CSJ. Decizia nr. 1507/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1507/2003
Dosar nr. 3115/2002
Şedinţa publică din 25 martie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Prahova, prin sentinţa penală nr. 212 din 3 iulie 2001, în temeiul dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., raportat la art. 146 C. pen., modificat prin OUG nr. 207/2000, a schimbat încadrarea juridică a infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (3) şi (5) C. pen., în infracţiunea de înşelăciune în convenţii, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpata B.M. pentru infracţiunea de înşelăciune în convenţii, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., faptă din 3 noiembrie 1998, partea vătămată L.Z., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, constituind litigiu comercial.
Conform art. 346 alin. final C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de către partea vătămată L.Z.
În baza art. 353 alin. final, raportat la art. 346 alin. final C. proc. pen., a fost menţinută măsura sechestrului asigurator luată prin ordonanţa din data de 29 decembrie 1999 emisă de I.P.J. Prahova, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Inculpata B.M. este asociat unic şi administrator al SC C.A. SRL Ploieşti, societate care are ca obiect principal de activitate, desfăşurarea de activităţi în domeniul medical, respectiv prestări servicii medicale prin acordarea de asistenţă medicală, în forma consultaţiilor în cabinete specializate şi a analizelor de laborator.
Pentru realizarea acestui obiect de activitate, societatea administrată de inculpată a închiriat conform contractului nr. 160 din 3 februarie 1997 la S.C. T.M. SA Teleagen un spaţiu situat în municipiul Ploieşti, compus din teren în suprafaţă de 41,46 mp în incinta clădirii corp B şi o construcţie formată din 2 camere şi dependinţe cu o suprafaţă de circulaţie de 99,5 mp; termenul de închiriere fiind de un an de zile, cu posibilitatea prelungirii, în conformitate cu hotărârea A.G.A. din cadrul societăţii proprietare.
Intenţionând să extindă activitatea societăţii medicale, inculpata a adresat S.C. T.M. SA Teleagen o solicitare vizând cumpărarea acestui spaţiu, fiind cunoscută şi situaţia că în acelaşi imobil, dar în corpuri de clădire separate îşi desfăşoară activitatea şi alte instituţii, solicitarea sa fiind aprobată de F.P.S. şi concretizată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3313/1998 de către Biroul Notarului Public F.M. din Ploieşti, prin care SC T.M. SA Teleagen a vândut contra preţului de 202.538.111 lei, către SC C.A. SRL Ploieşti, imobilul situat în Ploieşti, compus din teren în suprafaţă de 169,32 mp şi construcţia aflată pe acest teren cu o suprafaţă construită tot de 169,32 mp, cu instalaţii de gaze, electricitate şi apă, construcţie din cărămidă şi paiantă, învelită cu tablă şi ţiglă.
S-a mai reţinut de către instanţă că inculpata B.M. şi partea vătămată L.Z. se cunoşteau din anul 1996, fapt ce rezultă din declaraţiile acestora, reieşind că, L.Z. este asociat şi administrator al SC A. SRL Ploieşti, având ca obiect de activitate lucrări de construcţie, societate care în cursul anului 1997 a efectuat în beneficiul societăţii inculpatei mici reparaţii la grupurile sanitare, fără ca între părţi să intervină neînţelegeri.
Bazat pe acest fapt, la data de 3 noiembrie 1998, între inculpata B.M., reprezentanta firmei C.A. şi partea vătămată L.Z. s-a încheiat o convenţie prin care partea vătămată, prin firma SC A. SRL Ploieşti, se obligă să execute lucrările de construcţie şi finisare a imobilului, urmând ca toate cheltuielile să fie suportate în părţi egale, iar spaţiul să fie preluat de SC C.A. SRL, imobilul fiind compus din parter şi etaj.
Potrivit celor convenite de părţi prin contract, cheltuielile materiale, anterioare şi ulterioare contractului, până la finisarea completă, urmau să fie înregistrate şi însumate într-o situaţie de lucrări, partea vătămată fiind indicată sub titulatura de „Creditor", iar SC C.A. SRL urma să ramburseze împrumutul ce-i revine din jumătatea costului clădirii, pe bază de devize pentru materiale şi manoperă, prezentate periodic de partea vătămată.
Din această manifestare de voinţă contractuală a părţilor, se desprinde concluzia că acestea urmau să se asocieze şi să-şi realizeze scopul comun convenit şi anume, construcţia clădirii, iar inculpata B.M. urmând să restituie părţii vătămate jumătate din valoarea aferentă investiţiei totale.
Anticipând faptul că aceste cheltuieli pot fi mai mari decât cele la care se aşteptau, inculpata şi partea vătămată, potrivit acordului lor de voinţă, au înserat în acest contract trei clauze, sub denumirea de „Variante" pentru garantarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce:
1. În primul rând inculpata s-a angajat să gireze împrumutul (de suma de bani pe care ar fi trebuit să o restituie părţii vătămate după construcţia clădirii, ca fiind partea sa din contribuţie) prin vânzarea unui teren în suprafaţă de 8 ha situat în comuna Româneşti la D.N. 1, plătind datoria imediat după vânzarea terenului. În această ipoteză, obligaţia părţii vătămate se referea numai la finisarea completă (la cheie) a parterului, fără ca partea vătămată să predea la cheie şi lucrările de la etajul clădirii.
2. În al doilea rând, s-a stabilit vânzarea „titlului de proprietate" al terenului către partea vătămată printr-o procură, urmând ca aceasta, după vânzarea terenului, să-şi recupereze banii investiţi, însă cu obligaţia acesteia de a finisa întreaga clădire, care urma să revină inculpatei;
3. Iar, în al treilea rând, s-a prevăzut ca în cazul în care terenul din comuna Româneşti, jud. Prahova nu va putea fi vândut datorită unor impedimente privind urbanismul, întreaga clădire ridicată prin contribuţia părţilor, să fie vândută pentru acoperirea datoriilor făcute împreună.
Acest contract a fost urmat de un altul, încheiat în formă scrisă la data de 20 ianuarie 1999, între aceleaşi părţi, care în esenţă, reproduce convenţia stabilită verbal între părţi înainte de încheierea în scris a primului contract.
În acest ultim contract, se arată că părţile au convenit asupra cumpărări şi modernizării spaţiului deţinut cu chirie de societatea medicală C.A. şi asupra împărţirii spaţiului pe nivele, precum şi participarea la cheltuieli în egală măsură.
Se mai arată că în urma expertizei de rezistenţă, clădirea a trebuit demolată în întregime şi proiectată în regim de P + 1, însă, lucrările au necesitat un volum mare de efort material şi financiar, ce a depăşit calculele părţilor.
În această situaţie, partea vătămată L.Z. a continuat executarea lucrărilor, parterul fiind terminat, iar finisarea etajului în desfăşurare, stabilindu-se ca partea vătămată să deţină un procent de 80% din valoarea de investiţie a întregii clădiri.
Acest contract nu mai reiterează aşadar, clauzele contractuale din primul, ci constată doar procentul de investiţie al fiecărei părţi la realizarea construcţiei şi stadiul acesteia la data respectivă, constituind în esenţă un mod de clarificare a derulării clauzelor contractuale iniţiale.
Tribunalul a apreciat că aplicarea concretă a regulilor de interpretare contractuală conduce la concluzia că scopul comun al celor două părţi a fost acela de asociere pentru realizarea unei investiţii comune la construcţia clădirii aparţinând SC C.A. SRL Ploieşti, ambele părţi alocând sume de bani în acest sens, lucru necontestat de părţi.
Astfel, inculpata a recunoscut că propria sa contribuţie la construcţia clădirii este de cca. 300.000.000 lei la data respectivă, iar contribuţia părţii vătămate de cca. 510 milioane lei.
Aşadar, părţile au fost de acord ca pentru egalizarea contribuţiilor să fie înstrăinat prin vânzare, de către partea vătămată în baza unei procuri sau direct de către inculpată, terenul în suprafaţă de 8 ha situat în comuna Româneşti, jud. Prahova.
În legătură cu acest teren, care nu a fost identificat în contract prin indicarea vecinătăţilor, ci numai prin indicarea suprafeţei şi a localităţii unde se află, partea vătămată L.Z. s-a considerat indus în eroare, deoarece după terminarea construcţiei, i-a cerut inculpatei să-i vândă terenul în vederea recuperării datoriei, iar aceasta i-a precizat că terenul „are probleme" refuzând pe moment vânzarea.
În vederea reconstituirii dreptului de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 8 ha de pe raza comunei Româneşti, jud. Prahova, în calitate de moştenitor al familiei C., care a avut pe raza acestei localităţi suprafeţe de teren de peste 100 ha, inculpata a făcut numeroase demersuri, inclusiv în justiţie.
S-a reţinut că inculpata B.M. a avut în vedere în momentul încheierii contractului cu partea vătămată, existenţa în viitor a terenului, în virtutea calităţii sale de unic succesor. În condiţiile în care inculpata a demarat procedura administrativă încă din anul 1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru teren, iar ulterior procedura jurisdicţională, deoarece autorităţile administrative au refuzat eliberarea titlului de proprietate şi deci, este evident că inculpata nu a indus în eroare partea vătămată, în legătură cu existenţa acestui teren.
Prima instanţă a reţinut că inducerea în eroare ca element material al infracţiunii de înşelăciune nu există în speţă, deoarece chiar partea vătămată L.Z. cunoştea situaţia terenului, aspect care se desprinde şi din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză şi cu înscrisurile privind situaţia juridică a terenului, prin care se atestă că inculpata a încercat să dobândească terenul cu mult timp înainte de încheierea contractului cu partea vătămată, acesta din urmă acceptând faptul că reconstituirea este o procedură ce implică durată în timp.
Mai mult, inculpata l-a împuternicit pe L.Z. să se ocupe personal de reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul ce a făcut obiectul convenţiei părţilor şi să o reprezinte pe aceasta în faţa organelor competente în vederea obţinerii acestui teren, ceea ce confirmă împrejurarea că partea vătămată a fost de acord şi cunoştea situaţia juridică a terenului, având convingerea fermă în privinţa calităţii inculpatei şi a drepturilor cuvenite acesteia.
Din depoziţiile martorilor a mai rezultat că inculpata a vândut mansarda construcţiei numitului C.P., la cererea părţii vătămate, astfel că şi această vânzare a fost încheiată în deplină cunoştinţă de cauză a părţii vătămate şi deci, aceasta nu a fost indusă în eroare nici în legătură cu cea de-a treia clauză contractuală, atâta vreme, cât mansarda s-a vândut cu ştirea sa, fără exercitarea vreunei opoziţii din partea acesteia.
Pe baza considerentelor reţinute de prima instanţă, aceasta a constatat că în speţă, contractul încheiat între părţi, cât şi derularea ulterioară a acestuia, s-au realizat cu respectarea condiţiilor legale de validitate prevăzute de Codul civil român şi ca atare, partea vătămată nu a fost indusă în eroare de către inculpată, sub niciunul din aspectele prezentate, tribunalul constatând că fapta inculpatei nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală, ci constituie un litigiu comercial şi în consecinţă, a dispus achitarea inculpatei B.M. pentru infracţiunea de înşelăciune, lăsând nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal de partea vătămată L.Z.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi partea vătămată L.Z. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, deoarece în mod greşit s-a dispus achitarea inculpatei pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen., pe considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală şi au solicitat admiterea apelurilor, desfiinţarea sentinţei şi condamnarea inculpatei B.M. pentru săvârşirea acestor infracţiuni, la o pedeapsă privativă de libertate, având în vedere modalitatea săvârşirii faptei, prejudiciul cauzat şi nesinceritatea inculpatei, cu obligarea acesteia şi a părţii responsabile civilmente la plata prejudiciului cauzat, conform constituirii de parte civilă.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia penală nr. 78 din 25 februarie 2002, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova şi de partea vătămată L.Z., apreciind că soluţia adoptată de instanţa de fond, în sensul achitării inculpatei B.M. pentru infracţiunea de înşelăciune este temeinică şi legală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, constituind litigiu comercial.
În termenul legal, împotriva deciziei penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi partea vătămată L.Z., în ambele recursuri soluţiile fiind criticate pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitându-se admiterea recursurilor, casarea hotărârilor atacate, condamnarea inculpatei B.M. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune şi obligarea acesteia, în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata de despăgubiri către partea vătămată L.Z., conform actelor depuse la dosar de către acesta.
Astfel, în recursul parchetului au fost reluate criticile formulate şi în apel, susţinându-se că instanţa, în motivarea soluţiei ei de achitare a apreciat că nu există intenţia de inducere în eroare, din declaraţiile martorilor şi înscrisurile privind situaţia juridică a terenului rezultă că inculpata B.M. a încercat să dobândească terenul cu mult înainte de încheierea contractului cu partea vătămată, acesta din urmă acceptând faptul că reconstituirea este o procedură ce implică durată în timp. Or, susţine parchetul, prin interpretarea coordonată a clauzelor contractului rezultă intenţia evidentă a inculpatei de a înşela partea vătămată, această atitudine fiind manifestată încă de la pct. 1 din convenţie, prin stipularea vânzării unui teren despre care a lăsat să se înţeleagă că este proprietară, iar această vânzare este modalitatea esenţială de recuperare a contravalorii investiţiei făcute de partea vătămată; la acea dată, 3 noiembrie 1998, inculpata nu deţinea terenul la care s-a făcut referire în convenţie şi care a constituit obiectul girului.
S-a mai arătat de către parchet că, instanţa reţine cu privire la acest teren, că inculpata a făcut dovada prin certificatul de moştenitor nr. 260 din 9 septembrie 1998, eliberat de Biroul Notarial F.M. din Ploieşti, că în urma decesului numitei C.M., conform testamentului olograf şi în lipsa oricărui moştenitor, acesteia îi reveneau toate bunurile mobile şi imobile ale defunctei şi soţului său predecedat, C.R. şi că în exercitarea acestei calităţi de unic moştenitor, inculpata a efectuat demersurile legale pentru obţinerea unui teren, demersuri care au durat în timp, având în vedere că acţiunea civilă promovată de inculpată pentru reconstituirea dreptului de proprietate a parcurs toate gradele de jurisdicţie.
Se mai susţine de către parchet că, deşi la instanţa penală, când s-au desfăşurat dezbaterile de fond, inculpata a depus xerocopia sentinţei civile 11614 din 30 octombrie 2000 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă, prin neapelare, investită cu formula executorie, prin care s-a admis acţiunea acesteia şi s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui teren de 9,0335 ha, situat în comuna Bărcăneşti, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, precum şi punerea în posesie şi eliberarea titlului de proprietate pentru acesta este o dovadă realizată de inculpată post-factum şi că instanţa trebuia să aibă în vedere că certificatul de moştenitor nu face dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor asupra unui bun, ci numai dovada calităţii succesorale de a dobândi prin moştenire un bun ce a aparţinut defunctului; or, pentru a înstrăina bunul, aşa cum se arăta în prima clauză contractuală, inculpata era obligată să facă dovada dreptului de proprietate.
Aprecierea instanţei în sensul că prin clauza nr. 1 din convenţie, inculpata a procedat la vânzarea unui bun viitor care, potrivit Dreptului civil este perfect valabilă, este considerată de către parchet criticabilă, având în vedere natura juridică a dreptului la o succesiune viitoare, arătând că acest drept este un drept subiectiv civil eventual căruia îi lipseşte, atât obiectul, cât şi subiectul neştiindu-se în viitor dacă obiectul dreptului va fiinţa şi dacă dreptul va aparţine vreunui subiect şi deci, consideră că în mod fictiv inculpata şi-a asumat obligaţia civilă de la punctul 1 din convenţie, deoarece, un astfel de drept, despre care nu se ştie că va fiinţa sau nu în viitor, nu poate face obiectul vreunei convenţii civile.
S-a mai susţinut că inculpata a prezentat în mod denaturat realitatea cu prilejul încheierii convenţiei, prin susţinerea că este proprietara terenului, această conduită reiese şi din interpretarea clauzei contractuale de la punctul 3 în sensul că, inculpata fără a face vorbire despre demersurile administrative jurisdicţionale întreprinse pentru obţinerea titlului de proprietate stipulează clauza privind imposibilitatea vânzării terenului, însă nu datorită faptului că, încă, nu-i fusese atribuit, ci datorită unor „impedimente privind urbanismul".
Relevant pentru existenţa intenţiei de inducere în eroare, consideră parchetul că este stipularea din contract, ca în cazul imposibilităţii valorificării prin vânzarea terenului, se va proceda la vânzarea întregului imobil pentru acoperirea datoriilor făcute împreună, în condiţiile în care, la audierea din 25 septembrie 2000, inculpata a precizat că nu a intenţionat în mod real punerea în practică a acestei clauze şi deci, intenţia acesteia de a păstra imobilul în proprietatea exclusivă şi însuşirea profitului în totalitate, în detrimentul intereselor patrimoniale ale partenerului, este evidentă.
Şi în sfârşit, a mai susţinut parchetul că, din examinarea clauzei nr. 2 din convenţie rezultă inducerea în eroare a părţii vătămate, având în vedere afirmaţiile mincinoase făcute de inculpată în sensul că partea vătămată pentru munca depusă în acumularea capitalului necesar investiţiei şi reparaţiilor la imobil putea dobândi titlu de proprietate asupra imobilului ori cotă parte din acest drept şi că prin stipularea unei astfel de clauze inculpata a urmărit s-o menţină în eroare pe partea vătămată pentru a finaliza construcţia centrului medical.
În recursul părţii vătămate s-a solicitat condamnarea inculpatei pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune şi admiterea cererii de despăgubiri, conform chitanţelor depuse la dosar, cu privire la cheltuielile făcute de partea vătămată.
Examinând hotărârile atacate în raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursurile nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Astfel, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, acţiunea făptuitorului trebuie să se realizeze prin inducerea în eroare (înşelare, amăgire) a unei persoane astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realităţii) asupra unei anumite situaţii, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei decizii cu privire la patrimoniul său, acţiune care îi cauzează o pagubă.
Sub aspect subiectiv, realizarea acesteia trebuie să se facă prin inducerea în eroare a părţii vătămate cu intenţie. Intenţia trebuie să fie caracterizată prin scopul urmărit de făptuitor, iar folosul material să fie injust.
Revenind la cauză, din analiza ansamblului probator administrat în cauză şi prin aplicarea concretă în speţă a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, conform dispoziţiilor art. 977, art. 978, art. 979 şi art. 983 C. civ. şi care, evident sunt supuse în primul rând interpretării după voinţa şi intenţia comună a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, rezultă că instanţele au reţinut în mod corect că scopul comun al părţilor a fost acela de asociere pentru realizarea unei investiţii comune la construcţia clădirii aparţinând S.C. C.A. SRL Ploieşti, ambele părţi alocând sume de bani în acest sens, lucru necontestat de părţi.
Astfel, inculpata a recunoscut în instanţă că propria sa contribuţie la construcţia clădirii este de cca. 300 milioane lei la timpul respectiv, iar contribuţia părţii vătămate L.Z. este de cca. 510 milioanei lei.
Pentru egalizarea contribuţiilor, cele 2 părţi au fost de acord să fie înstrăinat prin vânzare, fie de către partea vătămată, pe bază de procură, fie direct de către inculpată, un teren în suprafaţă de 8 ha, situat în comuna Româneşti, jud. Prahova.
Acest teren la care au înţeles să se refere cele două părţi în convenţie este un teren al cărei moştenitoare este inculpata, iar partea vătămată cunoştea acest lucru chiar în momentul manifestării acordului de voinţă, aşa cum reiese din declaraţia părţii vătămate şi din declaraţia martorilor audiaţi în cauză.
Astfel, chiar partea vătămată declară că s-a prezentat la notariat pentru a verifica şi primi explicaţii în legătură cu situaţia juridică a terenului, iar notarul i-a explicat că inculpata are deschisă procedura succesorală notarială şi urmează, în calitate de unică moştenitoare, să primească o moştenire de o valoare importantă.
Această calitate de unic moştenitor, inculpata o avea încă înaintea încheierii celor două contracte cu partea vătămată şi în exercitarea acestei calităţi, pe baza certificatului de moştenitor nr. 260 din 9 septembrie 1998, eliberat de Biroul Notarului Public F.M. din Ploieşti, a efectuat demersurile legale pentru obţinerea unei suprafeţe de teren de 50 ha care i se cuveneau în virtutea drepturilor succesorale.
De altfel, şi martorul D.G., în calitate de primar la acea dată, a arătat că a auzit-o pe partea vătămată afirmând că ştie că inculpata este moştenitoarea terenului, că cele două părţi s-au deplasat de mai multe ori împreună în comuna Bărcăneşti, iar martorul le-a arătat terenul cu privire la care inculpata făcuse cererea de reconstituire.
Aceeaşi situaţie, şi anume, că partea vătămată însoţită de inculpată s-a deplasat la faţa locului pentru a se lămuri cu privire la existenţa şi întinderea terenului este confirmată şi de martora B.E., care a însoţit părţile, cât şi de martorii R.Z. şi B.F.
Or, aşa cum au reţinut instanţele anterioare, în condiţiile în care inculpata a demarat procedura administrativă încă din anul 1991 pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru acest teren, iar ulterior procedura jurisdicţională (întrucât autorităţile administrative au refuzat eliberarea titlului de proprietate) este evident că inculpata nu a indus în eroare partea vătămată în legătură cu existenţa terenului, fiind practic, vorba de o vânzare a unui bun viitor, care nu exista în momentul încheierii contractului, dar care putea exista în viitor, caz în care, conform Codului civil, vânzarea este perfect valabilă.
Dintre bunurile viitoare, numai moştenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui contract, potrivit art. 702 şi art. 965 C. civ., ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, de vreme ce inculpata, în calitate de unică moştenitoare declanşase deja procedura notarială succesorală după decesul numitei C.M., astfel cum rezultă din probele dosarului, iar referirea din recursul parchetului la vânzarea unei „succesiuni viitoare" este lipsită de orice fundament, de vreme ce, inculpata prin clauzele contractuale în discuţie, a avut în vedere doar terenul în suprafaţă de 8 ha, din totalul de 50 ha pentru care urma să i se reconstituie dreptul de proprietate, nicidecum nu a vizat universalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce-i reveneau în calitatea sa de moştenitoare a defunctei C.
Nerealizarea lucrului viitor, nu afectează validitatea contractului, vânzătorul urmând a fi obligat, pe lângă pierderea preţului, şi la plata daunelor interese pentru neexecutarea obligaţiei asumate, dacă nu se dovedeşte o cauză străină exoneratoare de răspundere.
Sub acest aspect, sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de Codul civil român, pentru valabilitatea contractului neputându-se susţine că inexistenţa faptică a terenului în patrimoniul inculpatei, la momentul realizării acordului de voinţă, ar afecta validitatea contractului ori ar constitui o inducere în eroare a părţii vătămate din moment ce dreptul subiectiv exista deja, inculpata se adresase autorităţilor competente încă din 1991 în baza calităţii sale de moştenitoare pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, în baza Legii fondului funciar, numai că nu se realizase materializarea acestuia.
În legătură cu clauza prevăzută la pct. 3 din contract, se reţine că părţile au convenit ca în situaţia în care terenul nu se va putea vinde, construcţia edificată prin contribuţia comună să fie vândută pentru acoperirea datoriilor, partea vătămată L.Z. declarând în instanţă că a avut în vedere eventuala existenţă pe teren a unor conducte petroliere care ar fi împiedicat vânzarea ori alte impedimente necunoscute la momentul încheierii contractului.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 770 din 26 mai 1999, SC C.A. SRL Ploieşti a vândut martorului C.P. mansarda construcţiei şi ½ din terenul aferent, cotă indiviză din suprafaţa de 169,32 mp., în schimbul preţului de 50.000.000 lei, achitat integral de cumpărător.
Or, în legătură cu această vânzare, chiar partea vătămată a arătat că datorită impasului financiar în care cele două părţi ajunseseră au convenit această soluţie de vânzare, el îl cunoştea pe martor, deoarece acesta avea o societate medicală similară în Buzău şi s-a deplasat împreună cu inculpata în această localitate pentru a discuta cu toţii vânzarea, iar martorul după mai multe discuţii purtate cu cei doi a fost de acord să cumpere mansarda, relevante în acest sens, fiind şi declaraţiile date de partea vătămată L.Z., martorul C.P. şi inculpata B.M., în faţa instanţei de apel, iar din analizarea declaraţiei dată de inculpată la data de 25 septembrie 2000, în faţa organului de urmărire penală, reiese că părţile au convenit clauza nr. 3 din contract, referitor la vânzarea imobilului, ca ultimă variantă, în cazul imposibilităţii de vânzare a terenului din comuna Româneşti şi nicidecum nu rezultă că aceasta ar fi recunoscut aşa cum susţine parchetul că nu a intenţionat în mod real punerea în practică a acestei clauze.
Se constată deci, că această vânzare a fost încheiată în deplină cunoştinţă de cauză a părţii vătămate, fără ca acesta să se opună.
Dimpotrivă, partea vătămată contactându-l pe C.P. în acest sens, lucru confirmat de acesta şi fiind prezent la toate discuţiile care au precedat vânzarea, şi prin urmare, nici sub acest aspect nu se poate reţine că inculpata a indus în eroare pe partea vătămată L.Z. în legătură cu derularea celei de-a treia clauze contractuale, atâta timp, cât mansarda s-a vândut cu ştirea sa, fără exercitarea vreunei opoziţii.
În consecinţă, Curtea constată în raport de situaţia de fapt reţinută, pe baza materialului probator administrat, că în mod temeinic şi legal instanţele au stabilit că fapta inculpatei nu reprezintă o faptă prevăzută de legea penală, constituind un litigiu comercial şi au dispus achitarea, lăsând nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea vătămată L.Z. în cadrul procesului penal.
Pentru considerentele arătate, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de partea vătămată L.Z. şi va obliga pe aceasta din urmă la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de partea vătămată L.Z. împotriva deciziei penale nr. 78 din 25 februarie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, privind pe inculpata B.M.
Obligă pe recurenta parte vătămată la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1505/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1509/2003. Penal. Revocarea masurii de... → |
|---|
