CSJ. Decizia nr. 4869/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4869/2003
Dosar nr. 2115/2003
Şedinţa publică din 30 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1256 din 23 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpatul L.E. la 6 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), a fost menţinută starea de arest, computată durata prevenţiei şi inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 20 octombrie 2000 după ce victima şi-a parcat autoturismul în faţa blocului unde locuia a ieşit din maşină şi a intenţionat să ia rucsacul ce se afla pe bancheta din spate. În acel moment a fost acostată de către inculpat care apropiindu-se de ea i-a smuls geanta de pe umăr.
În timp ce victima încerca să-şi recupereze geanta, de maşină s-a apropiat un alt individ, condamnat definitiv într-o altă cauză pentru aceeaşi faptă, care a luat rucsacul părţii civile de pe banca din spate şi a venit către inculpatul L.E. În acest moment victima a încercat să-şi recupereze geanta şi rucsacul, toţi trei trăgând de acele obiecte. Cei doi agresori au reuşit să păstreze bunurile furate şi să fugă fiind urmaţi de victimă care nu i-a ajuns.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul a declarat apel care prin Decizia nr. 246 din 24 aprilie 2003 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respins.
Inculpatul a declarat recurs.
Apărătorul a menţionat că hotărârile nu sunt legale, deoarece în mod greşit inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen., deoarece din probele administrate nu rezultă cu certitudine vinovăţia acestuia pentru fapta imputată.
În consecinţă apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
În memoriul depus la dosar, recurentul susţine că nu este autorul faptei, anchetatorul nu a făcut o recunoaştere efectivă din grup, totul bazându-se pe studierea unor fotografii, iar martorului asistent i s-a spus să declare că el este autorul faptei.
Recursul nu este fondat.
Analizând hotărârile pronunţate se constată că ele sunt legale şi temeinice sub toate aspectele.
Astfel, situaţia de fapt a fost bine reţinută pe baza probelor complet administrate şi corect interpretate.
Sub acest aspect este de remarcat faptul că declaraţiile victimei se coroborează cu procesul verbal de recunoaştere a inculpatului din albumul foto şi cu relatările unei martore din care rezultă că la data când s-a săvârşit fapta, acesta a avut părul vopsit în şuviţe blonde.
Instanţa reţine că declaraţiile părţii civile şi ale martorei exprimă adevărul, deoarece din dosar nu rezultă că acestea ar fi interesate să-l acuze pe nedrept pe inculpat atât timp cât ei nu s-au cunoscut anterior comiterii faptei.
Faţă de această situaţie este evident că efectuarea unei recunoaşteri efective din grup nu era necesar şi bine au procedat instanţele respingând cererea de a fi administrată o asemenea probă.
În afară de aceasta este de menţionat că recurentul nu a contestat împrejurarea că s-a aflat în zona unde a fost tâlhărită victima, dar a susţinut că în acel moment ieşise din secţia de poliţie situată vis-a-vis de locul faptei.
De asemenea, declaraţiile inculpatului privind traseul parcurs după plecarea din secţia de poliţie, precum şi persoanele cu care s-a întâlnit sunt contradictorii şi nesincere ca de altfel şi relatările surorii acestuia şi ale persoanei condamnate într-un alt dosar pentru aceeaşi faptă.
Astfel, aceştia doi (martorul şi cel condamnat) au arătat că inculpatul a plecat de la secţia de poliţie împreună cu o martoră, deşi aceasta a revenit asupra susţinerii respective după ce a fost confruntată cu recurentul relatând în faţa procurorului că „l-a aşteptat pe inculpat acasă”.
De fapt chiar inculpatul a contrazis susţinerile acestei martore în declaraţia dată în faţa instanţei unde a arătat că a vrut să-şi construiască un alibi şi din acest motiv a arătat în depoziţiile date la poliţie, că a părăsit secţia împreună cu sora sa, ceea ce nu corespundea realităţii .
Având în vedere probele administrate se desprinde concluzia că inculpatul este autorul tâlhăriei reţinute în sarcina sa pe care a săvârşit-o cu vinovăţie aşa după cum temeinic au motivat instanţele.
Pedeapsa aplicată a fost bine individualizată, ea reflectând corect gradul de pericol social al faptei determinat de natura infracţiunii comise, precum şi de împrejurarea că este calificată.
Ca atare, aşa cum a fost stabilită, prin cuantumul ei, pedeapsa este de natură să asigure reeducarea inculpatului şi prevenţia generală după cum prevăd dispoziţiile art. 52 C. pen.
În consecinţă recursul urmează să fie respins.
Întrucât inculpatul a fost judecat în stare de arest urmează să se compute durata prevenţiei.
Cheltuielile efectuate de stat în care se incluse şi onorariul apărătorului din oficiu ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei vor fi restituite de către recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul L.E. împotriva deciziei nr. 246 din 24 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca nefondat.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 17 mai 2003, la 30 octombrie 2003.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 4867/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 487/2003. Penal → |
|---|
