dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, confirmarea sau absența vinovăției persoanei trimise în judecată.
Potrivit disp. art 103 NCPP, probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în urma examinării tuturor celor administrate, în scopul aflării adevărului.
Relativ la aprecierea probelor se impune a se reține că aceasta este operațiunea finală a activității de probațiune, care permite instanței de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor celor administrate, în ansamblul lor, instanța își formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire la măsura în care prezumția de nevinovăție a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăție, dacă se impune sau nu achitarea inculpaților pentru faptele deduse judecății. Mai mult, orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecății.
Pe de altă parte, prezumția de nevinovăție, astfel cum este reglementată și în dispozițiile art.6 paragr.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, produce, în principal, două categorii de consecințe: a) în privința organelor judiciare, care trebuie să manifeste prudență în examinarea actului de trimitere în judecată și să analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea și în defavoarea inculpatului; b) în privința inculpatului, prezumția de nevinovăție implică dreptul său de a propune probe în apărarea sa și acela de a nu depune mărturie contra lui însuși.
În sistemul nostru de drept, prezumția de nevinovăție – astfel cum este reglementată prin disp.art. 4 NCCP și art.99 NCPP – îmbracă două coordonate: administrarea probelor și interpretarea acestora. În ceea ce privește interpretarea probelor, pentru a putea fi operantă prezumția de nevinovăție, este necesar ca instanța să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximațiile, pentru că atunci când infracțiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumția de nevinovăție împiedică pronunțarea unei hotărâri de condamnare.
În cauza dedusă judecății, Curtea constată că prezumția de nevinovăție a fost înlăturată în privința inculpatului I. T., probele administrate de organele judiciare demonstrând, fără echivoc, vinovăția acestuia.
Folosirea ca probe a declarațiilor administrate în fața procurorului nu este în sine incompatibilă cu prevederile art. 6 paragraf 1 și paragraf 3 lit. d din Convenție, în condițiile în care dreptul la apărare a fost respectat. Ca regulă, aceste drepturi impun ca inculpatul să fi avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce dă declarații împotriva sa, fie la momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii, așa cum se arată în cauzele CEDO „Craxi contra Italiei prg.86 din 5 decembrie 2002; Birutis contra Lituaniei din 28 martie 2002 prg.28; cauza SN contra Suediei prg. 44 din 2 iulie 2002; Artner contra Austriei prg.2 din 28 august 1992”.
Corolarul acestora constă în aceea că dreptul la apărare al unei persoane este restrâns într-o măsură incompatibilă cu prevederile art. 6, dacă hotărârea de condamnare a fost întemeiată în exclusivitate sau într-un mod determinant pe o declarație dată de o persoană căreia inculpatul nu a avut posibilitatea să-i pună întrebări sau să solicite audierea acesteia în vederea confruntării, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecății, așa cum se învederează în deciziile CEDO „D. contra României din 8 martie 2007; Guilloury contra Franței prg.53 din 22 iunie 2006; Sadak contra Turciei din 17 iulie 2001 prg.67; Hulki Gunes contra Turciei prg. 86 din 8 aprilie 2004, dispoziții respectate în speța de față, martorii acuzării și ai apărării fiind ascultați nemijlocit în fața inculpatului și a instanței.
Comisia Europeană a precizat că prevederile art. 6 prg.1 nu interzic instanței ca în scopul stabilirii adevărului în cauză să se bazeze și pe probe indirecte, atâta timp cât utilizarea acestora nu se realizează de o manieră neloială, așa cum se arată și în decizia din 4 iulie 1979 în cauza „X contra Germaniei nr. 8414/1978”, dispoziție respectată în prezenta speță.
Declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță.
Așadar, declarațiile de nerecunoaștere ale inculpatului I. T. făcute în fața poliției și procurorului sunt simple afirmații, care au ca scop doar disculparea acestuia de consecințele penale ale faptei sale, fiind vădit pro cauza, motiv pentru care curtea le va aprecia ca atare.
Dând sens și dispozițiilor art.5 din NCPP privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanța de apel a reținut și apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ținând seama de întregul material administrat în cauză.
Simpla afirmație a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpat, respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe probe irefutabile.
Așa fiind, nu poate fi acceptată achitarea inculpatului, deoarece Curtea a constatat dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta imputată există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către acesta.
În cauză, pe baza declarațiilor martorilor evidențiați mai sus, Curtea va reține vinovăția inculpatului I. T. în comiterea infracțiunii de lovire asupra părții vătămate F..
Referitor la al doilea motiv de apel, cuantumul sancțiunii nu se impune a fi redus față de gravitatea faptei comise, consecințele acesteia, rezonanța în comunitate și a reacției pe care societatea prin organele judiciare trebuie să o aibă, față de săvârșirea unor asemenea infracțiuni.
Și cuantumul daunelor morale a fost corect cuantificat, întrucât
CEDO reamintește că o hotărâre prin care se constată o încălcare a drepturilor unei părți, determină statul de a pune capăt acelei încălcări și de a elimina consecințele păgubitoare pentru acea persoană. Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecințelor acestei încălcări, art.41 din Convenția Europeană conferă Curții competența de a acorda o reparație în favoarea părții vătămate. Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunță în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, și prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și din alte pagube nemateriale. (cauza Ernestina Zullo din noiembrie 2004).
De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact, sau în cazul în care distincția între prejudiciul material și cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună. (cauza Comingersoll împotriva Portugaliei CEDO 2000).
Referitor la daunele morale, cerințele legii impun ca persoana care a săvârșit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile ce au rezultat din săvârșirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce rezultă din însăși redactarea art.1391 NCCiv.
Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ ușoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.
În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Pe de altă parte, această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea pagubei suferite.
În privința părții civile F. G., Curtea constată că victima unei infracțiuni de natura celei comise de inculpat, are dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin vătămări corporale aduse sănătății sale, acest prejudiciu constând în suferințele fizice și psihice pe care le-a suportat de pe urma faptului ilicit.
Astfel, victima, o persoană în vârstă de 36 de ani, a fost supusă unei operații, ca urmare a fracturilor suferite, a fost spitalizată o perioadă de timp, suferind intervenție chirurgicală, după care s-a aflat în tratament medical în cursul căruia a continuat să aibă dureri.
Internarea în spital, conștiința de a fi bolnav, suferința de a fi privat de o viață normală corespunzătoare vârstei, implică și o suferință psihică, ce presupune, de asemenea, o compensație, și anume sub forma unor daune
Morale pentru prejudiciul nepatrimonial ce i s-a cauzat și care, în cuantumul solicitat și acordat de judecătorie, este justificat.
Așadar, prin infracțiunea săvârșită, este neîndoielnic că inculpatul a determinat supunerea părții civile F. la traume fizice și psihice excepționale.
De aceea, existând raport de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatului și prejudiciul nepatrimonial încercat de partea civilă, Curtea apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție temeinică, corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern și exigențelor art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale astfel că va fi menținută suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru motivele ce preced, se va respinge ca nefondat apelul inculpatului în baza art. 421 pct. 1 lit.b C.pr.pen.
În baza art 272 alin 1 C.pr.pen, se va stabili în favoarea Baroului Cluj suma de 100 lei onorariu apărător oficiu pentru av. A. A. ce se va achita din FMJ.
Văzând disp art. 275 alin. 2 C.pr.pen., inculpatul va plăti statului 400 lei cheltuieli judiciare, iar conform art. 276 alin 6 NCPP inculpatul va plăti părții civile F. G., 800 lei cheltuieli judiciare reprezentând onorariu avocațial în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de I. T. împotriva sentinței penale nr. 87 din 7.05.2014 a Judecătoriei Năsăud.
Stabilește în favoarea Baroului Cluj, suma de 100 lei, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției, reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu av.A. A..
Obligă apelantul I. T. la 800 lei în favoarea părții civile F. G. cu titlu de cheltuieli judiciare.
Obligă pe apelantul I. T. să plătească în favoarea statului suma de 400 lei reprezentând cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 17.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. PURICESORINA S.
GREFIER
D. S.
Red. D.P./M.N.
4 ex./18.12.2014
Jud.fond.-G. C.M.
| ← Conflict de competenţă. pozitiv/negativ. Art. 43 CPP/art51... | Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 277/2014. Curtea de... → |
|---|
