Stare de necesitate. Îndeplinirea cerinţelor art. 20 Noul Cod Penal
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, Decizia penală nr. 365 din 25 iunie 2014
Prin sentinţa penală nr. 322 din 26 februarie 2014 pronunţată în dosarul nr. ... a Judecătoriei Gherla, în temeiul articolului 16, punctul 1, litera d, C. proc. pen. 17 alin. 2, raportat la art. 20 din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului C.I. - ., pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj, prevăzută de art. 42, alin. 1, lit. b din legea nr. 407/2006.
În temeiul art. 112, alin. 1, lit. a, C. proc. pen. s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul C.I. a căpriorului femelă (specia Caproleus caproleus).
S-a dispus lăsarea căpriorului în custodia inculpatului C.I. până la găsirea unei instituţii care să îl poată adăposti în mod legal sau a unei modalităţi de valorificare a acestuia, conform dispoziţiilor legale.
În temeiul art. 272, alin. 2, C. proc. pen. suma de 100 lei se avansează d-nei avocat ... din fondurile Ministerului Justiţiei.
În temeiul art. 275, alin. 3, C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla din data de 4 octombrie 2013 inculpatul
C.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj, prevăzută de art. 42, alin. 1, lit. a1, din legea nr. 407/2006.
În sarcina inculpatului s-a reţinut că în cursul anului 2011, deşi nu poseda autorizaţie de vânătoare, a capturat din habitatul natural un exemplar vânat din specia căprior femelă (capreolus capreolus).
Pentru a se reţine această stare de fapt, s-au administrat următoarele probe: procesul-verbal de constatare, planşa fotografică, declaraţiile inculpatului, adresa
ITRSV nr. 4046/2013, copiile permiselor de armă, procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală.
În faza de judecată a fost administrată proba testimonială cu următorii martori: M.A.R.C., B.G.C. şi L.L., precum şi proba cu înscrisuri.
Prin încheierea din data de 14.02.2014 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din cea prevăzută de art. 42, alin. 1, lit. a1, din legea nr. 407/2006 în cea prevăzută de art. 42, alin. 1, lit. b, din legea nr. 407/2006.
Analizând probele administrate şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză, instanţa a reţinut următoarele:
La data de 11 iunie 2011, inculpatul C.I. a găsit în apropierea proprietăţii sale din satul Borşa, în locul numit „La pietrii” un pui de căprioară (specia Capreolus capreolus) de o vârstă fragedă ce era hăituit de mai mulţi câini. Mama puiului nu era în zona respectivă. Inculpatul a luat puiul în braţe şi a constatat că fusese muşcat de câini, având mai multe plăgi la membrele inferioare. Având nevoie de îngrijire medicală imediată, l-a luat la domiciliul său, unde avea amenajată o volieră de aproximativ 1500 mp, unde puiul putea fi adăpostit (f. 26, 28).
În aceeaşi zi a luat legătură cu martorul M.A.R.C., medic veterinar, care a consultat animalul, şi a constatat că într-adevăr puiul prezenta plăgi produse prin muşcare la membrele inferioare. Vârsta puiului a fost stabilită la 7-10 zile. Medicul a acordat îngrijirile necesare, evoluţia fiind favorabilă (f. 26). Acordarea îngrijirilor medicale puiului de căprior este evidenţiată şi în registrul de consultaţii şi tratamente al medicului (f. 18).
În aceeaşi zi, inculpatul a luat legătura şi cu martorul B.G.C., poliţist în cadrul Postului de Poliţie Borşa, pentru a se informa în legătură cu prevederile legale referitoare la capturarea animalelor sălbatice. Acesta a luat legătură cu medicul veterinar, care a confirmat motivul care a impus capturarea animalului, respectiv atacarea şi rănirea sa de către câini. După aproximativ o săptămână, martorul a mers personal la locuinţa inculpatului, unde a constatat că acesta fusese muşcat de membrele inferioare, rănile fiind deja cicatrizate. Cu această ocazie, i-a comunicat inculpatului că deţinerea şi capturarea animalelor sălbatice este interzisă. Inculpatul ia comunicat că este dispus să predea animalul instituţiilor abilitate, respectiv AJVPS Cluj sau Asociaţia A..
Asociaţia A. nu a deţinut şi nu deţine nici în prezent un spaţiu adecvat pentru adăpostirea căpriorului. Asociaţia a luat legătura cu ITRSV, care de asemenea nu dispune de un asemenea spaţiu (f. 28). Organele de poliţie venite la faţa locului au dispus lăsarea animalului în custodia inculpatului, nici acestea nefiind în măsură să identifice o instituţie care să poată adăposti în mod legal animalul (f. 7 DUP). Deşi a trecut aproape un an de la darea animalului în custodia inculpatului, nici până în prezent organele de poliţie nu au reuşit să identifice o astfel de instituţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 1, lit. u, din legea nr. 407/2004, vânătoarea reprezintă „acţiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca finalitate capturarea ori uciderea exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, aflate în stare de libertate. Nu constituie acţiune de vânătoare capturarea autorizată a exemplarelor din speciile de interes cinegetic în scop ştiinţific, urmată de eliberarea acestora”. Specia Caproleus caproleus figurează în anexa nr. 1 a aceluiaşi act normativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 42, lit. b din acelaşi act normativ, „Constituie infracţiunea de braconaj şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă: (...) b) vânătoarea fără autorizaţie de vânătoare legală’;
În consecinţă, instanţa a reţinut că fapta inculpatului constituie vânătoare, în sensul legii nr. 407/2006, întrucât acesta a capturat un animal prevăzut în anexa nr. 1 a acestui act normativ (caproleus caproleus). Fapta este prevăzută de legea penală, respectiv de art. 42, alin. 1, lit. b, întrucât acesta a capturat animalul fără a avea autorizaţie în acest sens.
Instanţa a apreciat că fapta săvârşită de inculpat nu constituie infracţiune, întrucât în cauză devin incidente dispoziţiile art. 20, C. pen. Potrivit acestor dispoziţii legale, „Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate. Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”.
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, starea de necesitate a putut fi reţinută dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarelor condiţii:
a. existenţa unui pericol iminent sau actual; b. pericolul să ameninţe valorile sociale prevăzute de art. 20, alin. 2, C. pen.; c. pericolul să nu poate fi înlăturat altfel decât prin acţiunea de salvare; d. acţiunea de salvare să constea într-o faptă prevăzută de legea penală; e. acţiunea de salvare să fie proporţională cu pericolul; f. acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul, spre a se salva pe sine.
Instanţa a constatat că în speţă sunt îndeplinite toate aceste condiţii. În primul rând, s-a reţinut că fapta săvârşită este prevăzută de legea penală, potrivit distincţiilor realizate anterior.
În legătură cu starea de pericol existentă, instanţa a reţinut că aceasta a fost fără îndoială actuală, întrucât din declaraţia inculpatului rezultă că animalul fusese atacat de câini chiar la momentul găsirii acestuia de către inculpat. Oricum starea de pericol subzista şi prin simplul fapt că animalul nu se mai putea deplasa (f. 17). Această împrejurare, chiar singură fiind, impunea luarea unor măsuri urgente.
Starea de pericol privea un căprior, care în sensul legii penale reprezintă un bun important ce aparţine statului, astfel că este o valoare socială susceptibilă de a fi protejată în stare de necesitate. Bunul trebuie considerat a fi important, întrucât fauna României a făcut obiectul unei legi speciale în vedere protejării acesteia tocmai datorită importanţei pe care o prezintă.
Instanţa a apreciat că singura modalitate în care viaţa animalului putea fi salvată a fost aceea de capturare a sa. Anunţarea ITRSV Cluj sau Asociaţiei A. nu ar fi putut înlătura starea de pericol întrucât atacul câinilor era în desfăşurare, astfel că fără intervenţia imediată a inculpatului, animalul ar fi fost ucis.
Instanţa a apreciat că pericolul acţiunii de salvare este proporţional cu starea de pericol creată. Scopul legii nr. 407/2006 este acela de a proteja fondul cinegetic al României. Acţiunea inculpatului de capturare a animalului prezintă un pericol social întrucât a avut ca urmare imposibilitatea adaptării animalului la viaţa în sălbăticie. Pericolul social creat este însă vădit mai mic decât cel care s-ar fi putut produce - moartea animalului.
În cele din urmă instanţa a reţinut că în cauză nu se pune problema dacă inculpatul avea obligaţia de a înfrunta pericolul, întrucât acţiunea de salvare nu la privit pe sine, ci un bun al statului.
Constând îndeplinite condiţiile cauzei justificative a stării de necesitate, în temeiul articolului 16, punctul 1, litera d, C. proc. pen. 17 alin. 2, raportat la art. 20 din C. proc. pen., instanţa a dispus achitarea inculpatului C.I. - ..., pentru săvârşirea infracţiunii de braconaj, prevăzută de art. 42, alin. 1, lit. b din legea nr. 407/2006.
În temeiul art. 112, alin. 1, lit. a, C. proc. pen. s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul C.I. a căpriorului femelă (specia Caproleus caproleus). Având în vedere că până la acest moment nici o instituţie nu deţine mijloacele necesare adăpostirii căpriorului, precum şi împrejurarea că inculpatul deţine mijloace optime în acest sens, instanţa a dispus lăsarea căpriorului în custodia inculpatului C.I. până la găsirea unei instituţii care să îl poată adăposti în mod legal sau a unei modalităţi de valorificare a acestuia, conform dispoziţiilor legale.
În temeiul art. 272, alin. 2, C. proc. pen. suma de 100 lei se va avansa d-nei avocat ... din fondurile Ministerului Justiţiei.
În temeiul art. 275, alin. 3, C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Gherla, solicitând admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea în întregime a sentinţei primei instanţe şi judecând în fond dosarul, a se dispune condamnarea inculpatului C.I. pentru comiterea infracţiunii de braconaj prev. de art. 42 alin.1 lit.a1) din Legea 407/2006. În esenţă, s-a susţinut că inculpatul a capturat in cursul anului 2011, fără a poseda autorizaţie de vânătoare, un căprior, din habitatul natural, pe care l-a deţinut de atunci şi până în prezent, activitate care prezintă un pericol social sporit, care însă nu a fost cuantificată corect de către magistratul fondului.
Curtea, examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
În materia stării de necesitate, legea penală română (atât actuală, cât şi anterioară) distinge între forma proprie (perfectă, propriu-zisă)ş improprie (imperfectă) a acesteia. Noul Cod penal prevede în act. 20 alin. (1) şi (2) starea de necesitate, instituţie având natura juridică de cauză generală de excludere a infracţiunii, cu apartenenţă la categoria cauzelor justificative, producând efecte in rem, doctrina relevând împrejurarea că „fapta tipică comisă în stare de necesitate „nu tulbură ordinea de drept, deoarece nu există niciun prejudiciu pentru societate, comportarea celui care se salvează, sacrificând un alt bun, fiind conformă intereselor ordinii de drept”.
Spre deosebire de soluţia legislaţiei în vigoare, în art. 45 alin. (1) şi (2) CP 1969, starea de necesitate era situată în rândul cauzelor de înlăturare a caracterului penal al faptei, fiind concepută a produce efecte in personam, potrivit unei viziuni în care fapta prevăzută de legea penală comisă în stare de necesitate, era percepută, ca săvârşită sub imperiul unei constrângeri de factură psihică (necesitatea de a înlătura pericolul, cu toate caracterele acestuia), aşadar, fără vinovăţie aptă să genereze răspundere penală (fiind afectat factorul volitiv, premisă a vinovăţiei).
Sub aspectul conţinutului de reglementare, condiţiile stării de necesitate privesc deopotrivă cele două laturi, anume pericolul şi actul salvării de la pericol.
Pericolul trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la: caracterul imediat şi inevitabil (care nu putea fi altfel înlăturat); ameninţarea, de către acest pericol, a valorilor sociale indicate limitativ de lege - viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important, interesul general.
Spre deosebire de concepţia Codului penal din 1969, se atribuie pericolului caracter imediat (care include iminenţa acestuia), înlocuindu-se referirea la interesul obştesc cu cea vizând interesul general.
Actul de salvare trebuie să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală care să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului (în evaluarea agentului, de la data şi în condiţiile săvârşirii faptei), iar urmările acesteia să nu fie vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Parte dintre cerinţele care trebuie verificate pentru constatarea actului de salvare sunt menţinute din reglementarea anterioară (săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ca unic mijloc de salvare), în timp ce elementul de noutate rezidă în adăugarea explicită a cerinţei proporţionalităţii dintre rezultatul produs şi cel evitat. Acestor condiţii, în doctrină li se mai adaugă, adeseori, în vederea reţinerii stării de necesitate, cerinţa ca fapta incriminată să nu fie săvârşită de o persoană care are obligaţia înfruntării pericolului.
O privire comparativă între cele două codificări (de lege lata şi de lege praevia) conduce la aprecierea potrivit căreia: aspectele teoretice şi soluţiile jurisprudenţiale formulate în considerarea legislaţiei anterioare îşi vor menţine valabilitatea şi în lumina noii legi (de exemplu, aspectele legate de explicarea caracterelor pericolului ori ale salvării); se menţine constant interesul realizării unei corecte delimitări între cazurile în care trebuie reţinută starea de necesitate, respectiv legitima apărare.
În privinţa determinării caracterului mai favorabil al unei reglementări penale generale faţă de cealaltă, s-ar putea considera că noile dispoziţii în materia stării de necesitate sunt mai avantajoase, prin aceea că extind sfera efectelor produse de această cauză de excludere a infracţiunii şi asupra participanţilor, dispensând astfel de necesitatea reluării verificării condiţiilor sale de existenţă şi asupra participanţilor, ulterior stabilirii lor în privinţa autorului.
Curtea reţine că starea de necesitate, pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei comise în această stare, impune săvârşirea acţiunii pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia, sau un bun important al său ori al altuia, sau un interes general.
Faţă de definiţia dată de art. 45 VCP şi art. 20 NCP, instanţa de apel stabileşte că pentru a se reţine această cauză justificativă, trebuie ca pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod, decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face în concret, prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acţioneze sub ameninţarea pericolului.
Potrivit doctrinei, inculpatul este constrâns să acţioneze de pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege, fiindcă numai săvârşind o faptă prevăzută de legea penală el poate salva viaţa, integritatea corporală, sănătatea sa ori a altuia. Aparent, inculpatul săvârşeşte fapta în mod voit, dar - în realitate - voinţa lui este constrânsă de necesitatea de a înlătura pericolul, ceea ce înseamnă că în momentul săvârşirii acesteia, el nu avea posibilitatea să-şi determine şi să-şi dirijeze liber voinţa. Din conţinutul art.20 NCP (art. 45 VCP) rezultă că, pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită în stare de necesitate, trebuie să se constate îndeplinirea a patru condiţii: existenţa unui pericol imediat, pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea inculpatului, a sa sau a altuia sau un bun important al său ori al altei persoane, sau un interes general; pericolul să nu poată fi înlăturat altfel; săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Curtea reţine, în urma coroborării tuturor probelor, scrise şi testimoniale ale dosarului, că în cauză sunt incidente prevederile art. 20 NCP.
Astfel, pericolul a avut un caracter imediat şi inevitabil, care nu putea fi altfel înlăturat, acest lucru reieşind indubitabil atât din declaraţia inculpatului Cheţan, care se coroborează perfect cu declaraţiile martorilor M.A.R.C. şi B.G.C..
Inculpatul afirmă textual în faţa instanţei de fond „În anul 2011, fiind în zona numită „La Pietre, am auzit mai mulţi câini care lătrau. Am fugit în acel loc, şi am văzut un pui de căprioară înconjurat de 4 câini, cred că erau câini comunitari. Puiul de căprioară găsit, era rănit, astfel că l-am luat la domiciliu şi l-am îngrijit împreună cu medicul veterinar, iar după 2 luni, când s-a înzdrăvenit, am anunţat poliţia. În toamnă, când acesta avea deja 7 luni, am încercat eliberarea sa în sălbăticie, dar acesta s-a reîntors. A doua oară, l-am dus la o distanţă de 1 kilometru, dar şi de această dată a revenit la locuinţa mea, fiind speriat când auzea câinii lătrând. Poliţia Borşa a luat legătura cu Serviciul arme şi Muniţii, poliţiştii venind la locuinţa mea unde au întocmit un proces-verbal şi mi-au comunicat că totul este în ordine. Eu ştiam că nu este voie să ţin căprioara, captivă. În acest sens, am luat legătura şi cu Grădina Zoologică din Turda însă aceasta este desfiinţată sau în curs de desfiinţare şi nu au putut primi animalul. Am contactat şi AJVPS iar în anul 2013 am intrat în legătură cu Asociaţia de Vânătoare A. care mi-au comunicat că ar prefera să îngrijesc eu puiul de căprioară, având condiţiile necesare, respectiv am un ţarc de 1500 mp, împrejmuit cu un gard de sârmă. Şi medicul veterinar mi-a spus că puiul de căprioară avea 6 zile de la naştere când l-am găsit, era grav rănit şi exista riscul să fie ucis de câini, astfel încât eu consider că i-am salvat viaţa. Primele 3 zile am hrănit căprioara cu un furtun şi cu o seringă, deoarece era prea mică, iar apoi cu biberonul, aproximativ o lună şi jumătate”. Corespunde realităţii că în declaraţia dată la Parchet fila 16 inculpatul Cheţan relevă aceleaşi împrejurări ca şi în faţa instanţei, însă a omis să dea detalii despre rănile pe care le avea puiul de căprioară. Declaraţia inculpatului din faţa instanţei este veridică, câtă vreme ea se coroborează cu cea a medicului veterinar care a îngrijit animalul şi a poliţistului din comună, care de asemenea l-a văzut, prezentând plăgi muşcate.
Oricum starea de pericol subzista şi prin simplul fapt că animalul nu se mai putea deplasa. Această împrejurare, chiar singură fiind, impunea luarea unor măsuri urgente.
Martorul M.A.R.C., în faţa judecătorului precizează „Sunt medic veterinar în com. Borşa şi am fost contactat telefonic de către inculpat, care m-a informat că a găsit un pui de căprioară, ce fusese muşcat de o haită de câini, fără stăpân. În aceeaşi zi, am consultat animalului şi arăt că el prezenta muşcături pe membrele posterioare, neputând sta în picioare, având o vârstă de 10 zile. I-am acordat îngrijirile necesare şi inculpatul m-a întrebat dacă după ce îşi revine poate să îl elibereze în sălbăticie. Inculpatul a eliberat animalul, pentru a vedea reacţia sa, însă căprioara nu a fugit în pădure, ci a revenit la locuinţa inculpatului. Şi în prezent căprioara este adăpostită de către inculpat, îngrijită şi hrănită. Precizez că animalul poate fi eliberat, dar nu poate supravieţui în sălbăticie.”
La fila 27 dos.inst., se află declaraţia martorului Buhuţan Cornel, poliţist în comuna Borşa, care relevă textual: „Am văzut personal leziunile suferite de animal, pe picioarele din spate. L-am informat pe inculpat că este interzisă deţinerea şi capturarea de animale sălbatice, dar acesta mi-a spus că este dispus să predea animalul organelor abilitate. Asociaţia A. sau AJVPS nu au preluat animalul pentru că nu deţin spaţii în vederea adăpostirii sale. În cursul anului 2012, inculpatul a încercat să elibereze căprioara în sălbăticie, însă aceasta a revenit de fiecare dată la locuinţa acestuia.”
În acelaşi sens declară şi martorul L.L., reprezentantul Asociaţiei de vânătoare
A., acesta afirmând „Inculpatul m-a informat despre căpriorul salvat din gura câinilor ciobanilor din zonă care-l atacaseră. Am văzut personal animalul, care este foarte bine îngrijit de către inculpat. Noi nu dispunem de spaţii pentru găzduirea animalelor. Ştiu că inculpatul a discutat şi cu AJVPS pentru a preda căprioara, însă aceştia l-au îndrumat către asociaţia noastră. În prezent, animalul este îngrijit de către inculpat, el dispunând de toate condiţiile necesare pentru supravieţuire. Inculpatul a încercat să elibereze căprioara, dar aceasta nu s-a îndepărtat de locuinţa sa.”
Curtea reţine că starea de pericol viza un animal, care în sensul legii penale reprezintă un bun important ce aparţine statului, intrând sub protecţia normelor legale. Animalul este considerat ca fiind important, făcând parte din fondul cinegetic al României.
Curtea apreciază că singura modalitate în care viaţa animalului putea fi salvată, era aceea de capturare a sa. Anunţarea ITRSV Cluj sau Asociaţiei A. nu ar fi putut înlătura starea de pericol, întrucât atacul câinilor era în desfăşurare, astfel că fără intervenţia imediată a inculpatului, animalul ar fi fost ucis.
Probele testimoniale şi scrise relevă faptul că actul de salvare s-a realizat prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, dar aceasta a constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului, iar pe de altă parte, urmările acesteia nu au fost vădit mai grave, decât acelea care s-ar fi putut produce, dacă pericolul nu era înlăturat. În speţă, este îndeplinită cerinţa proporţionalităţii dintre rezultatul produs şi cel evitat.
Curtea apreciază că fapta inculpatului de capturare a căpriorului a fost unica modalitate de salvare a vieţii acestuia, fiind întrunite astfel cerinţe art. 20 NCP.
Scopul legii nr. 407/2006 este acela de a proteja fondul cinegetic al României. Acţiunea inculpatului de capturare a animalului prezintă un pericol social, întrucât a avut ca urmare imposibilitatea adaptării căprioarei la viaţa în sălbăticie. Pericolul social creat este însă vădit mai mic, decât cel care s-ar fi putut produce - moartea animalului.
Pentru motivele ce preced, soluţia judecătoriei, fiind legală şi temeinică, se va menţine, respingându-se ca nefondat apelul parchetului, în baza art. 421 pct.1 lit. b) NCPP.
Cheltuielile judiciare vor rămân în sarcina statului, în baza art. 275 alin.3 NCPP. (Judecător Delia Purice)
| ← Aprecierea legii penale mai favorabile. Noul Cod Penal | Arestare preventivă. Retractarea şi nuanţarea declaraţiilor... → |
|---|
