CSJ. Decizia nr. 2957/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2957/2003
Dosar nr. 3396/200.
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 59/S din 21 martie 2002, Tribunalul Braşov a dispus următoarele:
În baza dispoziţiilor art. 211 alin. (2) lit. a), şi e) C. pen., cu aplicarea art. 109 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul minor M.A.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsă arestul preventiv din 10 septembrie 2001 până la 21 noiembrie 2001.
În baza dispoziţiilor art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 109 C. pen., a condamnat pe inculpatul minor I.S.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A constatat că partea vătămată O.N.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La 10 septembrie 2001, în jurul orelor 1830, inculpaţii M.A.M. şi I.S.C., aflaţi în zona pieţii Dacia din municipiul Braşov, s-au hotărât să sustragă bunuri de la trecători pentru a face astfel rost de bani.
Ei au observat-o pe partea vătămată O.N.M. care trecea prin zonă şi care avea asupra sa o geantă de culoare neagră.
În baza înţelegerii prealabile, inculpatul M.A.M. s-a apropiat de partea vătămată şi prin surprindere, i-a smuls geanta de pe umăr şi a început să fugă.
Inculpatul I. a fugit şi el împreună cu prietenul său inculpatul M. şi când acesta nu a mai putut continua alergarea a preluat geanta sustrasă de la el, a schimbat direcţia de alergare şi văzând că lumea din zonă s-a alarmat, că partea vătămată a strigat după ajutor şi a alergat după ei a abandonat geanta, aruncând-o în zona Liceului de Ştiinţele Naturii şi a dispărut.
Inculpatul M. a fost prins de o patrulă de jandarmi aflată în apropiere şi a fost condus la sediul poliţiei, fiind apoi reţinut.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal cei doi inculpaţi, solicitând reducerea pedepselor aplicate şi schimbarea modalităţii de individualizare a executării acestora.
Prin Decizia penală nr. 148/Ap din 25 iulie 2002, Curtea de Apel Braşov a respins ca nefondate apelurile declarate de cei doi inculpaţi, apreciind că hotărârea pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, iar pedepsele judicios individualizate.
Împotriva acestei decizii ca şi a hotărârii primei instanţe, în termen legal, au declarat recurs inculpaţii M.A.M. şi I.S.C.
Prin apărătorul său, inculpatul I.S.C. a criticat hotărârile pronunţate pentru nelegalitate şi ntemeinicie, solicitând în esenţă achitarea în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv intenţia. În subsidiar, s-a cerut reducerea pedepsei.
Inculpatul M.A.M. a criticat soluţiile instanţelor doar în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, solicitând reducerea cuantumului acesteia şi schimbarea modalităţii de executare, prin aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.
Recursurile declarate sunt nefondate.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prevederile legale, Curtea constată că instanţele au stabilit în mod corect situaţia de fapt prezentată în expunerea rezumativă din considerentele hotărârii, în baza probatoriului administrat la dosarul cauzei, încadrarea juridică dată faptelor fiind în concordanţă cu prevederile legale, iar pedepsele corect individualizate.
Astfel, referitor la critica formulată de inculpatul I.S., care vizează nelegalitatea hotărârilor pronunţate, în sensul că, în mod greşit instanţele l-au condamnat pentru infracţiunea de complicitate la tâlhărie, întrucât el nu a avut intenţia de a o tâlhări pe partea vătămată, nu a lovit-o şi nu a deposedat-o de vreun bun, iar în momentul în care inculpatul M. i-a smuls geanta, el s-a speriat şi a început să fugă spre partea vătămată cu intenţia de a o ajuta, iar nu de a-l ajuta pe coinculpat, Curtea Supremă o consideră nefondată, pentru următoarele considerente:
Din probele administrate la dosarul cauzei, respectiv, declaraţiile părţii vătămate O.M., procesul-verbal de conducere în teren, potrivit căruia inculpatul I. a arătat organelor de cercetare penală locul unde a abandonat geanta sustrasă, procesul-verbal de confruntare dintre inculpaţii I. şi M., precum şi interogatoriile inculpatului I. în care a recunoscut săvârşirea faptei, rezultă cu certitudine că inculpatul I. a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat, având în vedere că, în momentul în care inculpatul M. a smuls geanta părţii vătămate, el se afla la o distanţă de aproximativ 15-20 de metri, după care, pentru că acesta nu a mai putut alerga, I. a preluat geanta astfel sustrasă de la coinculpat cu intenţia vădită de a-l ajuta pe acesta să scape de urmăritori, pentru ca apoi să o abandoneze la rândul său pentru a i se pierde urma, fapt care, în final s-a şi întâmplat, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi e) C. pen.
Apărarea pe care a încercat să şi-o construiască inculpatul este lipsită de orice suport probator, fiind de natură să demonstreze doar intenţia acestuia de a se sustrage de la răspunderea penală şi consecinţelor condamnării şi asta cu atât mai mult cu cât în faza de urmărire penală a recunoscut săvârşirea infracţiunii în modalitatea descrisă, iar în apel a criticat doar cuantumul pedepsei şi modalitatea de executare.
În ceea ce priveşte critica comună adusă hotărârilor pronunţate, de cei doi inculpaţi, care vizează cuantumul pedepselor aplicate şi modalitatea de executare, instanţa supremă o consideră, de asemenea, neîntemeiată, având în vedere pericolul social concret al faptei săvârşite, modalitatea în care aceasta a fost comisă de două persoane împreună, într-un loc public şi profitând de faptul că partea vătămată era singură pe stradă, dar şi faptul că, pedepsele aplicate au fost stabilite într-un cuantum orientat către minimul special prevăzut de lege, avându-se astfel în vedere tocmai elementele ce circumstanţiază favorabil persoana inculpaţilor, precum lipsa antecedentelor penale şi starea de minorat a acestora, aspecte valorificate ca atare de instanţe, aşa încât în cauză nu se identifică temeiuri noi care să conducă la schimbarea regimului sancţionator.
În concluzie, întrucât motivele de recurs sunt fondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în examinare din oficiu a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile declarate, cu obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.A.M. şi I.S.C., împotriva deciziei penale nr. 148/Ap din 25 iulie 2002 a Curţii de Apel Braşov.
Obligă pe inculpaţi la plata sumei de câte 1.100.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2945/2003. Penal. întrerupere executare... | CSJ. Decizia nr. 2961/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174 c.pen.... → |
|---|
