CSJ. Decizia nr. 3067/2003. Penal

Decizii penale CSJ 2003

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3067/2003

Dosar nr.2866/2002

Şedinţa publică din 26 iunie 2003

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 184 din 30 octombrie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, au fost condamnaţi, printre alţii, inculpaţii civili:

- S.D. la 12 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi degradare militară, pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), raportat la art. 176 lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) şi art. 74 alin. final C. pen., deducându-se arestarea preventivă, de la 23 ianuarie 1990, la 20 martie 1990, ş.

- M.P. la 10 ani închisoare, 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. şi degradarea militară, pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 alin. (1), raportat la art. 176 lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. a) şi art. 74 alin. final C. pen.

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea sus-menţionaţilor inculpaţi şi a inculpatului civil N.M., pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen.

Prima instanţă i-a obligat, în solidar, pe inculpaţii S.D., C.A.G., M.P. şi M.A., la 100.000.000 lei despăgubiri către partea civilă P.R. şi la 100.000.000 lei despăgubiri globale şi 800.000 lei lunar, cu începere de la 1 septembrie 1999 şi până la terminarea studiilor, dar cel târziu până la împlinirea vârstei de 25 ani către partea civilă P.I.V.; l-a obligat pe inculpatul S. la 100.000.000 lei despăgubiri către partea civilă S.E.; a respins, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de Ministerul de Interne; a menţinut sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor inculpaţilor prin încheierea din 10 aprilie 2000, mai puţin, cel instituit asupra bunurilor inculpatului N.M.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a reţinut:

In dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, în jurul orelor 9,30 – 10,00, muncitorii de la U.M. Cugir, au încetat lucrul şi s-au organizat pentru a manifesta împotriva regimului comunist, solidarizându-se astfel cu evenimentele ce aveau loc la Timişoara. După părăsirea sediului uzinei, coloanele de manifestanţi s-au îndreptat spre centrul oraşului, demonstrând paşnic, în faţa sediului primăriei din localitate. Cu această ocazie, au fost sparte ferestrele sediului politico-administrativ (în care se afla şi Comitetul orăşenesc P.C.R.) şi au scos inscripţiile de pe clădire.

În acest timp, organele de miliţie şi securitate erau retrase în unitate realizând că manifestaţia de foarte mare amploare a muncitorilor şi celorlalţi locuitori ai oraşului era îndreptată împotriva regimului de dictatură comunistă.

Manifestanţilor paşnici li s-au alăturat un grup de persoane turbulente, care au spart vitrinele magazinelor alimentare şi au sustras băuturi alcoolice. Din faţa sediului primăriei, manifestanţii, inclusiv turbulenţii, s-au deplasat în faţa sediului miliţiei şi securităţii, pentru a cere punerea în libertate a persoanelor reţinute sau arestate.

La data respectivă, în sediul miliţiei, care nici nu avea amenajat un arest, nu se aflau persoane reţinute pentru cercetări. În jurul clădirii miliţiei s-au strâns mai multe mii de demonstranţi dintre care un număr de 30-40 de persoane se manifestau deosebit de violent, persoane în stare de ebrietate sau sub influenţa băuturilor alcoolice şi care urmăreau alte scopuri decât cele ale manifestanţilor paşnici.

Pe lângă lozinci împotriva regimului politic, manifestanţii scandau şi „vrem arestaţii”, fapte ce l-au determinat pe comandantul miliţiei Cugir, cpt. P.V., să iasă la una din ferestrele clădirii şi să comunice că în sediu nu se află persoane reţinute.

Împotriva acestuia au fost aruncate diferite obiecte, fapt ce l-a determinat să se retragă.

Pe fondul continuării manifestaţiei şi încurajaţi de faptul că organele de miliţie şi securitate nu au ripostat, persoanele ce formau grupul de turbulenţi au început să arunce în clădirea miliţiei cu sticle incendiare.

Participanţii cei mai activi la incendierea clădirii au fost S.D. poreclit T.F., C.A.G., M.A., M.P., poreclit „C.”, C.T., N.M. şi H.I., cei arătaţi, remarcându-se prin cruzimea de care au dat dovadă, ceea ce a permis, identificarea lor.

Într-o primă fază, au fost incendiate autoturismele aparţinând Miliţiei Cugir şi ale cadrelor. C.T., confecţiona sticle incendiare, care erau distribuite altor persoane, printre care se aflau şi M.P., C.G., N.M., M.A. şi H.I., cei care au aruncat efectiv cu sticle incendiare în clădire. Pentru a alimenta focul izbucnit la parterul clădirii S.D. a tăiat cu securea brazii aflaţi în curtea miliţiei, în aceste condiţii, în scurt timp, întreaga clădire fiind cuprinsă de flăcări. Persoane neidentificate au tăiat legăturile telefonice şi au întrerupt alimentarea cu energie electrică a clădirii.

După incendierea birourilor de la parterul clădirii şi refugierea lucrătorilor de miliţie şi securitate la etajul 1, uşile de la intrare au fost deschise şi, persoane neidentificate au vărsat un bidon cu toluen de aproximativ 50 litri, toate acestea, în scopul de a determina pe cei care se refugiaseră la etaj, datorită căldurii şi gazelor toxice emanate, să părăsească clădirea.

Deşi, s-a încercat, din ordinul comandantului miliţiei, să se evacueze armamentul şi muniţia, depozitate, într-o cameră, la parter, nu s-a reuşit decât în mică măsură.

Într-o încercare de a stopa atacul, cpt. P.V. a ordonat lt. maj. M.D. să execute pe fereastră foc de avertisment în plan vertical. Această manevră nu a reuşit, aruncarea cu sticle incendiare continuând, încât, în urma incendiului, toată muniţia a explodat, producând rănirea unora dintre manifestanţi.

Pentru stingerea incendiului au încercat să intervină atât pompierii militari, cât şi civili, însă au fost împiedicaţi de manifestanţi prin tăierea furtunelor sau spargere a cauciucurilor. Existând pericolul iminent de a fi arşi de vii, cpt. P.V. împreună cu plt. maj. S.I., au sărit printr-o fereastră a clădirii, pentru a se salva.

Astfel, cpt. P.V., după ce a ieşit pe fereastră, a sărit pe o platformă, amplasată deasupra sălii de aşteptare şi în faţa atacatorilor, a aruncat pe platformă pistolul mitralieră, pentru a demonstra că nu are intenţii agresive. În momentul în care acesta a coborât în curte, a fost lovit de numiţii M.P., M.A., C.A.G. şi S.D. şi, după ce, partea vătămată a căzut la pământ, când încă mai trăia, corpul acesteia a fost stropit cu benzină şi incendiat.

Din raportul de constatare medico-legală nr. 26/III/2 din 7 mai 1990, rezultă că moartea cpt. P.V. s-a datorat şocului combustional prin arsuri cu flacără pe întreaga suprafaţă a corpului.

Plt. major S.I. a sărit în curte de pe aceeaşi platformă ca şi P.V. Acesta a fost lovit la nivelul capului cu muchia unei securi de S.D., atât înainte, cât şi după ce a căzut la pământ, în mod repetat.

Din raportul de constatare medico-legală nr. 910/III/62 din 22 martie 1990 emis de Laboratorul Judeţean de Medicină Legală Alba rezultă că moartea lui S.I. s-a datorat hemoragiei cerebrale, consecinţă a unui traumatism cranio-cerebral, cu fracturi de boltă craniană, cu înfundare şi iradiere în baza craniului; se menţionează, de asemenea, că leziunile de violenţă descrise, se datorează lovirii cu un corp contondent muchiat (muchia unui topor) fiind aplicate, cel puţin două lovituri asupra capului. Se face menţiunea că, între leziunile cranio-cerebrale deschise şi deces există o legătură de cauzalitate directă. Ulterior, cadavrul plt. maj. S.I., a fost incendiat.

În legătură cu infracţiunea de distrugere, judecătorul fondului a statuat:

Regim de opresiune extremă, dictatura ceauşistă era caracterizată prin precaritatea mijloacelor de subzistenţă pentru populaţie, lipsa drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cât şi prin existenţa unui sistem represiv faţă de care, întreaga populaţie avea un sentiment de frică; acest sistem represiv era identificat, în principal, în organele de miliţie şi securitate, forţe care erau considerate ca fiind principalele susţinătoare ale regimului totalitar.

În această conjunctură, protestatarii au dat dovadă de o bună organizare (unirea muncitorilor de la uzina de sus cu cei de la uzina de jos, rămânerea celor ieşiţi din schimb, în Cugir) şi de o exprimare a doleanţelor lor într-o manieră clară şi directă.

Revendicările vizau, în principal, schimbarea regimului politic şi punctual, eliberarea unor persoane despre care manifestanţii credeau că sunt reţinute în sediul miliţiei urmare desfăşurării unor activităţi anticeauşiste.

În conştiinţa colectivă a manifestanţilor se conturase astfel, în consonaţă, cu ce se întâmpla şi în alte zone ale ţării, datorită schimbării regimului politic. În acelaşi timp sistemul respectiv, sistem care putea intra în acţiune împotriva lor, oricând, fie datorită unor factori locali, fie datorită unor ordine primite de la centru.

Această posibilitate era percepută ca fiind foarte probabilă atâta timp, cât principalele structuri, având acest caracter, miliţie, securitate, erau în stare de alarmă, de luptă îndreptată împotriva manifestanţilor. Aceste structuri erau înarmate, beneficiind de o mare putere de foc, fiind, de asemenea, grupate în sediu, de unde puteau acţiona, în mod organizat şi eficient, oricând.

Desigur, în perioade normale, miliţia şi securitatea aveau şi alte funcţii utile din punct de vedere social, însă, la data de 21 decembrie 1989, funcţia dominantă a acestora era cea represivă, cu un caracter strident politic, atât timp cât manifestanţii, şi nu numai cei din Cugir, ci din toată ţara, cereau şi doreau schimbarea regimului.

Unul din drepturile fundamentale ale poporului este acela de a cere şi a acţiona în scopul schimbării regimului politic.

Atâta timp cât suveranitatea aparţine poporului, înţelegând prin aceasta că puterea în unitatea ei aparţine, în mod exclusiv, acestuia, fiind delegat către guvernanţi, doar exerciţiul ei, titularul puterii, poporul, era în drept oricând, inclusiv, pe cale insurecţională, de a retrage guvernanţilor, exerciţiul puterii.

Punctul de plecare în analiza întregii stări de fapt consta tocmai în faptul că poporul poate decide oricând, fără a fi posibilă vreo cenzură a acestei decizii, retragerea exerciţiului puterii guvernanţilor, astfel încât, în faţa acestei legitimităţi, nu poate fi invocată o ordine de drept, care se bazează tocmai pe voinţa impusă întregii societăţi prin lege şi forţă de constrângere a statului.

Prin urmare, impunerea voinţei poporului de a schimba regimul politic, voinţa susţinută ca atare de manifestanţii din Cugir, reprezenta în acel moment, interesul public de cea mai mare importanţă naţională.

Revenind la desfăşurarea concretă a evenimentelor se constată că acţiunea manifestanţilor a urmărit prin metodele folosite, realizarea acelui interes public amintit, având tot timpul reprezentarea pericolului pe care îl reprezentau pentru ei forţele miliţiei şi securităţii. Tocmai, de aceea, prima dată când au ajuns în faţa sediului miliţiei, demonstranţii au cerut eliberarea celor reţinuţi şi la afirmaţiile comandantului miliţiei că nu există persoane reţinute, au cerut permisiunea de a controla sediul, permisiune refuzată, fapt ce echivala cu imposibilitatea controlării forţelor de miliţie, de către demonstranţi.

Tot atunci reprezentanţii demonstranţilor au cerut miliţienilor să părăsească sediul, cerere ce echivala cu înlăturarea atât a unui pericol potenţial pentru ei şi, în acelaşi timp, cu înlăturarea unei forţe ce asigura susţinerea regimului totalitar, pe care aceştia vroiau să-l schimbe.

Şi această cerere a fost respinsă determinând astfel un anumit tip de acţiune din partea manifestanţilor, pentru realizarea obiectivelor ce se impuneau, în mod necesar, determinate de cursul evenimentelor.

Astfel, s-a apelat la metoda scoaterii miliţienilor din sediu prin incendiere, cameră cu cameră, a acestuia, acţiune la care, au participat şi inculpaţii.

Se poate concluziona, astfel, pe baza celor arătate, că mişcarea revoluţionară care era în curs de desfăşurare în data de 21 decembrie 1989 (inclusiv, în Cugir), are la bază o legitimitate naturală, rezidând din dreptul poporului la insurecţie, ce a condus prin victoria revoluţiei, la un guvernământ de fapt, transformat, ulterior, prin adoptarea primelor legi cu caracter constituţional, într-un guvernământ legal, purtătorul unor noi ordini de drept.

O mişcare de o astfel de amploare, care-şi propunea tocmai schimbarea ordinii de drept, era imposibil să nu înfrângă diverse norme juridice. În concret, deşi fapta de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., pentru care sunt trimişi în judecată inculpaţii, constând în incendierea prin metodele arătate a sediului miliţiei exista în materialitatea ei, pentru aceştia intervenind o cauză care, înlătură caracterul penal al faptelor comise şi anume: starea de necesitate, prevăzută de art. 45 C. pen.

Rezultă că, neutralizarea forţelor de poliţie, ca reprezentanţi şi, în acelaşi timp, principal punct de sprijin al regimului comunist, totalitar, se impunea în mod obiectiv, pentru atingerea interesului public, general, care era înlăturarea regimului politic existent şi înlocuirea acestuia cu un regim democratic. Manifestanţii, prin reprezentanţii lor, au încercat să preia controlul în mod paşnic asupra forţelor de represiune, însă acest lucru nu a fost posibil, astfel încât, pentru a îndepărta pericolul existent la adresa lor (cunoscând cele întâmplate la Timişoara), au acţionat pentru protejarea interesului public, în sensul prevăzut de art. 45 alin. (2) C. pen.

Împotriva sentinţei, au declarat apeluri, parchetul, partea civilă persoană juridică şi inculpaţii cărora li s-au aplicat pedepse.

Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial a susţinut că, nelegal, s-a pronunţat achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen. Parchetul a arătat că prima instanţă a creat o disociere artificială între faptele comise într-un „context comun”, de vreme ce a angajat răspunderea penală pentru infracţiunea de omor şi a statuat asupra stării de necesitate în legătură cu distrugerea, „inculpaţii au acţionat cu intenţie directă, neechivocă, în sensul săvârşirii infracţiunilor de distrugere şi omor, fără a lega, în vreun fel, acţiunile lor de dreptul poporului la insurecţie sau de schimbarea ordinii de drept”. Procurorul de şedinţă a precizat că se solicită stabilirea vinovăţiei celor cinci inculpaţi pentru comiterea infracţiunii de distrugere şi, dată fiind intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale, încetarea procesului.

Partea civilă Ministerul de Interne, prin reprezentanţi, a criticat sentinţa în ceea ce priveşte greşita respingere a acţiunii civile, urmare a nelegalei achitări, pentru infracţiunea de distrugere şi a solicitat obligarea, în solidar, a celor cinci inculpaţi la despăgubiri în valoare actualizată de 4.095.101.359 lei.

Inculpaţii civili S.D., M.P., M.A. şi C.A.G. au criticat hotărârea primei instanţe pentru netemeinicie şi nelegalitate. Inculpaţii au arătat că probele administrate în cauză, nu demonstrează, comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav şi au solicitat în principal, achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar, în subsidiar, reducerea substanţială a sancţiunilor penale. În legătură cu infracţiunea de distrugere, au învederat că soluţia de achitare, fundamentată pe starea de necesitate, este legală; dacă, însă, Curtea va adopta punctul de vedere susţinut de parchet, urmează a se înceta procesul penal.

Curtea Militară de Apel, prin Decizia nr. 45 din 23 aprilie 2002 a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial şi pe partea civilă Ministerul de Interne împotriva sentinţei nr. 184 din 30 octombrie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.

A desfiinţat sentinţa astfel:

- În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), împotriva inculpaţilor civili S.D., M.P., M.A., C.A.G. şi N.M., întrucât a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale;

- A obligat, în solidar, pe sus-menţionaţii inculpaţi să plătească părţii civile Ministerul de Interne suma de 4.095.101.359 lei despăgubiri, plus dobânda legală, cu începere de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la integrala achitare a debitului;

- A instituit sechestrul asigurator asupra bunurilor inculpaţilor până la concurenţa sumelor datorate;

- A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei;

- A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii civiliS.D., M.P., M.A. şi C.A.G. şi i-a obligat la câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 450.000 lei, onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că din probele dosarului rezultă, indubitabil, comiterea, de către cei patru inculpaţi a infracţiunii de omor deosebit de grav, în condiţiile detaliat înfăţişate cu ocazia expunerii situaţiei de fapt.

Prima instanţă a şi individualizat just pedepsele aplicate inculpaţilor S.D. [(pentru infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. a) şi b) C. pen.)], M.P, M.A. şi C.A.G. [(pentru infracţiunea prevăzută de art. 176 lit. a) C. pen.)]. Concluzia prezentată are în vedere că, în mod corect, judecătorul fondului, în lumina prevederilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), a ţinut seama de pericolul social generic al faptelor (sancţionabile cu închisoarea de la 15 la 25 de ani), de pericolul lor social concret (evidenţiat de modul feroce în care a fost suprimată viaţa victimei cpt. P.V., precum şi, în cazul inculpatului S.D., de împrejurarea că acţiunile sale au avut rezultat letal şi cu privire la plt. S.I.) ca şi de elementele personale care-i caracterizează favorabil pe infractori (ceea ce a condus la reţinerea de circumstanţe atenuante, potrivit art. 74 alin. final C. pen.).

În ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a stării de necesitate, prevăzută de art. 45 alin. (1) C. pen., s-a arătat că este în stare de necesitate, acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc. Condiţia esenţială, sine qua non, care se cere a fi relevată, în concret, pentru a se putea da incidenţă prevederilor art. 45 C. pen., este ca valorile sociale arătate în alin. (2) să fie supuse unui pericol a) iminent şi b) inevitabil.

a) Iminenţa, se consideră unanim în doctrină şi jurisprudenţă, înseamnă că, pericolul este ameninţător, actual, în sensul că producerea consecinţelor vătămătoare este imediat realizabilă. Un pericol trecut sau dimpotrivă, viitor, esenţial, nefiind actual, nu poate justifica beneficiul stării de necesitate.

b) Inevitabilitatea nu are a fi analizată pe baza unor criterii abstracte (ex nunc), ci, ex post, în raport cu împrejurările în care s-a găsit făptuitorul, la data comiterii faptei şi cu atitudinea lui de a aprecia situaţia în acele momente (ex tunc).

În speţă, analiza probelor existente, judicios valorificate în rechizitoriul secţiei Parchetelor Militare şi în situaţia de fapt reţinută, prin sentinţă, evidenţiază că răsturnarea şi incendierea autoturismelor aparţinând Miliţiei oraşului Cugir, urmate de incendierea sediului, au avut drept causa efficiento anunţul făcut, de la fereastra de deasupra intrării în sediu, de către cpt. P.V., că în clădire, nu sunt arestaţi. Se desprinde, apoi, univoc, din probe, împrejurarea că, lucrătorii de miliţie nu au ripostat în vreun fel, faţă de acţiunile manifestanţilor ci s-au retras din încăperile incendiate şi au blocat uşa de acces a biroului în care s-au refugiat. Abia după ce întregul parter fusese cuprins de flăcări, pentru a tempera, tot mai dezlănţuitele atacuri ale manifestanţilor, lt. maj. M.D., din ordinul cpt. P.V., a executat, printr-o fereastră, de la etajul I, foc de avertisment, în plan vertical.

Rezultă, aşadar, în lumina celor expuse, că nu a existat un pericol iminent şi inevitabil, creat prin comisiunile şi omisiunile lucrătorilor de poliţie, îndreptat împotriva vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a manifestanţilor, care ar fi îndreptăţit săvârşirea acţiunilor de incendiere descrise.

Consideraţiile înserate în sentinţă, potrivit cărora manifestanţii, în virtutea „dreptului la insurecţie” (creaţie, a doctrinei de drept internaţional public), au fost nevoiţi să procedeze la incendierea sediului şi autoturismelor miliţiei „pentru atingerea interesului public general 2, care era înlăturarea regimului politic existent şi înlocuirea acestuia cu un regim democratic nu sunt nicidecum apte să suplinească lipsa cerinţelor iminenţei şi inevitabilităţii pericolului social şi să atragă, pe cale de consecinţă, incidenţă prevederilor art. 45 C. pen.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar a apreciat că, nelegal, prima instanţă a reţinut că inculpaţii au acţionat în stare de necesitate şi, nelegal, a pronunţat achitarea pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. Ca atare, apelul parchetului este fondat.

Date fiind, însă, momentul săvârşirii infracţiunii de distrugere (21 decembrie 1989) şi limitele de pedeapsă prevăzute pentru fapta încriminată în art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., în vigoare la acea dată, care, constituie legea penală mai favorabilă, în sensul art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), Curtea va constata că, la 21 iunie 1997, s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale [(art. 124 şi art. 122 lit. d) C. pen.)].

Faţă cu dispoziţiile art. 346 C. proc. pen. şi ale art. 998 C. civ., acţiunea civilă înregistrată, înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani de către Ministerul de Interne este întemeiată, urmând a se angaja răspunderea delictuală a inculpaţilor apelanţi şi a intimatului N.M., în solidar, potrivit art. 1003 C. civ. Ca atare, apelul părţii civile, persoană juridică, este întemeiat.

În raport cu precedentele dezvoltări, Curtea va admite apelurile declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial şi de Ministerul de Interne şi va desfiinţa sentinţa, astfel:

Va înceta procesul penal pornit împotriva inculpaţilor civili S.D., C.A.G., M.A., M.P. şi N.M., pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), conform art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.

Inculpaţii sus-menţionaţi vor fi obligaţi să plătească, în solidar, părţii civile Ministerul de Interne, despăgubiri reprezentând valoarea actualizată a bunurilor disjunse la 21 decembrie 1989, în cuantum de 4.095.101.359 lei, plus dobânda legală, cu începere de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la integrala achitare a debitului.

Deoarece Ministerul de Interne este o instituţie publică, în sensul art. 145 C. pen., se va da eficienţă art. 163 alin. (6) lit. a) C. proc. pen. şi se va institui sechestrul asigurator asupra bunurilor inculpaţilor.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.

Se vor respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii civili S.D., M.A., C.A.G. şi M.P.

Împotriva acestei din urmă soluţii, în termen legal, au declarat recursuri scrise, inculpaţii S.D. şi M.P. (susţinând, sub aspectul laturii penale, netemeinicia condamnărilor, faptele de omor, fiind comise, în cadrul Evenimentelor din 1989, de o mulţime de oameni, nu de ei, cărora nu li s-a putut proba vinovăţia iar, sub aspect civil, la fel, nefiind ei autorii distrugerilor comise şi, neputând ei, suporta pagubele produse de o Revoluţie întreagă.

În plus, recurentul S.D. a pretins că de cele întâmplate sunt vinovaţi şi lucrătorii de poliţie, deveniţi victime ulterior, deoarece au deschis foc asupra manifestanţilor, rănind peste 80 dintre aceştia, ceea ce a determinat mânia a mii de oameni.

În şedinţa publică, prin apărători şi, personal, cu ocazia ultimului cuvânt, recurenţii au solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârilor pronunţate în cauză, achitarea pentru infracţiunile imputate, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ei necomiţând vreo faptă, în dosar, fiind probe suficiente din care rezultă că, după deschiderea focului, de către martorul M., populaţia revoltată, a trecut la violenţe, dând foc sediului poliţiei, cu urmările petrecute. Inculpaţii s-au apărat, în sensul că, nu li s-a dovedit vinovăţia. Pe cale de consecinţă, nu li se poate reţine nici răspunderea, pe latură civilă.

Singur, recurentul M.P., prin apărătorul său, a solicitat, în solidar, că reţinându-se conjunctura în care s-au petrecut faptele, să-i fie redusă pedeapsa, prin aplicarea de circumstanţe atenuante, respingându-se, însă, acţiunea civilă a Ministerului de Interne.

Procurorul, în concluziile sale, a cerut respingerea recursurilor inculpaţilor, ca nefondate, arătând că probatoriul demonstrează că cei doi inculpaţi au participat la săvârşirea faptelor ce li se impută.

Analizând hotărârea recurată, în raport de criticile ce i se aduc prin recursuri, Curtea constată că recursurile declarate de inculpaţiiS.D. şi M.P. sunt întemeiate şi vor trebui admise, numai sub aspectul laturii civile.

Sub aspectul laturii penale, hotărârile sunt temeinice şi legale.

Contrar celor susţinute de inculpaţi, prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate, o corectă stare de fapt, în dinamica instalării, în timp, a acesteia, în condiţiile Evenimentelor din 21 decembrie 1989, regăsindu-se şi acţiunile recurenţilor, încadrare juridic, în infracţiunile, pentru a căror comitere au fost trimişi în judecată, şi ar fi trebuit să răspundă, în lipsa împlinirii termenului prescripţiei speciale, pentru cea de a doua infracţiune, de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) şi (4) C. pen., ceea ce a dus la încetarea procesului penal, pentru această din urmă infracţiune.

Faptele, inclusiv, participarea inculpaţilor la ele şi, pe cale de consecinţă, comiterea infracţiunilor ce li se impută, rezultă din declaraţiile martorilor B.A., S.Şt., P.L. şi G.I., coroborate cu procesele-verbale încheiate de organele de poliţie şi cu planşele fotografice, precum şi, parţial, chiar cu declaraţiile unora dintre inculpaţi (M.A.; N.M.; S.D.)

Aşa fiind, Curtea urmează a vedea că este complet netemeinică şi se impune a fi înlăturată ca atare apărarea inculpaţilor că n-ar fi participat la fapte, n-ar fi comis infracţiunile ce li se impută şi că s-ar impune a fi achitaţi. Dimpotrivă, probele dosarului relevă comiterea faptelor de către inculpaţi, inclusiv, de către recurenţi şi vinovăţia acestora, astfel că, în mod corect prima instanţă le-a aplicat legea penală.

Prima instanţă a făcut şi o justă individualizare a pedepselor, ţinând seama de toate criteriile de individualizare a pedepsei, inclusiv, de faptul că infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 lit. a) şi b) C. pen., s-a comis pe fondul Evenimentelor din 21 Decembrie 1998, astfel că pedepsele stabilite şi aplicate, fiind corespunzătoare criteriilor de stabilire, nu vor fi reduse, păstrându-li-se cuantumurile avute, încât, nici motivul de recurs, invocat în subsidiar, nu poate fi primit.

Motivul comun de recurs, invocat de inculpaţii S.D. şi M.P., referitor la modul de soluţionare a acţiunii îndreptate de Ministerul de Interne împotriva acestora este, însă întemeiat.

Simpla constituire a Ministerului de Interne ca parte civilă, cu suma de 4.095.101.359 lei, afirmând că ar reprezenta contravaloarea actualizată a pagubelor produse, prin infracţiunea de distrugere, nu este suficientă pentru acordarea integrală a acestora, din punct de vedere al legii civile, fiind necesar a se dovedi, în concret, fapta ilicită, paguba produsă, raportul de cauzalitate, dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia, în cazul fiecărui bun ce a constituit obiectul infracţiunii de distrugere. De asemenea, este necesar a se verifica susţinerile recurenţilor referitoare la existenţa unor atitudini provocatoare din partea miliţienilor aflaţi în sediu, care, solicitaţi de manifestanţi, să elibereze persoanele reţinute, în loc să poarte cu aceştia un dialog eficient, eventual, chiar să fi permis, reprezentanţilor mulţimii, să controleze spre a se convinge că nu este nimeni reţinut în sediu, ar fi folosit ameninţări şi chiar, ar fi tras în mulţime, caz în care, acordarea prejudiciului, stabilit prin expertize, se impune a se face în funcţie de întinderea culpei celor provocaţi. Altfel, s-ar putea ajunge să se răspundă de către recurenţi, pentru întreg prejudiciu, deşi s-au aflat, fie în stare de provocare, fie într-o eroare, cu privire la existenţa unei astfel de provocări.

În raport cu cele arătate, cu necesitatea stabilirii în concret şi a comensurării exacte a prejudiciului imputabil, conform art. 998 şi art. 999 C. civ., recurenţilor, încât, să nu se ajungă la concluzii eronate, care i-ar face răspunzători de toate pagubele produse de o Revoluţie, la care au participat mii de persoane, nu numai ei, se apreciază că recursul inculpaţilor va trebui privit ca fondat, casându-se Decizia penală atacată, precum şi sentinţa, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., numai cu privire la latura civilă, trimiţându-se cauza spre rejudecare, Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.

Cu ocazia rejudecării, instanţa va trebui să aibă în vedere atât principiile răspunderii civile delictuale, cât şi specificul speţei, condiţiile deosebite, chiar excepţionale, dintr-un anumit punct de vedere, în care au avut loc evenimentele, ceea ce poate da, o coloratură atipică, răspunderii civile a recurenţilor.

Văzând şi reglementarea plăţii onorariului de avocat pentru apărarea făcută din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de inculpaţii S.D. şi M.P. împotriva deciziei penale nr. 45 din 23 aprilie 2002 a Curţii Militare de Apel.

Casează Decizia penală şi sentinţa penală nr. 184 din 30 octombrie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, numai cu privire la latura civilă şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

Onorariul, în sumă de 300.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatului M.P., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 iunie 2003.

← CSJ. Decizia nr. 3062/2003. Penal  CSJ. Decizia nr. 3068/2003. Penal. Plângere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 3067/2003. Penal