CSJ. Decizia nr. 762/2003. Penal. Contestatie în anulare. Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 762/2003
Dosar nr. 5065/2002
Şedinţa publică din 14 februarie 2003
Asupra contestaţiei de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin Decizia nr. 2472 din 16 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie secţia penală, a respins ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.S.C. împotriva deciziei penale nr. 99/A din 4 mai 2000 a Curţii de Apel Oradea. S-a dispus obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.100.000 lei, din care suma de 300.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Prin Decizia atacată cu recurs s-a admis apelul declarat de inculpatul H.S.C., desfiinţându-se în parte sentinţa penală nr. 201/P/11 octombrie 1999 a Tribunalului Bihor, în sensul schimbării încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. A fost menţinută pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată de prima instanţă.
Curtea Supremă de Justiţie a considerat că Decizia curţii de apel este legală, pedeapsa fiind corect individualizată de ambele instanţe.
Împotriva acestei decizii, condamnatul H.S.C. a formulat contestaţie în anulare, în temeiul art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen., susţinând că la data judecării recursului, domiciliul său era în municipiul Oradea, iar nu, unde a fost citat (domiciliu pe care l-a avut doar până la data de 14 martie 2002, când a fost evacuat în baza unei hotărâri judecătoreşti). A mai susţinut, că deşi instanţa nu a cunoscut această situaţie, trebuie recunoscută imposibilitatea apărării de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa asupra acestei împiedicări. De altfel, s-a mai precizat că la data de 22 mai 2002, apărătorul său căreia i s-a făcut cunoscută această situaţie, a trimis curţii o cerere prin care solicita citarea recurentului inculpat la noua adresă.
Prin încheierea din 6 decembrie 2002, în temeiul art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen., Curtea Supremă de Justiţie a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat împotriva deciziei menţionate şi a fixat termen pentru soluţionarea în fond a contestaţiei la 14 februarie 2002.
Examinând, în fond, contestaţia în anulare, Curtea constată că este neîntemeiată pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citire a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare, cazuri invocate de contestator (textul prevăzând şi alte două cazuri care nu au fost indicate în contestaţie).
Cu privire la primul motiv invocat de contestator, prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., Curtea constată netemeinicia susţinerilor acestuia, întrucât procedura de citare a recurentului inculpat H.S.C. pentru termenul din 16 mai 2002 a fost legal îndeplinită.
Astfel, la data de 28 septembrie 2000, prin cererea trimisă Curţii Supreme de Justiţie, recurentul inculpat a solicitat instanţei să dispună citarea sa la adresa din Oradea, unde s-a mutat. A mai precizat că nu mai are domiciliul în Oradea, Curtea a dispus citarea la adresa indicată de recurent şi pentru termenul din 16 mai 2002, dată la care s-a judecat recursul. Cum recurentul, evacuat la data de 14 martie 2002 din locuinţa situată la adresa din Oradea (conform sentinţei civile nr. 1293/2001 a Judecătoriei Oradea şi procesului-verbal din 14 martie 2002 al Biroului executorului judecătoresc P.E.) nu a încunoştiinţat Curtea asupra schimbării adresei sale, obligaţie care îi revenea potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. pen., el a fost citat în continuare, la adresa din Oradea.
Or, potrivit art. 177 alin. (3) C. proc. pen., în caz de schimbare a adresei arătată în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua sa adresă, numai dacă a încunoştiinţat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată de schimbarea intervenită, sau dacă organul judiciar apreciază pe baza datelor obţinute potrivit art. 180 că s-a produs o schimbare de adresă.
Conform art. 180 C. proc. pen., dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei arătate în citaţie şi se informează pentru aflarea noii adrese, menţionând în procesul-verbal datele obţinute.
Din examinarea dosarului instanţei de recurs, rezultă că recurentul nu a încunoştiinţat Curtea asupra schimbării adresei sale, iar din menţiunile agentului procedural, pe citaţia trimisă pentru prezentarea recurentului la judecarea recursului la data de 16 mai 2002, nu rezultă o asemenea schimbare a domiciliului său.
Or, în aceste condiţii, potrivit textelor procedurale penale invocate, instanţa, necunoscând schimbarea adresei recurentului, a trimis, legal, citaţia la adresa indicată chiar de recurent încă de la data de 28 septembrie 2000, şi anume, în Oradea.
Aşa cum prevăd dispoziţile art. 177 alin. (3) C. proc. pen., obligaţia citării inculpatului la noua adresă revine instanţei, numai dacă inculpatul a încunoştiinţat instanţa de schimbarea intervenită, ceea ce, în speţă, nu s-a întâmplat (aşa cum recunoaşte însuşi contestatorul în cuprinsul contestaţiei).
Prin urmare, Curtea consideră că acest prim motiv al contestaţiei este nefondat, procedura de citare fiind legal îndeplinită cu recurentul inculpat la data de 16 mai 2002, la care s-a soluţionat recursul prin Decizia nr. 2472.
Referitor la al doilea motiv de contestaţie, vizând cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., Curtea constată că nu s-a dovedit nici existenţa unei imposibilităţi obiective de prezentare a contestatorului, recurent inculpat în acel dosar, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, şi nici a unei imposibilităţi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare. Astfel, pe de o parte, necunoaşterea termenului de judecată s-a datorat culpei recurentului, care nu a respectat prevederile art. 177 alin. (3) C. proc. pen., şi prin urmare, nu pot fi invocată de cel în culpă, în favoarea sa, iar, pe de altă parte, nu s-a făcut nici dovada unei imposibilităţi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare, condiţii care trebuiesc îndeplinite cumulativ.
Totodată, Curtea observă că pretinsa cerere adresată Curţii la data de 22 mai 2002, depusă în copie la dosarul contestaţiei, este făcută pro cauza, nefiind datată şi nici primită de Curte. Prin această cerere, recurentul încunoştiinţa Curtea (după judecarea recursului) asupra noii sale adrese.
În consecinţă, Curtea va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat să plătească statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de condamnatul H.S.C. împotriva deciziei penale nr. 2472 din 16 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.
Obligă pe contestator să plătească statului suma de 500.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 76/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 763/2003. Penal. Contestatie la executare.... → |
|---|
