CSJ. Decizia nr. 450/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 450/2003
Dosar nr. 4351/2002
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 168 din 18 aprilie 2002, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul P.R. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. şi de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) şi f) C. pen., într-o singură infracţiune de tâlhărie şi la 3 ani închisoare pentru săvârşirea, la data de 24 februarie 2001, a unei infracţiuni de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea a trei chei pentru autoturism Dacia.
În baza art. 14 C. proc. pen., cu referire la art. 346 din acelaşi cod şi art. 998 C. civ., a obligat pe inculpat să plătească 600.000 lei despăgubiri civile către partea civilă C.C.E.
S-a reţinut că, la 18 noiembrie 2000, în jurul orei 18,30, urmare refuzului părţii vătămate M.G., mama concubinei sale I.I., de a-i permite accesul în locuinţa acesteia, inculpatul a forţat uşa apartamentului, a pătruns în interior, unde, observând că partea vătămată anunţa poliţia de la un telefon mobil, le-a îmbrâncit atât pe aceasta, cât şi pe martora I.I., a smuls telefonul din mâna acesteia, după care a părăsit apartamentul, în fugă.
Totodată, s-a mai reţinut că, în data de 24 februarie 2001, în jurul orei 20,30, inculpatul a pătruns, prin folosirea unei chei potrivite, în autoturismul părţii vătămate C.C.E., de unde a sustras un casetofon auto. Declanşându-se alarma auto, inculpatul a părăsit în fugă autoturismul. Fiind observat de către proprietarul autoturismului, sesizat de alarma declanşată prin deschiderea uşii autoturismului, inculpatul a fost urmărit de către acesta şi imobilizat. Inculpatul a aruncat casetofonul auto în iarbă şi, pentru a-şi asigura scăparea, fără a reuşi însă, a lovit-o pe partea vătămată în zona capului, împrejurare în care aceasta, la rându-i, l-a lovit pe inculpat.
La individualizarea pedepsei, pentru a reţine circumstanţe atenuante judiciare în favoarea inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere vârsta acestuia, faptul că are antecedente penale fără însă a fi recidivist, precum şi valoarea bunurilor sustrase.
Împotriva hotărârii primei instanţe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a declarat apel susţinând că în mod greşit a fost schimbată încadrarea juridică, din infracţiunile de violare de domiciliu şi tâlhărie, într-o singură infracţiune de tâlhărie.
În acest sens s-a arătat că, prin cele două acţiuni distincte şi succesive, săvârşite de asemenea în baza unor hotărâri delictuoase succesive, inculpatul a lezat valori sociale diferite şi anume aceea referitoare la dreptul persoanei de a nu-i fi vătămată folosirea domiciliului, precum şi aceea referitoare la ocrotirea patrimoniului.
Pe de altă parte, s-a susţinut că în mod greşit au fost reţinute în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, deşi inculpatul, anterior săvârşirii infracţiunilor, nu a avut o conduită corespunzătoare, fiind condamnat de două ori. De asemenea, nu a depus stăruinţă pentru repararea prejudiciului părţii vătămate C.C.E. şi, în sfârşit, pe parcursul procesului nu a avut o atitudine sinceră.
Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, prin Decizia penală nr. 367/ A din 22 iulie 2002, a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, a desfiinţat sentinţa atacată, a descontopit pedeapsa rezultantă în pedepsele componente, a înlăturat dispoziţiile privind schimbarea încadrării juridice, precum şi dispoziţiile privind aplicarea circumstanţelor atenuante. Rejudecând, a condamnat pe inculpatul P.R. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. şi la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) şi f) C. pen., a majorat de la 3 ani închisoare la 5 ani închisoare pedeapsa aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) şi f) C. pen., a contopit pedepsele stabilite şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, sporită la 5 ani şi 6 luni închisoare .
Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate au fost menţinute.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că inculpatul a acţionat în baza a două rezoluţii infracţionale distincte: mai întâi a luat hotărârea de a pătrunde fără drept, prin forţarea uşii, în locuinţa părţii vătămate, pentru a discuta cu fosta concubină, martora I.M., iar după ce a intrat în locuinţă, observând că partea vătămată încearcă să anunţe organele de poliţie prin telefonul mobil, a luat hotărârea de a-i sustrage acest aparat, scop în care a folosit violenţa. Ca atare, violarea de domiciliu nu constituie un element circumstanţial, absorbit în infracţiunea complexă de tâlhărie, ci constituie o infracţiune autonomă, care s-a consumat în momentul pătrunderii inculpatului în locuinţa părţii vătămate, fără consimţământul acesteia.
S-a mai reţinut că, în raport de gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor săvârşite, precum şi cu aspectele privitoare la persoana inculpatului, în mod nejustificat prima instanţă a reţinut circumstanţe atenuante în favoarea acestuia.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susţinând că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost condamnat.
Inculpatul a susţinut că nu a pătruns în locuinţa părţii vătămate, unde se deplasase exclusiv pentru a discuta cu fosta concubină şi a ieşi cu aceasta în oraş. Totodată, inculpatul a arătat că nu a sustras telefonul mobil, acesta aflându-se asupra sa, ca de altfel şi actele din care rezultă că telefonul a fost achiziţionat de către inculpat.
Cu referire la cea de a doua infracţiune de tâlhărie, inculpatul a susţinut că a fost ajuns de proprietarul autoturismului, ulterior ieşirii din maşină şi deplasării pe o anumită distanţă, că a fost lovit de către acesta, aşa încât loviturile aplicate părţii vătămate au constituit o ripostă, fără a şti că acesta este proprietarul autovehiculului din care a sustras casetofonul auto. Ca atare, cu referire la casetofonul auto, acesta se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de furt calificat, în mod greşit fapta acestuia fiind încadrată în dispoziţiile art. 211 C. pen.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 211 C. pen., tâlhăria constă în furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Aşadar, în conţinutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenţei sau a ameninţării ori a celorlalte mijloace precizate generic de lege constituie activitatea secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă şi sporită, în raport cu cea a furtului.
Cu alte cuvinte, ceea ce urmăreşte făptuitorul, în principal, este săvârşirea furtului, violenţa constituind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop.
Ca atare, pentru ca cele două activităţi formând obiectul juridic al infracţiunii de tâlhărie să poată fi examinat separat, în raport de împrejurarea că legea penală incriminează şi distinct atât furtul cât şi violenţa sau ameninţarea, probatoriul administrat în cauză trebuie să releve inexistenţa scopului unic, care reprezintă legătura de relevanţă a unităţii infracţionale a celor două activităţi distincte din punct de vedere material.
Or, cu referire la cea de a doua infracţiune de tâlhărie reţinută în sarcina inculpatului, parte vătămată fiind C.C.E., actele materiale de violenţă exercitate de către inculpat au fost folosite pentru păstrarea bunului furat şi pentru a-şi asigura scăparea.
În consecinţă, fiind dovedită existenţa rezoluţiei infracţionale unice, în mod judicios instanţele au reţinut că actele materiale constând în intrarea în autoturism, cu chei potrivite, sustragerea unui casetofon auto şi lovirea părţii vătămate de către inculpat pentru a-şi asigura scăparea, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, aşa încât, sub acest aspect, hotărârile pronunţate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
Pe de altă parte, furtul poate fi săvârşit şi în condiţiile art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.
Pentru ca furtul săvârşit în aceste condiţii să constituie activitatea principală, intrând în conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie, probele administrate trebuie să impună concluzia unităţii infracţionale.
Or, în cauză, cu referire la prima infracţiune de tâlhărie reţinută în sarcina inculpatului, privind partea vătămată M.G., pătrunderea în locuinţă, fără consimţământul acesteia şi furtul, prin folosirea violenţei, a telefonului mobil, nu există legătura strânsă, în sensul dispoziţiilor art. 211 C. pen., cele două acte materiale constituind materializarea unor rezoluţii infracţionale distincte.
Ca atare, în mod judicios instanţa de apel a reţinut că violarea de domiciliu nu este absorbită în infracţiunea de furt săvârşit cu violenţă, aşa încât şi această critică apare ca fiind neîntemeiată.
În acelaşi timp, apărarea că telefonul ar fi fost proprietatea inculpatului nu a fost examinată de instanţe, în raport de împrejurarea lipsei de relevanţă, din moment ce deposedarea victimei s-a făcut prin mijloace violente, iar inculpatul a acţionat cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, în condiţii ilicite.
Rezultă aşadar, că şi sub aceste ultime aspecte, criticile formulate de către inculpat în recurs sunt neîntemeiate, aşa încât Decizia atacată nu este supusă cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 10, 18 şi 17 vizate de către inculpat, prin recursul declarat în cauză.
Totodată, examinând cauza şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpatul P.R.
În raport de dispoziţiile art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), cu referire la art. 357 C. proc. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata reţinerii şi arestării preventive, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., acesta va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul P.R. împotriva deciziei penale nr. 367 din 22 iulie 2002 a Curţii de Apel Galaţi.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4499/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 4501/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
