ICCJ. Decizia nr. 289/2003. Penal. Art.269 alin.4 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 289
Dosar nr.2050/2003
Şedinţa publică din 16 ianuarie 200.
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.242 din 5 decembrie 2002, Tribunalul Caraş-Severin a condamnat pe inculpatul C.C. la 2 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de evadare prevăzută de art. 20 raportat la art. 269 alin. (2) C. pen. şi la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208, 209 alin. (1) lit. g) cu aplicarea art. 41 alin. (2 ) C. pen., dispunându-se, în baza art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
A dispus interzicerea faţă de inculpat a drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. A menţinut starea de arest a inculpatului şi în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi arestului preventiv, începând cu data de 16 martie 2002 şi până la zi.
În baza art.14 şi346 C. proc. pen., l-a obligat pe inculpat să plătească către următoarele părţi civile, suma de bani ce reprezintă prejudiciul cauzat: la S.C. „P.M." – 1.653.000 lei; la S.C. „N" şi „N.O." S.R.L.– 1.487.500 lei; la S.C. „.A"S.R.L. – 1.800.000 lei; la S.C. „R" S.R.L. – 1.865.000 lei; la S.C. „S" S.R.L. – 1.500.000 lei; la S.C. „C" S.R.L. – 1.440.000 lei; la S.C. „I.S." S.R.L. – 1.836.000 lei; la S.C. „A.D. şi F" S.R.L. – 2.000.000 lei; la S.C. „A.I." S.R.L.– 844.000 lei.
În baza art.191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului 25.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că:
Inculpatul a fost reţinut prin ordonanţa Inspectoratului de Poliţie al judeţului Caraş-Severin din 16 martie 2002, faţă de acesta dispunându-se arestarea preventivă prin ordonanţa şi mandatul nr.16 din 17 martie 2002 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa, pe un interval de timp de 5 zile ce s-a socotit împlinit la 21 martie 2002, măsură prin care starea de reţinere a inculpatului s-a transformat într-o stare de deţinere în accepţiunea art. 269 C. pen.
La 21 martie 2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul C.C. sub aspectul infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 208, 209 alin. (1) lit. e), g) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), măsura privativă de libertate fiind prelungită până la 14 aprilie 2002.
În dimineaţa zilei de 19 martie 2002, inculpatul a fost condus la sediul unei unităţi medicale din municipiul Reşiţa în vederea efectuării unui examen radiologic împreună cu alţi deţinuţii.
Paza acestora a fost realizată de un număr de trei subofiţeri de poliţie, respectiv .
După efectuarea examenului medical, cei patru bărbaţi au fost încătuşaţi şi conduşi în şir spre vehiculul de transport, parcat parţial pe trotuar, la câţiva metri de ieşirea din imobilul respectiv. Şirul deţinuţilor a început cu C.I.l, urmat de P.S.G. şi B.M.M., încătuşaţi împreună, a continuat cu inculpatul C.C.încătuşat cu mâinile la spate şi a fost încheiat de B.M.
După ieşirea din imobil şi cu puţin timp înainte de urcarea în vehicul, inculpatul a încetinit ritmul de deplasare, rămânând ultimul, s-a smucit cu putere forţând sistemul de prindere al cătuşelor, care a cedat într-o parte, permiţându-i eliberarea mâinilor, iar apoi, întrucât pe una dintre laturi accesul a fost împiedicat de câteva maşini parcate, precum şi de gardul Spitalului de boli contagioase, a încercat să fugă spre Piaţa Reşiţa Sud.
Din concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, s-a reţinut: „Cătuşele în litigiu au prezentat în zona braţului drept o deformare produsă prin torsionare, care a afectat bolţul de fixare a braţului mobil, acesta putând fi detaşat de partea fixă. Din punct de vedere traseologic, deformarea a fost produsă printr-o mişcare de torsionare. În condiţiile în care cătuşele au fost fixate pe membrele superioare ale unei persoane, această torsionare a putut fi făcută prin forţa fizică a braţelor. În urma examinărilor, în zona afectată nu au fost constatate urme de forţare aparţinând unor instrumente sau alte dispozitive, torsionarea sistemului de fixare a braţului mobil putând fi făcută prin forţa fizică".
Revenind la descrierea celor petrecute, s-a reţinut că după câţiva paşi, traseul inculpatului s-a intersectat cu acela al subofiţerului D.N., care i-a blocat trecerea şi pe care, în realizarea scopului ce îl anima, de a înlocui starea de deţinere cu aceea de libertate, l-a agresat fizic. Activitatea inculpatului a provocat vătămarea integrităţii corporale a acestui lucrător de poliţie, vătămare ce a reclamat spre vindecare îngrijiri medicale pe un interval de timp de 3-4 zile.
Încercarea de fugă a inculpatului a fost zădărnicită de intervenţia subofiţerului D.N. şi a colegilor săi din escortă, care l-au imobilizat şi introdus pe acesta în vehicul împotriva voinţei sale.
Apare astfel drept evidentă împrejurarea că activitatea inculpatului se circumscrie elementului material al laturii obiective ce intră în componenţa infracţiunii de tentativă de evadare, existând legătură de cauzalitate dintre această acţiune şi urmarea imediată, rezultatul periculos al faptei.
Activitatea infracţională a inculpatului vizează şi exercitarea unor violenţe, unor acte de lovire asociate tentativei de fugă; lucrătorul de poliţie D.N. a fost agresat, întrucât, conform certificatului medical aflat la dosar, a necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale.
Activitatea inculpatului îmbracă în acest mod forma agravantă prevăzută de alin. (2) al art. 269 C. pen.
Activitatea agresivă a inculpatului se circumscrie termenului de violenţă, prevăzută de alin. (2) al art. 269 C. pen., suferinţele fizice fiind prezumate o dată cu constatarea vătămărilor şi eliberarea actului medico-legal.
Privitor la latura subiectivă a infracţiunii săvârşite, s-a reţinut că forma vinovăţiei inculpatului este intenţia în modalitatea ei directă.
Acestea sunt considerentele pentru care instanţa a apreciat că activitatea inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii detentativă de evadare, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 269 alin. (2) C. pen.
Luând în examinare cea de-a doua infracţiune a inculpatului, aceea de furt calificat în formă continuată, s-a reţinut că în perioada octombrie 2001 – februarie 2002, organele de poliţie de pe raza judeţului Caraş-Severin au fost sesizate în legătură cu practica unei persoane de sex masculin, care alimenta un autoturismcu diferite cantităţi de benzină, solicitând uneori şi umplerea unor recipiente cu acelaşi carburant, cerând apoi vânzătorilor să îi remită diferite bunuri, în special ulei auto, după care demara în viteză, fără a achita contravaloarea benzinei.
Martorii audiaţi, care au discutat cu persoana amintită, au descris-o pe aceasta în acelaşi mod şi au realizat aceeaşi descriere a autoturismului inculpatului, evidenţiind împrejurarea că acesta nu avea montate numerele de înmatriculare în partea din spate.
În modul descris anterior, persoana amintită a prejudiciat mai multe părţi civile cu sumele mai sus-arătate.
Tot prin acelaşi procedeu a fost prejudiciată şi S.C. „A.I." S.R.L. cu suma de 844.000 lei la 6 februarie 2002, ora 03,00, obiectul material al infracţiunii constituindu-l de această dată bunurile alimentare consumate la Hanul „P.S.", amplasat în apropierea acestei localităţi.
Societăţile vătămate s-au constituit părţi civile în procesul penal, prejudiciul ridicându-se la 16.925.000 lei.
În ziua de 26 februarie 2002, cu prilejul realizării unei verificări a traficului rutier, Poliţia municipiului Caransebeş a identificat autoturismul marca AUDI 80 descris de martori, prilej cu care s-a constatat că acesta era înmatriculat sub nr. SC-02-YML şi că este condus de inculpatul C.C., care a prezentat lucrătorilor de poliţie o diplomă de absolvire a cursurilor Şcolii militare de subofiţeri de poliţie Câmpina.
Întrucât imediat după aceea inculpatul a părăsit fără acordul lucrătorilor de poliţie locul în care fusese oprit, autoturismul şi persoana conducătorului auto au fost date în urmărire generală. Inculpatul şi-a motivat gestul arătând că organele de poliţie i-au cerut să accepte testarea alcoolscop şi întrucât consumase alcool mai devreme, a preferat să nu realizeze acest test.
La 16 martie 2002, inculpatul, care s-a sustras urmăririi penale a fost prins de I.P.J.F. Mehedinţi şi predat I.P.J. Caraş-Severin.
Probatoriul administrat a stabilit că autoturismulcondus de inculpat, aparţine unei biserici din judeţul Caraş-Severin, care a încheiat la 27 septembrie 1999 cu acesta un contract de comodat, în temeiul căruia inculpatul folosea acest bun. Acest aspect a fost întărit şi de reprezentantul bisericii respective.
Martorii ce îşi desfăşurau activitatea în cadrul staţiilor de benzină sau hanului „P.S.", au recunoscut acest autoturism ca fiind acela pe care l-au alimentat la datele amintite anterior, menţionând totodată că persoana ce a solicitat serviciul şi a plecat apoi fără să plătească este inculpatul. Acesta a fost recunoscut după fotografii.
Probatoriul administrat a demonstrat că activităţile descrise anterior au fost realizate de inculpat.
Prima instanţă a reţinut că fapta inculpatului, descrisă mai sus, realizată în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 208, 209 alin. (1) lit. e), g), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
La individualizarea pedepselor, instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), scopul pedepsei definit de art. 52 C. pen., modalitatea de săvârşire a faptelor, gravitatea socială concretă, dar şi persoana inculpatului, care este un tânăr instruit, care îşi foloseşte calităţile intelectuale în scopul obţinerii de diverse avantaje ca urmare a săvârşirii de fapte penale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin şi inculpatul.
În motivarea apelului, procurorul a susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală sub aspectul laturii civile a cauzei, în sensul că atât în considerente cât şi în dispozitiv, s-a omis partea civilă S.C. „C.O." S.R.L, iar suma reală cu care S.C. „N. şi N.O." S.R.L. s-au constituit părţi civile este 1.500.000 lei şi nu 1.487.000 lei.
În apelul său, inculpatul a solicitat achitarea, susţinând că nu a comis faptele pentru care a fost condamnat, iar în subsidiar a solicitat reducerea pedepsei.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia penală nr. 136/A din 3 aprilie 2003 a respins ca nefondate apelurile declarate de procuror şi de inculpat, cu motivarea că probele administrate în cauză dovedesc că acesta este autorul faptelor, pedepsele au fost corect individualizate, iar latura civilă a cauzei a fost corect soluţionată faţă de constituirile de parte civilă formulate şi sumele cu care acestea au solicitat a fi despăgubite.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs inculpatul pe care o critica pentru aceleaşi motive invocate şi la instanţa de apel, respectiv că materialul probator de la dosar nu este în măsură să dovedească că el este autorul faptelor, motiv pentru care a solicitat, în principal a se dispune achitarea, iar în subsidiar dacă se va reţine vinovăţia sa, reducerea pedepselor.
Recursul este nefondat.
Analizând materialul probator de la dosar în raport cu criticile formulate de inculpat, se constată că acestea nu sunt întemeiate.
Atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de fond au dispus administrare de probe din conţinutul cărora rezultă că autorul furturilor este inculpatul.
În acest sens sunt relevante declaraţiile date de martorii care îşi desfăşurau activitatea în cadrul staţiilor de benzină, care cu ocazia audierii de către organul de urmărire penală, dar şi cu ocazia audierii în instanţă, au declarat, constant, faptul că inculpatul este persoana care alimenta un autoturism marca AUDI 80 cu diferite cantităţi de benzină solicitând uneori şi umplerea unor recipiente cu acelaşi carburant, cerând apoi acestora să îi remită diferite bunuri, în special ulei auto, după care demara în viteză fără a achita contravaloarea benzinei.
În legătură cu acest aspect martorii au relatat că autoturismul condus de inculpat nu avea montate numerele de înmatriculare în partea din spate.
Legat de faptele imputate inculpatului nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că autoturismulcondus de inculpat aparţine unei biserici din comuna Vermeş, care a încheiat la 27 septembrie 1999 cu acesta un contract de comodat în temeiul căruia inculpatul folosea acest bun, aspect confirmat şi de reprezentantul acestei biserici.
Tot astfel, condamnarea inculpatului pentru tentativă la infracţiunea de evadare este temeinică şi legală, faţă de faptul că probele administrate în cauză sprijină concluzia de vinovăţie a lui, martoriiarătând că inculpatul, aflat în stare de arest, a încercat să evadeze prin folosirea violenţei, ca atare hotărârile atacate sunt temeinice şi legale şi sub acest aspect.
Faptul că inculpatul nu a recunoscut faptele este doar o susţinere care nu se confirmă, ci dimpotrivă este infirmată de probele la care s-a făcut referire.
De altfel, instanţele corect şi motivat au înlăturat apărarea inculpatului – care se rezumă la a nega comiterea faptelor – arătând în concret de ce nu poate fi primită şi care sunt dovezile care contrazic acele susţineri.
În consecinţă, se constată că starea de fapt reţinută de cele două instanţe este corectă, probele administrate dovedind vinovăţia acestuia, aşa încât cererea sa de a se dispune achitarea este nejustificată.
Curtea apreciază de asemenea că este neîntemeiat şi motivul de casare vizând individualizarea pedepselor, fiind de reţinut că acestea sunt corespunzătoare pericolului social concret determinat de modalitatea şi împrejurările în care faptele au fost comise, de urmările produse, precum şi elementele care circumstanţiază persoana inculpatului, care este cunoscut cu antecedente penale şi a avut o comportare nesinceră pe parcursul procesului penal.
Aşa fiind şi având în vedere că nu s-au constatat nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează să fie respins recursul ca nefondat.
Se va computa din pedeapsă timpul arestării preventive de la 16 martie 2002 la zi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva deciziei penale nr. 136/A din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 16 martie 2002 la 16 ianuarie 2004.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2889/2003. Penal. Art.208 c.pen. Recurs în... | CSJ. Decizia nr. 2890/2003. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
