CSJ. Decizia nr. 1104/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1104/2003
Dosar nr. 5356/2002
Şedinţa publică din 5 martie 2003
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 317 din 5 iunie 2002, a Tribunalului Dolj a fost condamnat inculpatul B.M. în baza art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen., la 20 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), s-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive de la 27 ianuarie 2002 la zi.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut în fapt că în toamna anului 2000 inculpatul a intrat în relaţii de concubinaj cu numita G.A., cei doi locuind împreună cu copilul rezultat din concubinaj şi cu fiica acelei femei în casa victimei B.I., tatăl inculpatului, cu care gospodăreau.
Ca urmare a consumului exagerat de alcool, inculpatul avea manifestări deosebit de violente faţă de părintele său şi faţă de concubină.
În toamna anului 2000 tatăl inculpatului a fost victima unui accident feroviar în urma căruia i s-a amputat gamba stângă şi pentru a se putea deplasa, inculpatul i-a procurat o pereche de cârje pe care însă nu le folosea.
Întrucât victima îşi făcea necesităţile fiziologice în casă, inculpatul provoca discuţii şi devenea violent faţă de tatăl său.
S-a mai reţinut că, în ziua de 23 ianuarie 2002, inculpatul a consumat băuturi alcoolice în sat, a revenit la domiciliu şi după ce a servit masa, aflând că tatăl său nu a folosit cârjele pentru a se deplasa în curte şi că din nou şi-ar fi făcut necesităţile fiziologice în casă, a devenit violent.
De asemenea, inculpatul s-a enervat şi mai mult, întrucât tatăl îi ceruse cu insistenţă să îi dea o ţigare.
Ca urmare, inculpatul a luat o cârje şi a început să-şi lovească tatăl la întâmplare în cap, peste corp şi membre, după care a doborât-o. Inculpatul a ridicat apoi victima şi i-a dat drumul de la înălţime, aceasta căzând în cap. În continuare inculpatul a lovit victima cu picioarele şi i-a comprimat toracele.
De teama agresivităţii inculpatului concubina sa, a ridicat victima care era în stare de comă şi a aşezat-o pe pat.
Datorită leziunilor traumatice suferite, la circa 5 ore, victima a decedat.
Inculpatul împreună cu concubina şi cei doi copii au rămas în locuinţă până la 25 ianuarie 2002, când datorită mirosului de putrefacţie al cadavrului au plecat în altă localitate.
La 27 ianuarie 2002, organele sanitare şi de poliţie au fost sesizate, constatând decesul victimei.
Potrivit raportului de constatare medico-legală moartea victimei a fost violentă ea datorându-se insuficienţei cardiorespiratorii, consecinţă traumatismului craniovertebral cu hemoragie meningo-cerebrală şi elongaţie medulară, leziuni produse prin lovituri repetate cu şi de corpuri dure, iar cele de la nivelul toracelui prin compresiuni între două planuri dure, cea de la nivelul coloanei prin hiperextensie.
S-a mai constatat că victima a prezentat multiple echimoze, excoriaţii, plăgi, opt fracturi faciale şi toracice şi 6 infiltrate craniene şi toracice.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului au fost stabilite în baza procesului verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, a actului medico-legal arătat, a declaraţiilor martorilor G.A., I.I., B.M. şi C.O., probe coroborate cu recunoaşterile depline ale inculpatului.
Instanţa a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile agravantei reţinută în rechizitoriul parchetului, prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. (fapta săvârşită prin violenţe asupra membrilor familiei), considerând că aceasta se regăseşte în dispoziţiile art. 175 lit. c) din acelaşi cod, care incriminează omorul calificat săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate.
Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin Decizia penală nr. 475 din 28 octombrie 2002, a respins apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, constatând neîntemeiată critica formulată în sensul greşitei înlăturări a agravantei prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. şi greşitei individualizări a pedepsei.
Astfel, s-a apreciat că prin reţinerea şi a acestei agravante la infracţiunea de omor calificat s-ar ajunge la o dublă agravare a pedepsei, ceea ce nu este admisibil.
Referitor la pedeapsa aplicată s-a considerat că aceasta reflectă pericolul social deosebit de grav al infracţiunii şi că nu este cazul majorării ei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Dolj, care, invocând dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14, 171 şi 17 C. proc. pen., a susţinut că pedeapsa aplicată este prea blândă şi că se impune majorarea ei la maximul prevăzut de lege şi că în cauză trebuiau reţinute dispoziţiile circumstanţei agravante prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen., cât şi ale art. 176 lit. a) C. pen., referitoare la omorul deosebit de grav săvârşit prin cruzimi.
Recursul declarat a fost menţinut numai sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei şi greşitei încadrări juridice, procurorul de şedinţă arătând că nu susţine celălalt motiv de casare în legătură cu incidenţa agravantei prevăzută de art. 75 lit. b) C. pen.
Având în vedere că nesusţinerea în recurs a unuia din motivele de casare scrise nu se regăseşte în dispoziţiile ce reglementează recursul, instanţa urmează a examina şi a se pronunţa asupra acestui caz de casare.
1. În conformitate cu dispoziţiile art. 175 lit. c) C. pen., omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate constituie infracţiunea de omor calificat şi se pedepseşte mai grav decât omorul simplu.
Potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, astfel, cum au fost modificate prin Legea nr. 197/2000, constituie circumstanţă agravantă, printre altele, săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor de familie.
Definind această expresie, art. 1491 C. pen., introdus tot prin legea arătată a statuat că prin membru de familie urmează a se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
În sfârşit, rude apropiate, conform art. 149 alin. (1) C. pen., sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora şi persoanele devenite prin înfiere astfel de rude.
Din examinarea acestor texte legale se constată că împrejurarea agravantă face parte din conţinutul infracţiunii calificate şi ca atare ea nu poate fi reţinută şi separat ca o circumstanţă agravantă generală.
Într-adevăr, circumstanţa agravantă legală, fiind inclusă ca element circumstanţial în conţinutul calificat al infracţiunii de omor nu se poate face aplicarea concomitentă a agravantei generale, decât cu consecinţa unei duble agravări a pedepsei ceea ce nu este admisibil.
În reglementarea Codului penal român, aplicarea agravantelor prevăzute de art. 75 C. pen., este posibilă numai în situaţiile în care în textele incriminatorii din partea specială nu sunt înscrise asemenea agravante.
Cum însă, agravanta se regăseşte în conţinutul calificat a infracţiunii de omor prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen., în mod legal instanţele au înlăturat dispoziţiile art. 75 lit. b) din acelaşi cod, menţionate în actul de sesizare care constituiau o cauză de dublă agravare şi au aplicat numai incriminarea corespunzătoare din Partea specială a Codului penal.
În raport de cele expuse, critica din recursul parchetului vizând greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 75 lit. b) C. pen., nu este întemeiată.
2. Privitor la a doua critică în sensul greşitei încadrări juridice prin nereţinerea dispoziţiilor omorului deosebit de grav săvârşit prin cruzimi, aceasta nu poate fi primită .
Pentru a reţine săvârşirea omorului deosebit de grav prin cruzimi prevăzut de art. 176 lit. a) C. pen., este necesar a se dovedi că făptuitorul a exercitat acte de schingiuire, cu aspect de ferocitate, de natură a produce victimei suferinţe mari şi a conduce la instalarea lentă şi în chinuri a morţii.
Totodată, se impune a se proba, că pe plan subiectiv inculpatul a urmărit ca rezultatul letal să se producă prin chinuirea victimei şi expunerea acesteia la îndelungate suferinţe.
Or, din materialul probator al cauzei, inclusiv din raportul de constatare medico-legală a reieşit că inculpatul, aflat sub influenţa alcoolului, nu a exercitat asemenea acte care să vădească aspecte de cruzime ci acte de violenţă, respectiv lovituri cu cârja, aplicate la întâmplare pe durata a circa 15 minute, peste cap, corp şi membre, apoi după căderea de la înălţime, lovituri cu picioarele şi comprimarea toracelui, toate acestea fiind caracteristice infracţiunii de omor calificat săvârşit cu intenţie indirectă asupra unei rude apropiate prevăzut de art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen., corect reţinută de instanţe.
În consecinţă, critica din recursul parchetului în sensul greşitei încadrări juridice dată infracţiunii, este nefondată.
3. Referitor la a treia critică, privind individualizarea greşită a pedepsei aplicată inculpatului, nici aceasta nu poate fi primită.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama, printre altele, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Reţinând vinovăţia inculpatului la săvârşirea la 25 ianuarie 2002 a infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen., instanţele i-au aplicat făptuitorului pedeapsa principală de 20 de ani închisoare, având în vedere, conform dispoziţiilor legale evocate, pericolul social grav al faptei, împrejurările săvârşirii ei şi persoana inculpatului care a dovedit sinceritate pe parcursul procesului penal, a regretat săvârşirea omorului şi nu are antecedente penale.
Se mai constată că această pedeapsă este de natură a asigura conform art. 52 C. pen., prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reintegrarea în comunitate a inculpatului.
Aşa fiind, nu există temeiuri de reconsiderare a cuantumului pedepsei, aşa cum s-a solicitat în recursul parchetului.
Întrucât criticile formulate sunt neîntemeiate, iar din examinarea actelor dosarului nu se constată existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 27 ianuarie 2002 la 5 martie 2003 şi se va stabili ca onorariul pentru apărătorul din oficiu să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 475 din 28 octombrie 2002 a Curţii de Apel Craiova, privind pe inculpatul B.M.
Deduce din pedeapsă, timpul reţinerii şi arestării preventive a inculpatului de la 27 ianuarie 2002 la 5 martie 2003.
Onorariul de avocat în sumă de 300.000 lei pentru apărarea din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 5 martie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 110/2003. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1105/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175... → |
|---|
