CSJ. Decizia nr. 1048/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1048/2003
Dosar nr. 4159/2002
Şedinţa publică din 28 februarie 2003
Asupra recursului de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 619 din 1 iulie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia penală, a condamnat pe inculpatul A.M la 5 ani închisoare, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
În baza art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen., l-a condamnat pe acelaşi inculpat la un an închisoare, dispunând ca, în conformitate cu art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen., să execute 5 ani închisoare.
În baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an şi 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 740 din 27.07.2000 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, urmând ca inculpatul A.M. să execute 6 ani şi 4 luni închisoare.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului şi, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost dedusă din pedeapsă prevenţia de la 23 august 2001 la zi.
În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000, coroborat cu art. 118 lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea cantităţii de 2 gr. heroină rămasă neconsumată în urma analizei de laborator.
Tribunalul a reţinut că, la data de 22 august 2001, organele de poliţie din cadrul Secţiei 11 Poliţie au fost sesizate prin autodenunţul lui A.E.O. asupra faptului că în zona sectorului 3 Bucureşti, un tânăr numit „Z". vinde heroină. În prezenţa martorului asistent B.R.V., lucrătorii de poliţie au înscris şi marcat bancnote în valoare de 320.000 lei, sumă cu care A.E.O. urma să-şi procure 4 bile de heroină.
În acest sens, la 23 august 2001, A.E.O. însoţit de lucrătorii de poliţie s-au deplasat în zona străzii Lăcrămioarei, loc indicat de acest martor, şi au observat un tânăr în vârstă de aproximativ 18-20 de ani, cu părul şaten deschis şi un cercel în urechea dreaptă stând lângă gardul unui bloc. De la acest tânăr, martorul a pretins că şi-a cumpărat heroină. Cu bancnotele marcate (6 a câte 50.000 lei şi 2 de câte 5.000 lei), pe care le avea asupra sa, martorul A. s-a apropiat de inculpat, i-a dat suma de 320.000 lei primind de la acesta 4 bile conţinând un praf de culoare maronie, după care martorul a părăsit locul. Lucrătorii de poliţie l-au imobilizat şi identificat pe acea persoană ca fiind inculpatul A.M.
În prezenţa martorului asistent B.R.V. s-a efectuat percheziţia corporală, găsindu-se asupra inculpatului suma de 320.000 lei formată din bancnotele înseriate şi marcate de organele de poliţie. În momentul în care inculpatul a vândut martorului A.E.O. cele 4 doze de heroină, el a scos dozele dintr-un dop de plastic de culoare albă, după care l-a ascuns într-unul din stâlpii metalici ai gardului, prezenţi fiind şi martorii A.I. şi P.I. După imobilizarea sa, inculpatul a indicat lucrătorilor de poliţie un stâlp metalic al gardului, unde a fost găsit un dop din plastic în care se găsea un pachet cu 10 bile conţinând un praf maroniu, bile învelite într-o folie de plastic provenind de la un pachet de ţigări. Inculpatul a recunoscut că, având nevoie de bani, s-a deplasat în zona în care un cunoscut al său „Z." vindea droguri şi a acceptat să vândă droguri în locul său în schimbul sumei de 80.000 lei pe care a primit-o de la acesta. De asemenea, a recunoscut că este consumator de droguri. Prin Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 23 august 2001 s-a constatat că substanţa maronie aflată în bilele reţinute de la inculpat conţine heroină.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 578 din 12 septembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.M.
În considerentele deciziei, curtea de apel a apreciat că soluţia tribunalului este legală, vinovăţia inculpatului fiind dovedită cu toate probele efectuate în cauză, iar pedeapsa aplicată a fost corect individualizată.
Împotriva acestei decizii revizuientul a declarat recurs.
În principal s-a susţinut de către apărătorul inculpatului că probele efectuate de instanţă şi de organele de urmărire penală nu sunt de natură să justifice condamnarea inculpatului, deoarece unii dintre martori au revenit asupra declaraţiilor date în faza cercetării penale (P.I., A.I. şi B.R.V.), alţi martori nu au fost reaudiaţi în instanţă (A.E.O.), iar alţii trebuiau identificaţi şi audiaţi ca martori de organele de cercetare penală şi de instanţă (tânărul numit „Z."). S-a mai invocat şi folosirea unor mijloace de constrângere de către organele de poliţie în scopul de a se obţine probe şi de a-i determina pe martori să facă declaraţii contrare adevărului, încălcându-se, astfel, prevederile art. 68 C. proc. pen. Totodată, s-a mai susţinut că organul de cercetare penală a încălcat şi prevederile art. 481 C. proc. pen., întrucât la ascultarea inculpatului minor la data săvârşirii faptelor, precum şi la prezentarea materialului de urmărire penală, nu au fost prezenţi şi părinţii acestuia, care trebuiau să fie citaţi de poliţie. S-a susţinut că nu a fost prezent nici apărătorul inculpatului în momentul când a fost ascultat inculpatul minor. Cu privire la inculpat, s-a considerat că acesta nu ar fi cumpărat droguri şi nici nu ar fi ştiut locul unde erau ascunse drogurile, locul fiind indicat organelor de poliţie de către martorul A. Referitor la acelaşi martor, se afirmă că acesta l-ar fi confundat pe inculpat cu traficantul de droguri „Z.", care lipsea în acel moment de la locul faptei.
În subsidiar, s-a invocat ca motiv de recurs greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, considerându-se că ar fi prea mare.
Recursul este nefondat, sub toate aspectele, pentru considerentele ce urmează:
Examinând, în primul rând, aspectele referitoare la încălcarea unor dispoziţii imperative ale Codului de procedură penală privind desfăşurarea cercetării penale în cauzele în care inculpatul este minor, administrarea probelor, ascultarea inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală, nelegalităţi invocate de apărarea inculpatului, Curtea constată că atât organele de cercetare penală, cât şi instanţele de judecată au respectat aceste prevederi legale (art. 481, 483, 484, 257 şi art. 68 C. proc. pen.).
Astfel, potrivit art. 481 C. proc. pen., când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire consideră necesar, citează pe delegatul autorităţii tutelare şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
Citarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală.
Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate în alin. (1) şi (2) nu împiedică efectuarea acelor acte.
Rezultă din citirea acestor dispoziţii, că procedura prevăzută în acest caz se referă doar la situaţia în care învinuit sau inculpat este un minor care nu a împlinit 16 ani. Procedura nu se referă, deci, la inculpat, care în momentul săvârşirii faptelor (23 august 2001) împlinise deja vârsta de 16 ani, devenind major la data de 30 septembrie 2001. Prin urmare, citarea părinţilor nu era obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală. Pe de altă parte, la data de 12 octombrie 2001, dată la care, în prezenţa unui avocat, inculpatul a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală, el era major.
De asemenea, conform art. 483 alin. ultim C. proc. pen., inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei împlinise vârsta de 18 ani (situaţie existentă în speţă).
Ascultarea învinuitului minor s-a făcut în prezenţa apărătorului (desemnat din oficiu, iar apoi a apărătorului ales), aşa cum rezultă din examinarea acestor declaraţii, semnate şi de un avocat, precum şi din a celor două împuterniciri avocaţiale.
Referitor la valoarea probantă a declaraţiilor martorilor date în faza de cercetare penală, în raport cu dispoziţiile art. 68 C. proc. pen., Curtea constată că apărarea inculpatului nu a prezentat nici o dovadă din care să rezulte că organele de poliţie sau parchetul ar fi întrebuinţat violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe. De asemenea, nu s-a probat că inculpatul a fost determinat să săvârşească faptele penale în scopul obţinerii unor probe.
În acest sens, autodenunţul făcut de martorul A. este actul care a declanşat urmărirea penală. Aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000 cu privire la acest martor, care ar fi fost pasibil de răspundere penală, reprezintă doar o aplicare a unei prevederi legale, iar nu o promisiune în scopul de a se obţine probe, interzisă de art. 68 C. proc. pen.
Declaraţiile date de martorii ascultaţi de organele de cercetare penală şi reaudiaţi în instanţă au fost obţinute cu respectarea regulilor procedurale fiind, în majoritatea lor, menţinute în instanţă. Chiar martorul A.I., citat în motivele de recurs că ar fi fost infuenţat de poliţişti (care i-ar fi „dictat" declaraţia), precizează că el „a dictat poliţistului ceea ce a văzut", iar declaraţia i-a fost citită, a fost de acord şi a semnat-o. Referitor la martorul P.I. care a scris şi semnat declaraţia din 23 august 2001, dar nu a mai menţinut-o în instanţă, pretinzând că ar fi fost ameninţat cu emiterea unui mandat (de arestare) şi apoi lovit de poliţişti, Curtea constată că în mod nejustificat acesta a revenit asupra declaraţiei iniţiale, deoarece acea declaraţie confirma tocmai susţinerile inculpatului, precum şi a altor martori asistenţi, printre care se afla şi martorul B.R.V. (martor care şi-a menţinut declaraţia dată la organele de poliţie).
Curtea constată că, deşi, tribunalul a acordat mai multe termene pentru ascultarea martorului A.E.O. acesta nu a putut fi reaudiat, iar în final, atât procurorul cât şi apărătorul inculpatului nu au mai insistat în reaudirea acestuia, instanţa luând act de renunţare conform art. 329 C. proc. pen.
Inculpatul a recunoscut faptele, fiind surprins în flagrant de lucrătorii de poliţie având asupra sa bancnotele înseriate şi marcate, bani cu care martorul A. a cumpărat de la inculpat droguri. A mai recunoscut, de asemenea, că este consumator de droguri, iar pentru serviciul făcut unui alt traficant (Z.) de a-i vinde drogurile, a primit în ziua de 23 august 2001 suma de 80.000 lei, găsiţi, de asemenea, la percheziţia corporală efectuată asupra inculpatului.
Împrejurarea că poliţiştii, sesizaţi prin autodenunţul făcut de martorul A., l-au descoperit pe inculpat, iar nu pe numitul „Z.", de la care anterior mai cumpărase droguri, nu are nici o relevanţă sub aspectul exonerării inculpatului de răspundere penală, inculpatul fiind trimis în judecată pentru fapta săvârşită de el în ziua de 23 august 2001, iar nu pentru cele săvârşite anterior de acel traficant. Tot în acelaşi sens, identificarea şi audierea traficantului „Z." nu ar fi avut nici o relevanţă, acesta nefiind prezent în momentul săvârşirii faptei de către inculpat şi fiind, la rândul lui, expus unei condamnări.
Examinând motivul subsidiar de recurs, care se referă la cazul prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, Curtea constată că instanţele au aplicat inculpatului (minor la data săvârşirii faptelor) minimul de pedeapsă prevăzută de Legea nr. 143/2000 şi de art. 109 C. pen. (referitor la pedepsele pentru minori).
Astfel, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 prevăd pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani [şi interzicerea unor drepturi, pedeapsă complementară care nu se aplică minorului, conform art. 109 alin. (3) C. pen.], iar conform art. 109 alin. (1) C. pen., pentru minori limitele pedepselor se reduc la jumătate. Rezultă că pedeapsa pentru infractorii minori care săvârşesc această infracţiune este de la 5 la 10 ani închisoare.
Pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea menţionată, care reprezintă şi pedeapsa rezultantă, conform art. 33 lit. (a) şi 34 lit. (b) C. pen., este deci minimă. Faptul că inculpatul urmează să execute, în final, o pedeapsă de 6 ani şi 4 luni, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an şi 4 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 740 din 27 iulie 2000 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti (măsură legală dispusă de instanţe), nu este de natură a justifica aplicarea unor circumstanţe atenuante, pentru reducerea pedepsei aplicate în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi a art. 109 C. pen. sub minimul special prevăzut de lege (5 ani închisoare), ci, dimpotrivă, împiedică aplicarea art. 74 C. pen., sub toate împrejurările enumerate în acest text.
Curtea observă că inculpatul a avut o atitudine nesinceră în instanţă, refuzând să recunoască săvârşirea faptei prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi recunoscâd doar săvârşirea faptei prevăzute de art. 4 din aceeaşi lege, atitudine care, de asemenea, nu poate constitui o circumstanţă atenuantă.
Prin urmare, recursul inculpatului, fiind nefondat sub toate aspectele, urmează a fi respins.
Conform art. 88 C. pen, se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 23 august 2001 la 28 februarie 2003.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat urmează a fi obligat la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. deciziei penale nr. 578 din 12 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 23 august 2001 la 28 februarie 2003.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1047/2003. Penal. Art.215 alin.3, 5 c.pen.... | CSJ. Decizia nr. 1049/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
