ICCJ. Decizia nr. 5261/2003. Penal. Art.215 alin.5 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5261/200.
Dosar nr. 1895/2003
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 57 din 28 martie 2002, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, inculpatul V.N. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2) şi (5) C. pen., art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi de art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus achitarea şi a inculpatei V.M., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (2) şi (5) C. pen. şi art. 290 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin OG nr. 9/29 ianuarie 1998, s-a instituit sistemul de cupoane pentru agricultori. Acest sistem a fost înfiinţat în vederea procurării de materiale şi efectuării de servicii necesare lucrărilor agricole şi s-a materializat prin plata, pe bază de cupoane, finanţate de la bugetul de stat.
Cupoanele reprezintă bonuri de valoare care se acordau cu titlu gratuit agricultorilor persoane fizice care lucrează terenurile agricole individual sau în asociere.
Pe baza cupoanelor, beneficiarii puteau achita contravaloarea seminţei cartofi, îngrăşămintelor chimice, insecticidelor, motorinei, lucrărilor mecanice de arat, grăpat, discuit, semănat, de întreţinere a culturilor şi de recoltat, inclusiv a celor efectuate pe păşuni şi fâneţe.
Pe fondul apariţiei acestor cupoane, unele societăţi comerciale au speculat şi deturnat scopul iniţial al subvenţiilor de la bugetul statului, efectuând operaţii financiare contabile care nu aveau la bază aprovizionarea efectivă şi desfacerea produselor şi serviciilor către agricultori şi au decontat la societăţile bancare contravaloarea nominală a acestor cupoane pe baza unor documente.
Aceste cupoane se achiziţionau pe piaţa liberă contra unor sume de bani, nefiind în realitate folosite şi decontate conform prevederilor OG nr. 9/1998.
O astfel de practică a folosit şi inculpatul V.N. în calitate de administrator al unei societăţi comerciale.
În urma controlului efectuat de către D.G.F.P.C.F.S. Caraş-Severin au fost constatate următoarele aspecte:
Societatea al cărui administrator este inculpatul V.N. s-a aprovizionat cu diverse cantităţi de cartofi de sămânţă, îngrăşăminte chimice şi motorină de la diferite unităţi comerciale din Bucureşti, achiziţionarea făcându-se pe bază de facturi ce au fost ulterior valorificate, contra cupoane agricole, întocmindu-se facturi fiscale de către inculpata V.M., în schimbul cupoanelor.
Pe baza probelor administrate, prima instanţă a stabilit că respectiva societate comercială a respectat prevederile HG nr. 53/2 februarie 1998 şi anume, Normele Metodologice pentru aplicarea OG nr. 9/1998, precum şi cele ale scrisorii nr. 193 din 9 martie 1998, a Băncii Agricole SA, atât în ceea ce priveşte depunerea cupoanelor spre decontare, cât şi cu privire la acordarea de credite temporare pe baza cupoanelor.
Din analiza documentelor, şi anume a prevederilor OG nr. 9/1998 şi HG nr. 53/1998, a convenţiei încheiate între Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei cu Banca A. SA, cât şi a scrisorii nr. 193 din 9 martie 1998, reiese că atât societatea administrată de recurentul inculpat, cât şi băncile primitoare au respectat prevederile actelor normative menţionate mai sus.
În legătură cu legalitatea comisioanelor şi a procentajelor de decontare reţinute de toţi participanţii la sistemul de decontare, s-a stabilit că societatea respectivă a plătit, iar băncile comerciale au încasat conform normelor bancare proprii.
De asemenea, s-a mai constatat că evidenţele în contabilitatea firmei a tuturor operaţiunilor şi achitarea taxelor şi majorărilor aferente acestora au fost ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.
Faţă de toate acestea, prima instanţă a reţinut că infracţiunilor imputate inculpaţilor V.N. şi V.M. le lipseşte unul sau mai multe din elementele constitutive, motiv pentru care a pronunţat soluţia de achitare a acestora.
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin a fost admis şi prin Decizia nr. 75 din 24 februarie 2003, a Curţii de Apel Timişoara, inculpatul V.N. a fost condamnat la un an închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), iar inculpata V.M. la 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen.
În temeiul art. 81 şi art. 82 C. pen., s-a dispus, pentru ambii inculpaţii, suspendarea condiţionată a executării pedepselor, atrăgându-li-se atenţia asupra prevederilor art. 83 C. pen.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpaţii au declarat recurs.
Ministerul Public a criticat hotărârile în ce priveşte achitarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (5) C. pen., respectiv complicitate la această infracţiune pentru V.M., deoarece există, atât latura subiectivă a acestora, cât şi prejudiciu, întrucât inculpaţii cu ştiinţă, au schimbat destinaţia sumelor de bani acordate de stat prin sistemul cupoanelor pentru agricultură, în interes personal.
Totodată, soluţiile au mai fost criticate şi sub aspectul achitării inculpatului V.N. pentru infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), deoarece prin folosirea la cele trei bănci a facturilor false întocmite de soţia sa, inculpatul V.N. a comis infracţiunea de uz de fals în formă continuată, această faptă săvârşindu-se după efectuarea înregistrărilor false în contabilitate.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile menţionate.
Apărătorul acestora a cerut respingerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, admiterea celor declarate de inculpaţi şi achitarea lor pentru infracţiunile pentru care au fost condamnaţi de către instanţa de apel.
Recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de către inculpaţi nu sunt fondate.
Analizând hotărârile pronunţate se constată că instanţele bine au reţinut situaţia de fapt şi au pronunţat soluţiile pe baza probelor care au fost complet administrate şi corect interpretate.
Astfel, cupoanele sunt acte cu regim special, care transmise devin proprietatea privată a deţinătorilor, aceştia putând decide varianta de valorificare a lor. Până în anul 1999 nu exista nici o prevedere legală care să interzică vânzarea cupoanelor de către deţinătorii legali ai acestora şi nu exista impedimentul sau interdicţia ca unele firme să se ocupe doar (sau) şi de intermedieri comerciale şi nici o prevedere legală care să interzică asemenea activităţi sau să oblige o firmă să răspundă pentru realitatea sau fictivitatea operaţiunilor desfăşurate de o altă firmă.
În cazul infracţiunii prevăzute de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), lipseşte intenţia şi prejudiciul din probele administrate, nerezultând faptul că inculpaţii ar fi indus în eroare cu intenţie, în sensul că ar fi prezentat ca adevărată o faptă mincinoasă pentru a obţine un folos material injust, ori s-au folosit de mijloace frauduloase, atât timp, cât ei au fost de bună-credinţă şi au înregistrat corect în contabilitate toate operaţiunile efectuate, onorându-şi în totalitate plăţile către bugetul de stat. Mai mult, neexistând un prejudiciu este evident că elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), nu sunt întrunite.
Întrucât societăţile comerciale cu răspundere limitată nu fac parte din instituţiile prevăzute de art. 145 C. pen., iar actele care emană de la acestea nu constituie înscrisuri oficiale, în sensul celor prevăzute de art. 150 alin. (2) C. pen., ci înscrisuri sub semnătură privată, se desprinde concluzia că faptul de a prezenta unor firme documentele false nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 291 C. pen., folosirea actului falsificat constituind o parte componentă a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
Conform actelor dosarului reiese că inculpaţii au efectuat doar operaţiuni de intermediere între prestatorii ce au făcut distribuţia şi bancă, facturile de livrare fiind întocmite pentru valoarea cupoanelor primite şi în conformitate cu cantităţile înscrise în facturile de livrare, iar decontările au fost făcute pe bază de cupoane şi nu facturi, cupoane pe care statul le-a transmis persoanelor fizice şi juridice, în regim special.
Ca atare, recursurile urmează să fie respinse.
Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei vor fi restituite de către recurenţii inculpaţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi de către inculpaţii V.N. şi V.M. împotriva deciziei nr. 75 din 24 februarie 2003, a Curţii de Apel Timişoara, ca nefondat.
Obligă pe recurenţii inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 18 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 542/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1053/2003. Penal. Art.180 alin.1, 205 c.pen.... → |
|---|
