CSJ. Decizia nr. 2061/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2061/2003
Dosar nr. 3291/2002
Şedinţa publică din 6 mai 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Secţia a II-a penală, a Tribunalului Bucureşti, prin sentinţa nr. 279 din 29 martie 2002, a condamnat pe inculpaţii:
- D.B. şi S.G. la câte 5 ani închisoare şi la câte 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 din acelaşi cod.
Tribunalul a dispus arestarea inculpaţilor şi a dedus din pedepsele aplicate timpul arestării preventive de la 4 august 2000 la 18 septembrie 2000; a luat act că partea vătămată G.D. nu s-a constituit parte civilă în cauză şi a constatat prejudiciul cauzat acesteia recuperat, prin restituire şi a obligat inculpaţii la câte 2.000.000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în fapt, că, în noaptea de 3 august 2000 inculpaţii au consumat băuturi alcoolice într-un restaurant în care se afla şi partea vătămată G.D., la o altă masă, având asupra sa, în buzunarul salopetei cu care era îmbrăcat, un telefon mobil, observat de către inculpaţi, care s-au hotărât să i-l sustragă.
După părăsirea barului de către G.D., inculpaţii au plecat în urmărirea sa şi când a fost ajuns inculpatul S.G. l-a lovit în zona feţei, iar după ce a căzut jos, a fost lovit şi de către inculpatul D.B., care i-a luat din buzunar telefonul mobil, după care au părăsit locul faptei. Partea vătămată a sesizat organele de poliţie, cei doi fiind depistaţi în jurul orei 3,00, în apropierea locului unde partea vătămată fusese deposedată de telefon, iar la secţia de poliţie, acesta a fost găsit la inculpatul S.G.
Împotriva acestei sentinţe, inculpaţii au declarat apel, în termen legal, considerând-o netemeinică, în raport cu pedepsele aplicate, care sunt prea severe, solicitând reducerea lor, fiind infractori primari.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 408 din 27 iunie 2002, a respins ca nefondate apelurile, apreciind că, instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt, înlăturând declaraţiile nesincere ale ambilor inculpaţi, care nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, respectiv, declaraţiile constante ale părţii vătămate şi raportul de expertiză medico-legală în care se precizează că aceasta a suferit leziuni ce au necesitat 14-16 zile de îngrijiri medicale.
În termen legal, Decizia a fost atacată cu recursurile declarate de inculpaţi, prin care o consideră netemeinică şi nelegală, deoarece situaţia de fapt nu a fost corect stabilită, întrucât din probele administrate rezultă că inculpaţii nu au lovit victima în scopul de a-i sustrage un bun, ci „lovirea a fost rezultatul unei ciocniri pe fondul consumului de alcool” şi însuşirea telefonului mobil s-a realizat după ce inculpaţii au găsit o pungă din plastic, abandonată de partea vătămată.
Faţă de această situaţie, încadrarea juridică a faptelor corespunde infracţiunilor de lovire, prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen., şi de furt calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 208 alin. (1), raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) din acelaşi cod.
Inculpaţii au solicitat, ca prin admiterea recursurilor şi casarea deciziei, să se dispună, în principal, schimbarea încadrării juridice a faptelor, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanţă, iar, în subsidiar, reducerea pedepselor care sunt deosebit de aspre.
Examinând Decizia atacată în raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18, pct. 17 şi pct. 14 teza întâi C. proc. pen., Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursurile fondate urmând a fi admise dar pentru un alt caz de casare, cum vom arăta în continuare.
1. Hotărârile sunt supuse casării când „s-a comis o eroare gravă de fapt”, în situaţia în care, contrar probelor neechivoce existente în cauză, instanţele au pronunţat, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal (una dintre soluţiile prevăzute de art. 345 alin. (1) C. proc. pen.) în temeiul unor fapte reţinute în mod vădit greşit, ori când din împrejurările în care acestea s-au petrecut şi prin urmările produse (ori care s-ar fi putut produce) eronat reţinute, rezultă o altă încadrare juridică.
În speţă, din coroborarea probelor, rezultă fără nici un dubiu că ambii inculpaţi, aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice, au urmărit-o pe partea vătămată, iar după ce au exercitat acte de violenţă asupra ei, au deposedat-o de telefonul mobil (declaraţiile constante ale părţii vătămate G.D.) după care au fugit de la locul faptei.
Aşa fiind, fapta şi împrejurările săvârşirii ei, precum şi vinovăţia inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., rezultă din probele complet analizate şi just apreciate de către cele două instanţe, care nu au comis nici o eroare gravă de fapt în stabilirea situaţiei reale.
2. Nefondat se dovedeşte şi motivul de recurs, referitor la pedepsele greşit individualizate în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), deoarece la stabilirea şi menţinerea acestora instanţele au luat în considerare gradul de pericol social concret ridicat al faptei, rezultând din împrejurările în care aceasta s-a săvârşit, şi anume lovirea părţii vătămate cu brutalitate în faţă şi torace (fractură arc lateral coasta X dreapta, produsă prin lovire cu corp dur, concluzii, raport de expertiză medico-legală) pentru a-i sustrage telefonul mobil.
Sancţiunile penale se situează la limita inferioară prevăzută de legiuitor, pentru infracţiunea de tâlhărie, ele fiind de natură a contribui la realizarea funcţiilor şi a scopului prevăzute de art. 52 C. pen.
3. Analizând hotărârile atacate în raport de cazurile de casare care se iau în considerare din oficiu, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că de la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, 4 august 2000, în condiţiile prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., respectiv, de două sau mai multe persoane împreună, până la judecarea definitivă a cauzei, a intervenit Legea nr. 169 din 18 aprilie 2002 (neluată în considerare de către instanţa de control judiciar), care a modificat şi completat dispoziţiile art. 211, prin introducerea alin. (2)1 ce prevede majorarea limitelor pedepsei, şi anume de la 7 la 20 ani închisoare, pentru tâlhăria comisă în situaţia menţionată.
Aşa fiind, inculpaţilor, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, le sunt aplicabile prevederile anterioare, care cuprind pedepse între 5 la 20 ani închisoare.
În consecinţă, secţia penală, a Curţii Supreme de Justiţie, constatând îndeplinite cerinţele cazului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen., va admite recursurile inculpaţilor S.G. şi D.B., în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d), va casa hotărârile atacate numai cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitoare la infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.
Va aplica în cauză dispoziţiile precizate, va menţine pedepsele de câte 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., care reflectă în mod corect gradul de pericol social al faptei şi al inculpaţilor şi va deduce din acestea timpul arestării preventive de la 4 august 2000 la 18 septembrie 2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii S.G. şi D.B. împotriva deciziei penale nr. 408/ A din 27 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 279 din 29 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, numai cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitor la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.
Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi menţine pedepsele de câte 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., aplicate inculpaţilor.
Deduce din pedepse, timpul arestării preventive de la 4 august 2000, la 18 septembrie 2000, pentru ambii inculpaţi.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 mai 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 206/2003. Penal. Art.211 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2062/2003. Penal → |
|---|
