CSJ. Decizia nr. 3074/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3074/2003
Dosar nr. 3463/2002
Şedinţa publică din 26 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 331 din 12 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpatul I.V. la 8 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) C. pen., raportat la art. 201 alin. (2) şi art. 202 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzute de art. 20, raportat la art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a revocat liberarea condiţionată a inculpatului din pedeapsa de 15 ani închisoare, aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 53 din 1 iunie 1989 a Tribunalului municipiului Bucureşti, a contopit restul de 4 ani 11 luni şi 29 zile rămas neexecutat cu pedepsele stabilite în cauză şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, cu un spor de un an, acesta urmând a executa în final 9 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 14, raportat la art. 346 C. proc. pen., combinat cu art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat să plătească părţii civile R.M.V. 15.000.000 lei cu titlu de daune morale.
S-a reţinut că în după amiaza zilei de 14 iulie 2001, în jurul orei 18,00, minorul R.M.V. s-a deplasat împreună cu alţi 4 minori la râul Dâmboviţa pentru a face baie.
Inculpatul, care se deplasa de la serviciu spre domiciliul său, s-a apropiat de grupul de copii şi i-a rugat să meargă cu el, să îl ajute să încarce nişte coceni de porumb, fiind refuzat.
Deoarece a fost rugat în mod insistent, în cele din urmă minorul R.M.V. a acceptat şi, împreună cu inculpatul, s-a deplasat la „lunca Chiajna”.
Intrând într-un lan de porumb, inculpatul l-a îmbrâncit pe minor. Acesta a căzut jos, timp în care inculpatul i-a pus mâna la gură şi i-a smuls de la mână o brăţară din metal alb comun.
Partea vătămată a început să strige după ajutor. Inculpatul l-a ameninţat cu un cuţit, spunându-i că nu va scăpa decât dacă va face ce îi cere el.
Inculpatul l-a dezbrăcat pe minor de pantaloni, l-a ars la mâna stângă cu ţigara, l-a supus la perversiuni sexuale şi a avut un raport sexual oral.
Ulterior consumării acestui raport, partea vătămată a fost întoarsă de către inculpat cu faţa în jos, cu intenţia ca aceasta să fie supusă unui raport sexual anal.
În momentul în care inculpatul a dorit să se dezbrace de pantaloni, care până în acel moment erau lăsaţi în jos pe picioare, partea vătămată a reuşit să fugă.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpatul a declarat apel, solicitând în principal achitarea, susţinând că nu a săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina sa şi, în subsidiar, reducerea pedepselor aplicate, acestea fiind mult prea severe.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 438/ A din 9 iulie 2002, a respins apelul declarat de către inculpat, ca nefondat, cu motivarea că din probatoriul administrat în cauză a rezultat săvârşirea cu vinovăţie a faptelor pentru care acesta a fost trimis în judecată şi că pedepsele sunt just individualizate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a declarat recurs, reiterând criticile şi cererile formulate în apel.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Instanţa de fond a administrat probe şi a stabilit situaţia de fapt funcţie de acestea. Astfel, prima instanţă a reţinut declaraţiile martorilor, inclusiv declaraţiile amănunţite, de recunoaştere a faptelor, date de către inculpat, în faza urmăririi penale, precum şi concluziile raportului de expertiză medico-legală.
Pentru a respinge apelul declarat de către inculpat împotriva hotărârii primei instanţe, instanţa de control a reţinut că inculpatul a revenit asupra declaraţiilor date, însă această revenire nu este justificată.
În fapt, revenind asupra primelor declaraţii, inculpatul pretinde că nu a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă.
Ca atare, instanţa de control judiciar avea a aprecia asupra declaraţiilor contradictorii ale inculpatului, de recunoaştere şi de nerecunoaştere, totală, a săvârşirii faptelor, respectiv a stabili care dintre acestea au relevanţa informativă cerută de dispoziţiile art. 63 C. proc. pen.
Or, neexistând nici un temei legal pentru stabilirea unei ordini de preferinţă între declaraţii succesive, date în cursul urmăririi penale ori a cercetării judecătoreşti, atunci când acestea sunt contradictorii, înlăturând motivat declaraţiile prin care inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată şi reţinând primele declaraţii date de către acesta, care se coroborau cu fapte şi împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor existente în cauză, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre temeinică, aşa încât, fiind susţinută de probele din dosar, aceasta nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., vizat prin recurs.
Totodată, se constată că hotărârea atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., invocat de către inculpat. Astfel, pedepsele aplicate inculpatului au fost just individualizate în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), corespunzător pericolului social concret al faptelor comise în stare de recidivă postcondamnatorie, urmărilor socialmente periculoase ale acestora, poziţia procesuală oscilantă a inculpatului, aşa încât, în cauză nu se constată motive de reducere a acestora. În acelaşi timp, acestea sunt de natură a realiza scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
Examinând cauza şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul I.V. împotriva deciziei nr. 438 din 9 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca nefondat.
Compută din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 17 iulie 2001, la zi.
Obligă pe inculpat să plătească statului 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3072/2003. Penal. Contopire pedepse. Recurs | CSJ. Decizia nr. 3075/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
