Şantajul. Art.207 NCP. Decizia nr. 1400/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii penale / 2015

Decizia nr. 1400/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-10-2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI- SECȚIA A II- A PENALĂ

Dosar nr._ (_ )

Decizia penală nr. 1400/A

Ședința din camera de consiliu din data de 22 octombrie 2015

Curtea constituită din:

Președinte: E. V. A. I.

Judecător: C. C. D.

Grefier: E. L. N.

* * * * * * * * *

Ministerul Public- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție a fost reprezentat de procuror M. D..

Pe rol pronunțarea asupra cauzei penale de față având ca obiect contestația în anulare formulată de contestatoarea R. M. împotriva Deciziei penale nr. 1095/A/11.09.2015 pronunțate de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._

Dezbaterile au avut loc în ședința din camera de consiliu din data de 21.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta Decizie când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 22.10.2015 când, în aceaași compunere deliberând, a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 21.09.2015 și înregistrată pe rolul Curții de Apel București- Secția a II-a Penală sub nr._ (_ ) din data de 21.09.2015 contestatoarea- condamnată R. M. a arătat că înțelege să formuleze contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 1095/A/l 1.09.2015, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr._ .

În motivarea contestației s-au arătat următoarele:

Cu privire la admisibilitatea contestației în anulare

Contestația în anulare îndeplinește toate condițiile de admisibilitate.

Astfel, s-a arătat că cererea este formulată în termenul de 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere (art. 431 alin. 2 Cod procedură penală raportat la art. 428 Cod procedură penală).

Sub acest aspect, s-a arătat că decizia contestată a fost pronunțată la 11.09.2015, astfel încât, în condițiile neincluderii în calculul termenelor pe zile a zilei de început și a zilei de sfârșit a termenului și ale prorogării termenului împlinit într-o zi nelucrătoare până în ziua lucrătoare ulterioară (art. 269 alin. 2 și 4 Cod procedură penală), chiar și dacă se consideră că data pronunțării semnifică data luării la cunoștință, iar prin hotărâre nu s-ar înțelege hotărârea motivată, ci doar minuta, termenul de 10 zile este respectat.

S-a mai arătat că motivele pe care se sprijină contestația în anulare sunt indicate în conținutul acesteia și sunt dintre cele enumerate în art. 426 Cod procedură penală (art. 431 alin. 2 Cod procedură penală raportat la art. 426 lit. d teza I Cod procedură penală; art. 426 lit. d teza a Il-a Cod procedură penală raportat la art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală; art. 426 lit. b Cod procedură penală raportat la art. 396 alin. 6 Cod procedură penală corelat cu art. 16 alin. 1 lit. i Cod procedură penală; art. 426 lit. i Cod procedură penală).

S-a subliniat că în sprijinul contestației se depun și, respectiv, se invocă dovezi care sunt la dosar (art. 431 alin. 2 Cod procedură penală).

Contestația în anulare, s-a arătat- este făcută împotriva unei hotărâri penale definitive (art. 426 partea introductivă Cod procedură penală); în plus, deși nu există vreo cerință legală în acest sens, contestatoarea arată că decizia contestată este o decizie de apel, prin care a fost soluționat fondul cauzei.

Contestația în anulare este făcută de inculpată, parte în procesul penal (art. 427 alin. 1 Cod procedură penală).

S-a mai arătat că în contestația în anulare sunt invocate cazurile de contestație, precum și motivele aduse în sprijinul acestora (art. 427 alin. 2 Cod procedură penală).

Contestația- s-a precizat- este depusă la instanța a cărei hotărâre se atacă, instanță care este aceeași cu instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre (art. 429 alin. 1 și 2 Cod procedură penală).

2. Cu privire la fondul contestației în anulare- cazurile de contestație în anulare si motivele aduse în sprijinul acestora- s-au arătat următoarele:

I. Cazul nr. 1 de contestație în anulare și motivele pe care acesta se sprijină: instanța nu a fost compusă potrivit legii (art. 426 lit. d) teza I C.proc.pen.; art 6 para. 1 dimensiunea penală din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul ca acuzația în materie penală să fie judecată de o instanță stabilită de lege)

1. Contestația în anulare făcută de procuror împotriva Deciziei penale nr. 733/A/20.05.2015, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr._/3/2014, a format obiectul Dosarului nr._ al Curții de Apel București -Secția I penală.

Cauza a fost repartizată în mod aleatoriu completului C5A iar termenul pentru judecarea admisibilității în principiu a contestației în anulare făcute de procuror a fost fixat pentru 24.06.2015.

La 23.06.2015, fără știrea și încuviințarea președintelui de complet (singurul competent să dispună în acest sens, după ce dosarul a fost repartizat unui complet de judecată), sub pretextul solicitării formulate de Inspecția Judiciară cu referire la lucrarea disciplinară nr. 3464/IJ/2083/DIJ/2015 (în care se efectuau verificări prealabile cu privire la sesizarea disciplinară făcută de contestatoare), deși Inspecția judiciară solicitase exclusiv câteva fotocopii din dosar, dosarul de apel (fară de care nu se putea soluționa contestația în anulare declarată de procuror împotriva deciziei pronunțate în apel) a fost sustras de la completul de judecată legal învestit în mod aleatoriu, fiind transmis prin decizia președintei Secției I penale către președinta Curții de Apel București.

Completul de judecată învestit legal în mod aleatoriu a fost astfel abuziv împiedicat să judece, din lipsa dosarului.

Pentru comparație, atunci când dosarul a fost solicitat în vederea consultării lui de Inspecția Judiciară cu referire la lucrarea disciplinară nr. 3123/IJ/1088/DIJ/2015 (în care se efectuau verificări prealabile cu privire la sesizarea disciplinară făcută de președintele CSM), tot cu 1 zi înainte de un termen de judecată, și anume la 03.09.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în mod perfect legal (un proces penal are prioritate față de o cauză disciplinară) a refuzat să transmită dosarul, cu motivarea că în ziua următoare, 04.09.2015, urmează să se judece cauza. Rezultă că inculpata (contestatoarea din prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 14 raportat la art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și de art. 1 din Protocolul adițional nr. 12 la Convenție.

Prin încheierea din 24.06.2015 (la primul termen de judecată), completul învestit legal în mod aleatoriu, constatând lipsa dosarului, a fost nevoit să amâne cauza, solicitând Inspecției Judiciare să îi transmită de îndată dosarul și fixând termen pentru 26.06.2015.

Întrucât nici la termenul din 26.06.2015 dosarul sustras nu a fost restituit completului de judecată legal învestit în mod aleatoriu, acesta a fost silit să amâne din nou cauza, pentru 02.09.2015.

La dosar există o adresă a Inspecției Judiciare din care rezultă că dosarul ar fi fost restituit la 01.07.2015. Nu există însă nici un fel de dovadă privind plecarea dosarului de la Curtea de Apel București către Inspecția Judiciară și data eventualei plecări, iar din Rezoluția inspecției Judiciare din 24.08.2015 (prin care a fost clasată sesizarea disciplinară formulată de contestatoare) rezultă că inspectorul judiciar de lucrare a solicitat numai unele fotocopii din dosar, iar nu originalul dosarului. Rezultă că, fără absolut nicio motivare, originalul dosarului a fost sustras completului legal învestit în mod aleatoriu, care a fost împiedicat de două ori să judece, dosarul fiind ascuns fie de președinta Curții de Apel București (care nici nu l-a trimis Inspecției Judiciare), fie de inspectorul șef al Inspecției Judiciare (care nici nu l-a predat inspectorului judiciar de lucrare), fie de inspectorul judiciar de lucrare (care l-a reținut în original, deși nu îl solicitase, nerestituindu-l de îndată la cererea completului de judecată).

Prin urmare, la primele două termene de judecată a contestației în anulare a procurorului de completul legal învestit prin repartizare aleatorie (24 și 26.06.2015), dosarul cauzei a lipsit, fiind sustras cu o zi înainte (23.06.2015), prin decizia președintei de secție și a președintei de instanță, fără știrea președintelui de complet, sub pretextul că Inspecția Judiciară face verificări disciplinare. Conducerea secției și a instanței a împiedicat astfel completul legal învestit prin repartizare aleatorie să judece cauza. Pe de altă parte însă, din soluția pronunțată de Inspecția Judiciară (Rezoluția nr. 464/IJ/2083/DIJ/2015 din 24.08.2015) rezultă că aceasta a solicitat exclusiv copiile dosarelor, iar nu dosarele în original, deci caracterul abuziv al măsurii conducerii secției și instanței este evident.

Ulterior termenului din 26.06.2015, prin decizia judecătorului înlocuitor al președintei de secție și a președintei de instanță, tot fără știrea sau aprobarea președintei de complet, dosarul a mai fost luat odată completului, sub pretextul retrimiterii la Inspecția Judiciară, de această dată în cauza disciplinară împotriva celor doi judecători din apel care au dispus achitarea. Numai că în rezoluția Inspecției Judiciare de începere a cercetării disciplinare (Rezoluția nr. 3123/IJ/1888/DIJ/2015 din 11.08.2015) se arată că s-a solicitat Curții de Apel * București consultarea dosarului la sediul instanței, ceea ce inspectorul judiciar pretinde că a și făcut, deci că niciodată dosarele nu au părăsit fizic sediul instanței și nici măcar arhiva secției.

Rezultă că, de două ori, președinta instanței, împreună cu președinta secției sau cu înlocuitorul acesteia au sustras dosarul de la completul legal învestit aleatoriu, sub pretextul trimiterii lui în original la Inspecția Judiciară, deși acest lucru nu a fost solicitat, iar actele Inspecției Judiciare (cele două rezoluții) nu arată că s-ar fi realizat în concret Prin urmare, pur și simplu, dosarul original a fost ascuns de conducerea instanței și a secției, eventual de Inspecția Judiciară, de două ori.

2. După fixarea, la 26.06.2015, a următorului termen de judecată, pentru 02.09.2015, la 23.07 2015 procurorul a solicitat preschimbarea termenului de judecată.

Judecarea și soluționarea cererii de preschimbare a termenului judecată s-au făcut de o instanță care nu este stabilită de lege (în sensul art. 6 para. 1 dimensiunea penală din Convenția europeană), întrucât s-au făcut de un singur judecător, iar nu de un complet de judecată, deci de o instanță care nu a fost compusă potrivit legii.

Art. 353 alin. (10) C.proc.pen. dispune, în fraza I, că preschimbarea termenului de judecată se dispune de completul învestit cu soluționarea cauzei penale, iar în fraza a II- a că preschimbarea termenului de judecată se dispune de președintele completului de judecată. în cazul completelor colegiale (de 2, 3 sau 5 judecători), completul de judecat nu se identifică cu președintele completului de judecată. Textul este confuz, contradictoriu, fiind neclar dacă preschimbarea termenului de judecată se decide numai de președintele completului sau de întregul complet de judecată.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "lege" este o noțiune europeană autonomă, care presupune, între altele, respectarea exigenței calitative a previzibilității legii, în sensul că aceasta trebuie să fie suficient de clară, de previzibilă, pentru ca destinatarii acesteia să o poată înțelege și, deci, respecta. Convenția europeană, în preambulul său, are în vedere preeminența dreptului, ceea ce, în jurisprudența europeană, semnifică și respectarea exigenței calitative a previzibilității și clarității legii.

Rezultă că art. 353 alin. (10) C.proc.pen., care este neclar, confuz, contradictoriu, stabilind că preschimbarea termenului de judecată se face atât de completul de judecată, cât și de președintele completului de judecată, este neconvențional, contravenind art. 6 din Convenția europeană, interpretat în lumina preambulului Convenției europene și a jurisprudenței Curții Europene, privind exigența calitativă a previzibilității și clarității legii.

Sub acest aspect, contestatoarea ridică excepția de neconvenționalitate a art. 353 alin. (10) C.proc.pen., de competența instanței judecătorești. Distinct, inculpata a ridicat, în scris și motivat, și excepția de neconstituționalitate a aceleiași dispoziții legislative.

Întrucât norma legislativă nu este clară, ea trebuia interpretată și aplicată în mod corelat cu art. 354 C.proc.pen., conform căruia instanța judecă în complet de judecată.

De asemenea, art. 99 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești arată că se soluționează de completul de judecată care a primit dosarul prin repartizare aleatorie cererea de preschimbare a primului termen de judecată. Sensul textului este de a arăta că, până și înainte de primul termen de judecată, cererile de preschimbare de termen se soluționează potrivit acelei proceduri - adică, sub aspectul care ne interesează, de, completul de judecată. A fortiori, după începerea judecății, aceste cereri se soluționează tot de completul de judecată.

În concluzie, judecarea și soluționarea cererii de preschimbare a termenului s-au făcut de o instanță care nu era stabilită de lege (legea nesatisfacând exigența de claritate), cu violarea dreptului convențional al contestatoarei.

Pentru comparație, în cazul contestației în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr._, Curtea de Apel București - Secția a Il-a penală), deși situația juridică în ambele cauze este similară, cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de contestatoare a fost soluționată de ambii judecători membri ai completului de judecată, ceea ce înseamnă că, în cazul contestației în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenția europeană și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție).

3. Distinct, soluționarea cererii de preschimbare a termenului de judecată era de competența completului legal învestit în mod aleatoriu (la limită, de competența președintelui acestui complet), care pronunțase deja două încheieri în cauză (la 24 și 26.06.2015) și care fixase deja următorul termen de judecată (la 02.09.2015).

Judecătorul care a soluționat cererea de preschimbare a termenului de judecată și a dispus preschimbarea acestuia nu era nici președintele, nici membru în completul de judecată legal învestit în mod aleatoriu, deci nu avea nicio competență să statueze.

La soluționarea cererii de preschimbare s-au încălcat principiul continuității și cel al repartizării aleatorii.

Art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și art. 354 alin. (2) C.proc.pen. stabilesc principiul continuității.

În dezvoltarea acestora, art. 99 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești arată că se soluționează de completul de judecată care a primit dosarul prin repartizare aleatorie cererea de preschimbare a primului termen de judecată. Sensul textului este de a arăta că, până și înainte de primul termen de judecată, cererile de preschimbare de termen se soluționează potrivit acelei proceduri - adică, sub aspectul care ne interesează, de completul de judecată stabilit inițial. A fortiori, după începerea judecății, aceste cereri se soluționează tot de completul de judecată învestit în cauză, iar nu de un alt complet de judecată.

În situații obiectiv justificate, aceleași dispoziții legislative permit excepții de la principiul continuității, dar art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și art. 361 alin. (3) C.proc.pen. impun, în acest caz, respectarea principiului repartizării aleatorii. Chiar în condițiile completelor separate pentru soluționarea cauzelor urgente pe perioada vacanțelor judecătorești (prevăzute de art. 100 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești), repartizarea cauzelor acestor complete se face tot în mod aleatoriu, neexistând nicio excepție de la principiul repartizării aleatorii și, oricum, o asemenea excepție de la un principiu legal nu poate fi introdusă la nivel regulamentar.

Dacă nu este posibilă soluționarea cererii de preschimbare de completul învestit cu cauza, atunci ea trebuie atribuită unui alt complet prin repartizare aleatorie.

Or, acest lucru nu s-a întâmplat, cererea de preschimbare fiind soluționată, în ziua în care a fost depusă, de unul dintre judecătorii completului stabilit pentru ziua respectivă,ceea ce violează și principiul continuității, și principiul repartizării aleatorii.

Altfel spus, în principal cererea de preschimbare a termenului nu trebuia soluționată de un alt complet decât cel învestit legal în mod aleatoriu, iar în subsidiar, dacă exista în mod justificat o excepție de la principiul continuității (ceea ce în realitate nu este cazul), cererea trebuia soluționată de un complet desemnat aleatoriu.

Nu se poate invoca art. 2 pct. VI fraza I și fraza finală din Hotărârea nr. 163 din 05.06.2014 a Colegiului de conducere al Curții de Apel București, conform cărora "Soluționarea cererilor de preschimbare a termenului de judecată se va efectua de către judecătorii desemnați din planificarea de permanență / complete aferent zilei înregistrării cererii. [...] Dispozițiile prezentului paragraf se aplică și în celelalte materii". Din structura tehnică a hotărârii rezultă că art. 1 se aplică Secțiilor a II-a, a IlI-a, a IV-a, a V-a, a Vl-a și a VII-a, art. 2 (din care face parte pct. VI) se aplică Secției a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, art. 3 se aplică Secției a IV-a, iar art. 4 prevede comunicarea hotărârii secțiilor civile (în sensul de nepenale), deci în niciun caz Secțiilor I penală și a II-a penală (precizarea că textul se aplică și în celelalte materii are în vedere materiile în care judecă Secția a VIII-a). Dispoziția contravine normelor legale și regulamentare privind continuitatea și repartizarea aleatorie, deoarece, dată fiind cunoașterea prealabilă a completelor pe zile în vacanța judecătorească, se poate dirija dosarul la un complet, prin depunerea cererii exact în ziua în care este planificat completul dorit.

Prin urmare, soluționarea cererii de preschimbare a termenului s-a făcut de o instanță care nu a fost compusă potrivit legii, cu încălcarea grosolană a principiilor continuității și repartizării aleatorii. Instanța care a soluționat deci cererea de preschimbare a termenului nu a fost compusă potrivit legii.

Este necesar să se verifice la Secțiile I penală și a II-a penală ale Curții de Apel București câte cereri de preschimbare a termenului au fost depuse în perioada vacanței judecătorești (01.07._15) și câte din acestea au fost soluționate exact în aceeași zi cu data depunerii.

4. În urma analizării cererii de preschimbare a termenului formulate de procuror, judecătorul a decis să o admită și a fixat termen pentru judecarea admisibilității în principiu a contestației în anulare în aceeași zi.

Admisibilitatea în principiu a contestației în anulare a fost soluționată de completul de permanență din acea zi, iar nu de completul inițial legal învestit în mod aleatoriu (fiind violat principiul continuității) sau, prin excepție, de un alt complet, dar desemnat aleatoriu (fiind violat principiul repartizării aleatorii).

Prin fixarea discreționară a termenului de judecată într-o anumită zi, pe durata vacanței judecătorești, judecătorul care a decis preschimbarea termenului a ales în mod direct completul care să judece cauza, compunerea completelor de permanență pe durata vacanței judecătorești fiind cunoscută. Dacă alegea o altă zi pentru termenul preschimbat, cauza ar fi fost judecată de un alt complet, și anume de completul din respectiva (altă) zi. Prin urmare, judecătorul care a decis preschimbarea a ales în mod direct și discreționar completul care să soluționeze admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, înlăturând în mod abuziv completul inițial învestit legal în mod aleatoriu.

Mai mult, judecătorul care a decis preschimbarea termenului a fixat noul termen în ziua în care la permanență era un complet prezidat chiar de el. Prin urmare, judecătorul care a soluționat cererea de preschimbare (care, la rândul său, a fost ales direct de procuror prin depunerea cererii de preschimbare exact în ziua în care acesta prezida completul de permanență) și-a atribuit sieși judecarea contestației în anulare.

Rezultă că, prin modul discreționar în care a acționat judecătorul care a decis preschimbarea termenului și prin violarea grosolană a principiilor continuității și repartizării aleatorii, completul care a soluționat, prin încheierea din 23.07.2015, chestiunea admisibilității în principiu a contestației în anulare a procurorului nu a fost compus potrivit legii (președintele completului a fost ales de procuror prin alegerea arbitrară a zilei introducerii cererii de preschimbare, iar celălalt judecător a fost ales de președintele completului, prin fixarea arbitrară a zilei în care a fost preschimbat termenul).

Pentru comparație, în cazul contestației în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr._, Curtea de Apel București - Secția a Il-a penală), deși situația juridică în ambele cauze este similară, admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulate de contestatoare a fost judecată tot de completul inițial învestit legal în mod aleatoriu, deși se admisese anterior o cerere de preschimbare a termenului în timpul vacanței judecătorești, ceea ce înseamnă că, în cazul contestației în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenția europeană și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție).

5. În urma admiterii în principiu (prin încheierea din 23.07.2015) a contestației în anulare a procurorului, instanța a fixat în mod complet arbitrar termenul pentru judecarea acesteia.

Fondul contestației în anulare a fost soluționat de un complet sui generis, care nici măcar nu exista în respectiva zi ca și complet de judecată de apel

Astfel, la 23.07.2015, când procurorul a introdus cererea de preschimbare, aceasta nu a fost soluționată de judecătorul de permanență, ci de președintele completului de apel de permanență, iar apoi, în urma preschimbării termenului, admisibilitatea în principiu a contestației în anulare a fost judecată de completul de apel de permanență din ziua respectivă (prezidat de judecătorul care decisese preschimbarea termenului).

În schimb, în urma admiterii în principiu a contestației în anulare a procurorului și a fixării termenului pentru judecarea pe fond la 17.08.2015, completul nu a mai fost cel stabilit în planificare ca fiind, în ziua respectivă, complet de apel de urgență, ci s-a constituit un complet inexistent, format din președintele completului care a decis admiterea în principiu și doar judecătorul de permanență din ziua termenului judecării pe fond a contestației în anulare.

Alegerea, de completul care a admis în principiu contestația în anulare, a datei judecării pe fond a acesteia, a fost complet arbitrară, nefiind justificată prin nimic respectiva dată (când nici respectivul complet special, nici măcar președintele, în urma admiterii în principiu a contestației în anulare a procurorului și a fixării termenului pentru judecarea pe fond la 17.08.2015, completul nu a mai fost cel stabilit în planificare ca fiind, în ziua respectivă, complet de apel de urgență, ci s-a constituit un complet inexistent, format din președintele completului care a decis admiterea în principiu și doar judecătorul de permanență din ziua termenului judecării pe fond a contestației în anulare.

Alegerea arbitrară a respectivei date a avut un singur motiv, și anume numele judecătorului din lista de permanență din acea zi, cu care s-a întregit completul ca judecător pe locul doi. Altfel spus, prin fixarea arbitrară a datei judecării fondului contestației în anulare a procurorului, completul care a decis admisibilitatea în principiu a ales în mod voit judecătorul care să facă parte din complet, pe poziția a doua (în condițiile în care se știa că judecătorul de pe poziția a doua pleca în concediu).

Prin urmare, în continuare au fost violate principiile continuității și repartizării aleatorii.

6. Completul care a decis, prin încheierea din 17.08.2015, admiterea contestației în anulare a procurorului și anularea (desființarea) deciziei definitive de apel de achitare a păstrat cauza pentru rejudecarea apelului, fixând termen la 10.09.2015 și pronunțând la 11.09.2015 decizia împotriva căreia este îndreptată prezenta contestație în anulare.

În concluzie, conform celor demonstrate supra, completul care a pronunțat decizia contestată, sub aspectul compunerii lui, este rezultatul deciziilor succesive arbitrare din fazele cererii de preschimbare, admisibilității în principiu și fondului contestației în anulare, care au violat grosolan principiile repartizării aleatorii și continuității, substituindu-se abuziv completului inițial legal învestit în mod aleatoriu.

Astfel: prin alegerea datei depunerii cererii de preschimbare, în timpul vacanței judecătorești, într-o zi fixată arbitrar și cunoscând planificarea de permanență, procurorul și-a ales judecătorul care să o soluționeze; prin alegerea datei la care a preschimbat termenul pentru judecarea admisibilității în principiu, în timpul vacanței judecătorești, într-o zi fixată arbitrar și cunoscând planificarea de permanență, judecătorul care a decis preschimbarea și-a atribuit sieși dosarul, s-a pus singur președinte de complet și și-a ales judecătorul de pe poziția a doua; prin alegerea datei judecării fondului contestației în anulare, în timpul vacanței judecătorești, într-o zi fixată arbitrar, când nici completul, nici vreunul din cei doi membri nu aveau ședință de judecată, iar judecătorul de pe poziția a doua era în concediu, completul care a decis admisibilitatea în principiu a ales judecătorul de pe poziția a doua care să soluționeze fondul contestației în anulare și apoi, în continuare, care să rejudece apelul.

Sintetizând, completul de judecată care a pronunțat decizia de apel din rejudecare împotriva căreia este formulată prezenta contestație în anulare a fost compus cu violarea grosolană și discreționară a principiilor continuității și repartizării aleatorii, prin sustragerea dosarului de la completul inițial legal învestit aleatoriu, președintele acestui complet fiind ales direct și neechivoc de procuror, iar judecătorul de pe poziția a doua fiind ales direct și neechivoc de președintele de complet. Prin urmare, direct (pentru președintele de complet) și indirect (prin intermediul președintelui de complet pe care și l-a ales direct), D. (care a exercitat calea extraordinară de atac a contestației în anulare împotriva deciziei definitive de apel de achitare) și-a ales ambii membri ai completului de" judecată, care, prin decizia contestată, au respins apelul inculpatei și au menținut condamnarea acesteia de primă instanță (deși decizia din primul apel îi fusese favorabilă, apelul inculpatei fiind admis, iar ea fiind achitată).

Conform art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, nerespectarea în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind atribuirea aleatorie a cauzelor constituie abatere disciplinară pentru judecători.

Prin Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 16J din 27.10.2010, menținută prin respingerea recursului prin Decizia (irevocabilă) nr. 57 din 14.03.2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, Dosar nr._ (ambele accesibile pe site-ul oficial al Consiliului Superior al Magistraturii, www.csm1909.ro), a fost sancționat disciplinar, pentru nerespectarea normelor referitoare la repartizarea aleatorie a dosarelor, un judecător care a preschimbat termenul de judecată, și-a atribuit completului său (altul decât cel învestit inițial în mod aleatoriu) dosarul și a soluționat cauza, reținându-se că nu poate fi vorba de o simplă neglijență, ci de intenție.

Din toate cele expuse supra rezultă că: preschimbarea termenului de judecată s-a făcut de o instanță care nu a fost compusă potrivit legii și s-a făcut în mod nelegal; admiterea în principiu a contestației în anulare a procurorului s-a făcut de o instanță care nu a fost compusă potrivit legii; admiterea pe fond contestației în anulare a procurorului s-a făcut de o instanță care nu a fost compusă potrivit legii; rejudecarea apelului și adoptarea deciziei de soluționare a apelului în urma rejudecării s-au făcut de o instanță care nu a fost compusă potrivit legii.

7. În concluzie, contestatoarea a solicitat instanței care soluționează prezenta contestație în anulare: cu caracter prealabil și necesar în vederea soluționării contestației în anulare a contestatoarei, constatarea nulității absolute a: Rezoluției din 23.07.2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestației în anulare formulate de procuror; încheierii din 23.07.2015 de admitere în principiu a contestației în anulare formulate de procuror; Deciziei penale nr. 1006/17.08.2015 de admitere pe fond a contestației în anulare formulate de procuror și de desființare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare; cu caracter principal, admiterea pe fond a prezentei contestații în anulare și desființarea (anularea) Deciziei penale nr. 1095/A/l 1.09.2015 și, în consecință, în principal (potrivit dreptului la non bis in idem) constatarea faptului că Decizia penală nr. 733/A/20.05.2015 există juridic, produce efecte juridice și este definitivă, iar în subsidiar rejudecarea, la un termen ulterior, a apelului, cu respectarea principiului non reformatio in pejus.

II. Cazul nr. 2 de contestație în anulare si motivele pe care acesta se sprijină: a existat un caz de incompatibilitate, existând o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor a fost afectată (art. 426 lit. d) teza a 11-a raportat la art. 64 alin, (1) lit. f C.procpen.; art. 6 para, 1 dimensiunea penală din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul ca acuzația în materie penală să fie judecată de o instanță imparțială)

Cu caracter general pentru acest caz de contestație în anulare, contestatoarea arată că nu există doar o simplă suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor a fost afectată, ci există certitudinea, pe bază de dovezi clare, că judecătorii cauzei au fost în mod manifest complet lipsiți de imparțialitate, fiind ostili, persecutănd-o și discriminând-o pe contestatoare, în calitatea ei de persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, respectiv au privilegiat constant acuzarea (procurorul) și persoana vătămată.

A. Incompatibilitatea președintelui completului de judecată care a pronunțat decizia contestată

1.Așa cum rezultă din cererea depusă la dosar înainte de soluționarea fondului

contestației în anulare a procurorului, președintele completului de judecată s-a

antepronunțat cu privire la cauză și la soluția ce urma să fie dispusă în cauză.

Chiar înainte de a cunoaște în vreun fel dosarul, acest judecător avea convingerea fermă cu privire la soluția care ar trebui adoptată, iar când a ajuns (prin manoperele ilegale descrise la cazul nr. 1 de contestație în anulare) președinte al completului de judecată decizia sa era deja luată, întregul proces a fost o parodie judiciară, în care inculpata nu a avut absolut nicio șansă, soarta sa fiind tranșată cu mult înainte de începerea judecării contestației în anulare.

Fiind ales în mod direct și neechivoc de D., acceptând să facă parte dintr-o instanță a cărei compunere nu a fost legală în mod evident, iar nelegala compunere a fost rezultatul deciziilor sale sub aspectul judecării și soluționării preschimbării termenului, admisibilității în principiu, fondului contestației în anulare și apelului în rejudecare (a se vedea toate argumentele de la cazul nr. 1 de contestație în anulare), președintele completului de judecată a dovedit clar că a fost pe deplin părtinitor în favoarea procurorului și a persoanei vătămate și în defavoarea inculpatei, deci a fost lipsit de imparțialitate.

Prin modul în care a soluționat absolut toate chestiunile de drept, exclusiv în favoarea acuzării și persecutând inculpata, violând grav, repetat, masiv, dreptul substanțial și procedural, intern și internațional, președintele completului de judecată și-a dovedit clar lipsa de imparțialitate.

Argumentele care vor fi expuse infra au rolul nu de a critica pe fond decizia contestată (calea extraordinară de atac a contestației în anulare fiind limitată exclusiv la motivele expres și limitativ enumerate de art. 426 C.proc.pen.), pentru că acest lucru nu este admisibil, ci de a dovedi, prin caracterul grav și vădit ilegal al tuturor deciziilor luate de acest judecător (de cele mai multe ori cu depășirea limitelor disciplinare și penale), persecutarea și discriminarea constante ale inculpatei și favorizarea fățișă a acuzării și a persoanei vătămate.

Nu este deci vorba de critica izolată a unei măsuri decise de președintele completului de judecată, ci de evaluarea globală a modului în care acesta a judecat cauza, rezultatul fiind dovedirea fără putință de tăgadă a lipsei lui de imparțialitate.

a. Procurorul a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată la 23.07.2015, adică la peste 2 luni de la pronunțarea deciziei de apel contestate de procuror (20.05.2015), la aproape 2 luni de la declararea contestației în anulare de procuror (29.05.2015) și la aproape 1 lună de la fixarea următorului termen de judecată a contestației în anulare (26.06.2015). După atâta timp, procurorul constată intempestiv faptul că ar exista o urgență în judecarea contestației în anulare, că nu mai poate aștepta pană în a doua zi după vacanța judecătorească (următorul termen de judecată fusese fixat la 02.09.2015) și solicită intempestiv preschimbarea termenului de judecată chiar în timpul vacanței judecătorești.

Cererea de preschimbare a termenului, formulată de procuror, a fost admisă de președintele de complet fară motivare, în mod discreționar, deși contestațiile în anulare nu fac parte din categoria cauzelor urgente, în cauză nu era vorba de condamnați sau arestați, iar procurorul ceruse preschimbarea după aproape 1 lună de la fixarea următorului termen de judecată de completul legal învestit, fără ca brusc să apară vreun motiv de urgență.

Ulterior, urgența a dispărut complet, pentru că, după admiterea în principiu a contestației în anulare (tot la 23.07.2015, data admiterii cererii de preschimbare a termenului), termenul pentru judecata pe fond a contestației în anulare a fost stabilit abia pe 17.08.2015, iar rejudecarea apelului (după un prim termen amânat pentru lipsă de apărare) a avut loc abia pe 10.09.2015. Urgența a existat doar în vederea sustragerii dosarului de la completul legal învestit aleatoriu, iar apoi a dispărut.

Admițând cererea de preschimbare, președintele completului a procedat în mod arbitrar, ceea ce violează caracterul echitabil al procesului penal, prevăzut de art. 6 parag. 1 dimensiunea penală din Convenția europeană, dovedindu-și în același timp lipsa de imparțialitate.

b. Preschimbarea termenului la cererea procurorului a constituit o fraudă la lege (la Constituție).

În mod expres, "din considerente de celeritate", procurorul care a solicitat preschimbarea termenului a invocat decizia din 14.07.2015 a Curții Constituționale, prin care examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare a fost declarată neconstituțională dacă se face "fară citarea părților". Cum decizia de neconstituționalitate produce efecte erga omnes de la data publicării sale oficiale, invocarea ei expresă pentru a justifica urgența și preschimbarea termenului de judecată semnifică faptul că s-a dorit ca judecata să se facă fară citarea părților, știindu-se că acest lucru este neconstituțional, dar devansându-se la maximum termenul de judecată, astfel încât aceasta să aibă loc înainte de publicare.

Preschimbarea termenului de președintele completului s-a făcut, exact așa cum a solicitat procurorul, de o manieră în care admisibilitatea în principiu a contestației în anulare să fie analizată înainte de publicarea unei decizii a Curții Constituționale (deja adoptată și indicată expres în cererea de preschimbare formulată de procuror), adică fară citarea părților, dar cu participarea procurorului, adică aplicând un text legislativ despre care se știa deja că este neconstituțional, deci prin fraudă la Constituție. Acest lucru semnifică violarea dreptului la un proces penal echitabil (art. 6 para. 1 dimensiunea penală din Convenția* europeană) și dovedește lipsa de imparțialitate a judecătorului.

Este necesar să se verifice la Secțiile I penală și a Il-a penală ale Curții de Apel București câte cereri de preschimbare a termenului au fost depuse în perioada vacanței judecătorești (01.07._15) și câte din acestea au fost soluționate exact în aceeași zi cu data depunerii.

c. Contestatoarea din prezenta cauză nici nu a fost înștiințată de existența cererii de preschimbare a termenului formulată de procuror, deci nu a putut să-și prezinte argumentele față de această solicitare, egalitatea de arme dintre acuzare și apărare, consacrată de art. 6 para. 1 dimensiunea penală din Convenție fiind încălcată.

Mai mult, dosarul privind contestația în anulare formulată de procuror a fost înregistrat pe portalul instanței doar cu indicarea D. drept contestator, dar fără indicarea numelor inculpatei și persoanei vătămate, așa încât orice căutare pe portal a dosarului după singurul criteriu ce putea fi utilizat (numele participanților, alții decât D.) nu ducea la niciun rezultat, scopul fiind împiedicarea inculpatei să ia cunoștință de existența dosarului și de măsurile dispuse în acesta.

Pentru comparație, în cazul contestației în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr._, Curtea de Apel București - Secția a Il-a penală), deși situația juridică în ambele cauze este similară, contestația în anulare formulată de contestatoare a avut toate informațiile necesare postate pe portalul instanțelor, ceea ce înseamnă că, în cazul contestației în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenția europeană și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție), totul dovedind un tratament discriminatoriu pentru inculpată și, deci, lipsa de imparțialitate a judecătorului.

d. Contestația în anulare a procurorului a fost judecată sub aspectul admisibilității în principiu (la termenul din 23.07.2015), fară citarea sau prezența inculpatei, dar cu participarea procurorului.

Inculpata nu a putut să-și susțină oral și contradictoriu argumentele privind inadmisibilitatea contestației în anulare a procurorului, în schimb procurorul a participat la ședința de judecată și și-a susținut oral, dar nederanjat de contradictorialitate, argumentele în sensul admisibilității în principiu a propriei contestații în anulare. Inculpatei i-a fost astfel violat dreptul la egalitatea de arme, consacrat de art. 6 para. 1 dimensiunea penală din Convenția europeană.

Pentru comparație, în cazul contestației în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr._, Curtea de Apel București - Secția a Il-a penală), deși situația juridică în ambele cauze este similară, inculpata contestatoare și persoana vătămată au fost citate, iar persoana vătămată și procurorul au avut posibilitatea, în mod contradictoriu, să-și susțină pe larg argumentele privind inadmisibilitatea contestației în anulare a inculpatei contestatoare, ceea ce înseamnă că, în cazul contestației în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenția europeană și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție), aceasta deoarece președintele completului nu a fost imparțial.

e. La judecarea admisibilității în principiu a contestației în anulare a procurorului, argumentul scris al inculpatei, în sensul că o contestație în anulare este admisibilă numai dacă este vorba de o hotărâre care se execută (deci, de condamnare) și numai dacă este în favoarea condamnatului nici măcar nu a fost analizat de președintele completului.

Pentru comparație, în cazul contestației în anulare formulate de contestatoare împotriva deciziei prin care s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare (Dosar nr._, Curtea de Apel București - Secția a Il-a penală), deși situația juridică în ambele cauze este similară, procurorul și persoana vătămată au susținut inadmisibilitatea acesteia pe un alt motiv (și anume că o contestație în anulare nu poate viza decât o hotărâre care soluționează fondul cauzei), iar instanța a respins contestația în anulare ca inadmisibilă, deci pentru contestația în anulare a inculpatei există mai multe motive de inadmisibilitate decât pentru contestația în anulare a procurorului, ceea ce înseamnă că, în cazul contestației în anulare a procurorului, inculpata (contestatoare în prezenta cauză) a fost discriminată, fiind violat dreptul la interzicerea discriminării raportat la dreptul la un proces echitabil (art. 14 raportat la art. 6 din Convenția europeană și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție), aceasta deoarece președintele completului nu a fost imparțial.

f. Președintele completului de judecată a admis o contestație în anulare care era inadmisibilă, deoarece în realitate critica pe fond temeinicia și legalitatea deciziei definitive de apel de achitare, deci a admis în realitate un apel deghizat, violând dreptul la respectarea autorității de lucru judecat și dreptul la non bis in idem, consacrate de art. 6 din Convenția europeană și de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Deși a fost concepută formal ca o critică privind lipsa de imparțialitate a judecătorului care a prezidat completul de apel în primul ciclu procesual, în realitate contestația în anulare a criticat măsurile luate de completul de judecată pe parcursul judecării apelului și, prin aceasta, chiar decizia de apel.

Or, decizia de apel de achitare avea caracter definitiv, bucurându-se de putere de lucru judecat.

Căile de atac (recursul în casație, contestația în anulare, revizuirea) împotriva acestei decizii definitive de apel au caracter extraordinar, putând fi exercitate numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Orice alt motiv al unei căi extraordinare de atac, cum este contestația în anulare, neprevăzut de lege, duce la inadmisibilitatea ei.

Dacă, sub masca formală a unui motiv de contestație în anulare (pretinsa incompatibilitate a judecătorului), în realitate se critică (de procuror) și se admite (de instanța prezidată de președintele completului) măsurile dispuse de completul de judecată și, implicit, decizia din apel, aceasta înseamnă în substanță un apel deghizat, iar nu o contestație în anulare, deci o violare a principiului autorității de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil

Prin urmare, admiterea contestației în anulare de președintele completului s-a făcut, în realitate, exclusiv pentru motive ce țin de interpretarea și aplicarea legii (substanțiale și procedurale, interne și europene) de completul de apel din primul ciclu procesual, deci în, realitate s-a procedat atât la o judecată a fondului, cu privire la probe și vinovăție (ca într-un apel), cât și la o judecată a legalității hotărârii de apel (ca într-un recurs în casație), fiind deci în realitate vorba de un apel deghizat, prin care a fost desființată ca netemeinică și nelegală o decizie definitivă de apel, intrată în puterea lucrului judecat, care a fost ștearsă.

Admițând în aceste condiții contestația în anulare, președintele completului de judecată și-a dovedit lipsa de imparțialitate.

g. Președintele completului a admis o contestație în anulare abuzivă, în condițiile în care procurorul de ședință, cunoscând posibilul motiv de lipsă de imparțialitate, nu a formulat cerere de recuzare în ședința publică de judecată, deși avea posibilitatea, dreptul și obligația să o facă.

Utilizarea căii extraordinare și subsidiare a contestației în anulare, după ce a așteptat soluția din apel, este expresia unui manifest abuz de drept procesual și a relei-credințe.

Astfel, contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ceea ce înseamnă că motivele ei sunt excepționale, ea putând fi formulată numai în măsura în care procedurile ordinare nu au putut fi utilizate.

Or, în cazul contestației în anulare întemeiate pe pretinsa incompatibilitate a

judecătorului, ea poate fi formulată numai dacă partea sau procurorul care susține

incompatibilitatea nu a putut invoca acest lucru anterior.

Spre exemplu, dacă partea sau procurorul știa sau putea să știe că există un caz de incompatibilitate a judecătorului de la prima instanță și nu invocă acest lucru (deși putea să o facă) prin declararea apelului, iar hotărârea primei instanțe (adoptată de un judecător pretins incompatibil) devine definitivă fie prin neapelare, fie prin respingerea apelului, împotriva ei nu se poate formula contestație în anulare, în care să se invoce, pentru prima dată, incompatibilitatea judecătorului, deși pretinsul motiv de incompatibilitate fusese cunoscut anterior, dar nu se utilizase calea ordinară de atac a apelului.

Similar, dacă este vorba de pretinsa incompatibilitate a unui judecător care soluționează cauza în apel, în măsura în care partea sau procurorul cunoaște sau putea să cunoască pretinsul motiv de incompatibilitate în timpul judecării apelului, acesta avea obligația să formuleze, de îndată, cerere de recuzare, potrivit art. 67 alin. (1) teza finală C.proc.pen. Invocarea motivului de incompatibilitate direct în calea extraordinară de atac a contestației în anulare este subsidiară, numai în cazul în care partea sau procurorul nu a cunoscut și nici nu avea cum să cunoască respectul caz de pretinsă incompatibilitate înainte de finalizarea judecării apelului.

Caracterul subsidiar al căii extraordinare de atac a contestației în anulare întemeiate pe pretinsa incompatibilitate a judecătorului față de cererea de recuzare face ca, în procedura judecării contestației în anulare bazate pe acest motiv să fie aplicabile, în principiu și în măsura compatibilității, regulile de la judecarea cererii de recuzare.

Admițând contestația în anulare în aceste condiții, președintele completului și-a dovedit clar lipsa de imparțialitate.

h. Președintele completului a admis o contestație în anulare în care, deși nu este formulat in terminis ca motiv de incompatibilitate, se susține în realitate lipsa de, imparțialitate a președintelui completului de apel din primul ciclu procesual față de persoana vătămată, președinte al înaltei Curți de Casație și Justiție și membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, atât la data interviului din 16.05.2013 de la CSM de promovare în funcția de judecător ÎCCJ a președintei completului de apel din primul ciclu procesual, cât și în perioada judecării și soluționării apelului.

Astfel, în contestația în anulare care a fost admisă de președintele completului se insistă pe: "Astfel, la data de 16.05.2013, judecătorul R. G. s-a prezentat la proba interviului ce a avut loc în fața Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, între membrii Plenului fiind, în calitate de membru de drept, intimata persoană vătămată S. L.." (cuvintele fiind îngroșate chiar în cuprinsul contestației în anulare); "Referindu-ne la cauză, această garanție nu a fost asigurată și sub acest aspect este relevant de subliniat că intimata persoană vătămată S. L. a avut în cadrul interviului un dialog direct cu judecătoarea G. R. tocmai pe tema unor soluții posibile în raport cu situații ipotetice [...]"", "Convingerea personală [a] judecătorului R. G., în raport cu intimata persoană vătămată S. L., a fost marcată de ideea preconcepută a existenței unei erori judiciare [...]".

In mod nedemn și contrar adevărului, contestația în anulare admisă de președintele completului lasă să se înțeleagă părtinirea președintelui completului de apel din primul ciclu procesual, în judecarea apelului, față de persoana vătămată din cauză,. ca urmare a nepromovării interviului susținut în fața Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, din care persoana vătămată a făcut parte. Altfel și mai direct spus, în mod josnic și complet neadevărat, contestația în anulare admisă de președintele completului lasă să se înțeleagă că președintele completului de apel din primul ciclu procesual ar fi dat soluția în apel în baza resentimentelor personale față de partea vătămată.

Faptul că acest lucru se înțelege din contestația în anulare formulată de procuror este dovedit de numeroasele articole, interviuri și dezbateri din presă, în care contestația în anulare formulată de Direcția Națională Anticorupție a fost interpretată exact în acest sens. Pozițiile exprimate de și în mass media sunt foarte numeroase și sunt de notorietate.

Admițând contestația în anulare în aceste condiții, președintele completului și-a dovedit clar lipsa de imparțialitate.

i. Contestația în anulare a fost admisă de președintele completului cu o motivare incluzând și referiri la dialogul purtat la CSM cu ocazia interviului de promovare.

Or, schimbul de replici dintre judecătoarea candidată (ulterior președinta completului de apel din primul ciclu procesual) și membrul de drept al CSM (ulterior persoană vătămată în prezenta cauză) pe care s-a întemeiat președintele completului nu are semnificația dată de acesta.

În mod superficial, președintele completului s-a întemeiat exclusiv pe transcrierea interviului și pe redarea acestuia în cuprinsul contestației în anulare redactate de procuror, fară a viziona înregistrarea audio-video, atașată de procuror contestației în anulare. Or, exact pasajele privind dialogul specific dintre cele două persoane au fost falsificate în transcriere și în contestația în anulare, sensul fiind grav denaturat. Președintele de complet nu a administrat complet probatoriul, părerea lui fiind deja formată înainte de începerea judecății, deci a fost lipsit de imparțialitate.

j. Președintele completului a admis o contestație în anulare al cărei caracter abuziv și discreționar este dovedit de caracterul ei complet singular.

La știința contestatoarei, de la . noului C.proc.pen., D. nu a formulat nicio contestație în anulare pe motivul incompatibilității unui judecător.

k. Președintele completului a admis o contestație al cărei caracter, vizând denigrarea publică a judecătorului care a prezidat completul de apel din primul ciclu procesual, este dat de faptul că procurorul a apreciat că, prin măsurile dispuse la termenul de judecată din apel din 22.04.2015, numai acest judecător a fost incompatibil și lipsit de imparțialitate.

Or, în apel, completul este colegial, fiind compus din doi judecători. Măsurile criticate de procuror în contestația în anulare admisă de președintele completului nu au fost decise singur de judecătorul care a prezidat, ci de ambii judecători ai completului de apel din primul ciclu procesual, după consultare.

Dacă ar fi fost întemeiat motivul de incompatibilitate ținând de măsurile dispuse în ședința de judecată (deși nu este), atunci incompatibilitatea ar fi existat pentru ambii judecători membri ai completului, care au dispus împreună respectivele măsuri, deci contestația în anulare a procurorului, admisă de președintele completului, ar fi trebuit să susțină că ambii judecători au fost incompatibili și lipsiți de imparțialitate.

Limitarea contestației în anulare numai la pretinsa incompatibilitate a unui singur judecător dintre cei doi care au decis reprezintă o dovadă suplimentară că, prin contestația în anulare admisă de președintele completului, nu s-a urmărit înfăptuirea justiției, ci defăimarea și hăituirea unui judecător.

l. Președintele completului a admis o contestație în anulare în care însuși procurorul care semnează contestația în anulare (doamna procuror M. D.) și care, în mod voalat, dar incontestabil, îl acuză pe judecătorul care prezidat completul de apel în primul ciclu procesual de lipsă de imparțialitate în raport cu persoana vătămată, ca urmare a nepromovării la înalta Curte de Casație și Justiție în urma interviului susținut la Consiliul Superior al Magistraturii cu participarea respectivei persoane, a candidat de mai multe ori pentru a fi promovată ca judecător la înalta Curte de Casație și Justiție, fiind respinsă.

Următoare situații sunt cunoscute de contestatoare (și ulterioare dobândirii de persoana vătămată a calităților de președinte al înaltei Curți de Casație și Justiție și de membru de D. al Consiliului Superior al Magistraturii): prin Hotărârea nr. 5 din 25.05.2011 a Colegiului de conducere al înaltei Curți de casație și Justiție, sub prezidența doamnei D. L. S., s-a dat un aviz negativ candidaturii doamnei procuror M. E. D., întrucât "acesta [candidatul] nu s-a remarcat din punct de vedere profesional, prin date, activități sau preocupări care să-l recomande pentru funcția de judecător la instanța supremă". Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 972 din 14.12.2011 candidatura doamnei procuror în vederea promovării a fost respinsă; prin Hotărârea nr. 15 din 25.11.2011 a Colegiului de conducere al înaltei Curți de casație și Justiție, sub prezidența doamnei D. L. S., s-a dat un aviz negativ candidaturii doamnei procuror M. E. D., întrucât "acesta [candidatul] nu s-a remarcat din punct de vedere profesional, prin date, activități sau preocupări care să-l recomande pentru funcția de judecător la instanța supremă, în condițiile în care datele enunțate nu conferă selectivitate pentru o atare promovare, aceasta și pentru că nu a evidențiat o contribuție, alta decât cea de participare efectivă". Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 558 din 29.08.2011 candidatura doamnei procuror în vederea promovării a fost respinsă.

Contestatoarea nu dispune de informații privind participarea la interviurile de la Consiliul Superior al Magistraturii a persoanei vătămate, înregistrarea respectivelor ședințe (din 29.08.2011 și 14.12.2011) ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nefiind postate pe site-ul oficial al acestei instituții, din motive pe care contestatoarea nu le cunoaște.

Contestatoarea se întreabă dacă, pentru un observator exterior, neutru, formularea contestației în anulare de procuror,care beneficiază clar persoanei vătămate, nu ar putea fi eventual considerată drept o activitate "de remarcat", "alta decât cea de participare efectivă", care "să confere selectivitate" și să îl recomande pe procuror pentru funcția de judecător la instanța supremă, unde promovarea implică participarea persoanei vătămate, atât ca președinte al Colegiului de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție (care avizează), cât și ca membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii (care decide). Firesc, suspiciunea de lipsă de imparțialitate se extinde asupra președintelui completului care a admis respectiva contestație în anulare, formulată în aceste condiții.

m. Președintele completului de judecată a admis o contestație în anulare în care s-a susținut în mod vădit nefondat lipsa de imparțialitate a președintelui completului de judecată din apel din primul ciclu procesual.

Afirmațiile făcute de președintele completului de apel din primul ciclu procesual, cu aproape doi ani înainte de judecarea apelului, în cadrul unui interviu la Consiliul Superior al Magistraturii, nu au absolut nicio legătură cu cauza, ele au fost generale și au vizat aspecte teoretice, precum și propria caracterizare subiectivă a respectivului judecător asupra persoanei sale.

Dintr-o discuție pur teoretică referitoare la noțiunea de eroare judiciară nu se poate trage în niciun caz concluzia că, într-o cauză determinată, judecătorul a pornit de la ideea preconcepută că este vorba despre o eroare judiciară și nu a mai fost imparțial. Aceasta ar însemna, într-un mod complet forțat și absurd, că pe baza unei simple discuții teoretice referitoare la eroarea judiciară, acest judecător nu ar mai putea niciodată pronunța o soluție de achitare, deoarece automat ar fi deja dovedit că nu a fost imparțial.

De altfel, pe lângă faptul că discuția de la Consiliul Superior al Magistraturii a avut un caracter pur teoretic, subiectul principal de la care a pornit dezbaterea de idei nici nu a fost eroarea judiciară, ci modul în care acționează un judecător într-un complet colegial, la ÎCCJ, atunci când opinia sa este diferită de a celorlalți membri ai completului. Răspunsurile sunt de bun-simț pentru orice judecător: analizez probele, expun argumentele mele juridice celorlalți doi colegi de complet (ipoteza judecătorului de la instanța supremă), fie îi conving pe ei că argumentele mele sunt corecte, fie mă conving ei pe mine că argumentele lor sunt corecte (exact acest lucru înseamnă deliberarea colegială între judecători, după dezbateri), iar, la limită, fac opinie separată, ceea ce însă nu este dezirabil să se întâmple foarte des la instanța supremă.

Strict în acest context, ca exemplu, s-a folosit în dezbaterea strict teoretică exemplul erorii judiciare, cu sublinierea că diferența fundamentală de opinii între membrii completului, de judecată poate să privească, în egală măsură, achitarea sau condamnarea.

Raționamentul procurorului care a formulat contestația în anulare - admisă de președintele completului - pe motivul lipsei de imparțialitate este atât de forțat, încât el ar putea fi aplicat fară probleme nu numai în cazul oricărei hotărâri de achitare pronunțate de judecătorul care a făcut afirmațiile teoretice generale, dar și în cazul oricărei hotărâri de condamnare pronunțate de același judecător. Faptul că argumentele procurorului ar putea fi probleme utilizate pentru a demonstra pretinsa lipsă de imparțialitate a judecătorului în căzui oricărei hotărâri de achitare, respectiv în cazul oricărei hotărâri de condamnare, rezultă că el este complet absurd, neexistând în realitate absolut niciun motiv de îndoială referitor la imparțialitatea concretă a judecătorului care depune prezentele note scrise, în judecarea concretă a apelului.

De asemenea, faptul că președintele completului de apel din primul ciclu procesual, într-un interviu la Consiliul Superior al Magistraturii în vederea promovării, unde a fost expres întrebat ce lipsuri are, a arătat că este caracterizat de nerăbdare, pe care a început să o înlăture, nu poate fi decât într-un mod incalificabil considerat o dovadă a lipsei de imparțialitate a aceluiași judecător, doi ani mai târziu, într-o cauză concretă, absolut fară nicio legătură cu respectivul interviu, ceea ce deci nu are cum să justifice o asemenea contestație în anulare admisă de președintele completului.

Dacă un judecător spune că se caracterizează prin nerăbdare este considerat lipsit de imparțialitate, înseamnă că respectivul judecător este lipsit de imparțialitate în absolut toate dosarele și pentru absolut toate părțile, iar nu într-un singur dosar și doar față de una singură dintre părțile dosarului.

Și acest argument ar justifica absolut orice contestare a imparțialității judecătorului, deci este, la rândul lui, absurd, utilizarea lui de un procuror în justificarea unei contestații în anulare fiind incalificabilă, iar admiterea unei asemenea contestații în anulare de președintele completului dovedește lipsa lui de imparțialitate.

n. Președintele completului a admis o contestație în anulare vădit nefondată, fiind întemeiată pe măsurile dispuse în ședința publică de judecată (cu repetarea faptului că au fost dispuse în complet colegial, de ambii judecători, iar procurorul de ședință nu a apreciat că ar exista vreun motiv să formuleze cerere de recuzare), deși este vorba strict de măsuri obișnuite privind judecarea cauzei, care nu dovedesc absolut nicio părtinire și nicio preconcepție referitoare la soluția finală.

Contestația în anulare admisă de președintele completului consideră că judecătorul care a prezidat completul de apel din primul ciclu procesual a fost lipsit de imparțialitate și avea prefigurată soluția, pentru următoarele motive: a întrebat-o pe apelanta inculpată dacă insistă în solicitarea de schimbare a încadrării juridice; nu a citat persoana vătămată cu mențiunea dacă formulează plângere prealabilă pentru infracțiunea pentru care se solicită schimbarea încadrării juridice, ci doar a emis o adresă în atenția persoanei vătămate pentru a-și preciza poziția față de cererea apelantei inculpate de schimbare a încadrării juridice; nu s-a pronunțat prin decizia de apel asupra cererii de schimbare a încadrării juridice; a respins proba solicitată de procurorul de ședință privind stadiul cercetărilor într-un alt dosar, privind o altă persoană.

Niciunul din aceste elemente (deciziile fiind oricum adoptate colegial, de doi judecători) nu dovedește sub nicio formă eventuala preconcepție a respectivului judecător, deci pretinsa lui lipsă de imparțialitate, întrucât: este dreptul și obligația judecătorului să se asigure de voința reală a părților, faptul că președintele completului de judecată de apel din primul ciclu procesual a întrebat o parte dacă insistă într-o cerere, fără a încerca să o determine în vreun fel să adopte o poziție într-un sens sau în altul, este o atitudine absolut obișnuită la orice judecător; faptul că instanța, în complet colegial, a emis o adresă în atenția persoanei vătămate să-și precizeze poziția față de cererea apelantei inculpate de schimbare a încadrării juridice a dat curs chiar unei cereri exprese în acest sens a procurorului de ședință; procurorul de ședință chiar a precizat expres că nu solicită emiterea unei adrese în sensul prezenței persoanei vătămate (adică citarea acesteia), ci doar o adresă în care persoana vătămată să-și precizeze poziția față de cererea de schimbare a încadrării juridice; prin urmare, instanța a procedat exact conform solicitării procurorului de ședință, iar ulterior, prin contestația în anulare admisă de președintele completului, un alt procuror afirmă că, astfel, judecătorul a dovedit că nu este imparțial, fiind favorabil inculpatei, ceea ce este schizofrenic; oricum, în împrejurările concrete ale cauzei, decizia completului nu putea sub nicio formă să o defavorizeze pe persoana vătămată, prin lipsa citării cu mențiunea dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă în raport cu cererea de schimbare a încadrării juridice, în condițiile în care completul i-a adus în scris la cunoștință persoanei vătămate existența cererii de schimbare a încadrării juridice (însuși procurorul care a formulat contestația în anulare admisă de președintele completului afirmă că adresa către persoana vătămată este semnată de judecătorul care a fost apoi considerat lipsit de imparțialitate și că indică faptul că pentru infracțiunea pentru care s-a solicitat schimbarea de încadrare juridică acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate); or, persoana vătămată este, formal-teoretic, cel mai bun jurist penalist al României (este doctor în D. penal, este fost procuror și actual judecător penalist, este președintele înaltei Curți de Casație și Justiție), așa încât, fiind înștiințată de cererea de schimbare a încadrării juridice a apelantei inculpate, cerându-i-se să-și precizeze poziția și fiind informată despre eventuala necesitate a plângerii prealabile, a fost perfect în măsură să adopte comportamentul procesual dorit, fără să fie vătămată în vreun fel de instanță, care nu a defavorizat-o, ci a fost imparțială; chestiunea pronunțării sau nu, prin decizia de apel, de completul colegial, asupra cererii de schimbare de încadrare juridică nu are absolut nicio legătură cu pretinsa lipsă de imparțialitate, fiind exclusiv o chestiune de fond, ce nu poate face obiectul unei contestații în anulare; oricum, schimbarea încadrării juridice a constituit un motiv de apel (prima instanță a respins, prin dispozitivul sentinței, această cerere a inculpatei), deci nu avea de ce să fie analizată ca o cerere distinctă de apel; de altfel, nici completul prezidat de președintele completului, în rejudecarea apelului, nu a pus în discuția părților, în mod distinct, cererea de schimbare a încadrării juridice, fiind considerată un motiv de apel, analizat în acest mod; respingerea, de completul colegial, a unei probe solicitate de procurorul de ședință, privind simplul stadiu al cercetărilor într-un alt dosar și privind o altă persoană, pe motivul lipsei de concludentă, nu poate în niciun caz dovedi o pretinsă lipsă de imparțialitate; este de subliniat faptul că, în aceeași ședință de judecată, completul a respins și cererea de probe a apelantei inculpate, deși aceasta, la termenul anterior, o considera vitală în apărarea sa, deci în niciun caz, în chestiunea încuviințării probelor, completul nu a favorizat inculpata ori defavorizat procurorul; de altfel, nici președintele completului, în rejudecarea apelului, nu a încuviințat vreo probă privind trimiterea unei adrese către parchet.

Și din acest punct de vedere, cu referire la măsurile dispuse de complet pe parcursul judecării apelului în primul ciclu procesual, nu există niciun element care să susțină motivul de contestație în anulare al procurorului - admise de președintele completului - privind pretinsa lipsă de imparțialitate a judecătorului care a prezidat completul de apel din primă instanță, contestația în anulare a procurorului, deși complet nefondată, fiind admisă de președintele completului numai ca urmare a faptului că a fost lipsit de imparțialitate.

o. Președintele completului a admis contestația în anulare a procurorului, deși aceasta era clar neîntemeiată, întrucât, în raport cu motivul de contestație în anulare - art. 426 lit. d) teza finală raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., este necesar să existe "o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată".

Din contestația în anulare rezultă clar că judecătorul considerat incompatibil este acuzat că a defavorizat-o pe persoana vătămată, deci că sub acest aspect a fost lipsit de imparțialitate.

Subiectul procesual pretins vătămat prin pretinsa lipsă de imparțialitate este, formal-teoretic, cel mai bun jurist penalist al României (este doctor în D. penal, este fost procuror și actual judecător penalist, este președintele înaltei Curți de Casație și Justiție), iar aceasta a cunoscut elementele care dovedesc pretinsa lipsă de imparțialitate (a fost prezentă și a discutat cu judecătorul care depune prezentele note scrise la interviul de la Consiliul Superior al Magistraturii; a primit adresa semnată de exact acest judecător- cunoscând deci participarea lui în completul de apel- prin care i se cerea poziția față de cererea de schimbare a încadrării juridice, dar nu era citată).

Cu toate acestea, subiectul procesual pretins vătămat prin lipsa de imparțialitate a judecătorului- deci direct interesat- nu a formulat nici cerere de recuzare, nici contestație în anulare. Comportamentul procesul al subiectului procesual pretins lezat de pretinsa lipsă de imparțialitate a judecătorului, în contextul teoretic-formal al cunoștințelor profesionale sale de excepție în domeniu, dovedește fară putință de tăgadă nu doar că suspiciunile privind pretinsa lipsă de imparțialitate nu sunt "rezonabile", ci chiar că nu există nici măcar o urmă de "suspiciune", deci imparțialitatea - atât obiectivă, cât și subiectivă - a fost respectată atât în realitate, cât și la nivelul aparențelor.

p. Președintele completului a admis contestația în anulare întemeiată pe art. 6 din Convenția europeană, în condițiile în care această normă convențională nu era aplicabilă în sensul dat de contestația în anulare și necenzurat de decizia dată în soluționarea ei.

Contestația în anulare s-a întemeiat expres pe pretinsa violare a art. 6 para. 1 din Convenția europeană, privind imparțialitatea obiectivă și subiectivă a instanței, fiind indicate și soluții jurisprudențiale ale Curții Europene, și a fost admisă de președintele completului tocmai pe acest motiv al lipsei de imparțialitate al unui judecător din apelul din primul ciclu procesual.

Întemeierea contestației în anulare pe art. 6 din Convenția europeană este aberantă și absurdă, acest text nefiind aplicabil ratione personae în cauză.

Astfel, art. 6 din Convenția europeană, consacrând dreptul la un proces echitabil, nu are aplicabilitate generală, ci limitată, atât ratione materiae, cât și ratione personae.

Ratione materiae, cauza soluționată prin decizia de apel împotriva căreia s-a formulat contestația în anulare are natură penală, deci, din acest punct de vedere, art. 6 este aplicabil.

În schimb, în materie penală, art. 6 consacră dreptul la un proces echitabil într-un mod limitat ratione personae, și anume unei singure persoane, care este persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni (ceea ce, în dreptul procesual penal român, se traduce prin suspect și prin inculpat). Convenția europeană urmărește să protejeze drepturile individuale în fața riscului de abuz din partea statului, iar în procesul penal cel care riscă abuzuri este acuzatul Textul spune expres că orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul să fie judecată într-un mod conform garanțiilor din art. 6. De aceea art. 6 din Convenția europeană, în materie penală, este aplicabil ratione personae exclusiv acuzatului.

Nici acuzatorul din procesul penal (procurorul), nici alte părți (persoana vătămată) nu sunt titulare ale dreptului la un proces echitabil în materie penală, deci nu se bucură de garanțiile consacrate de art. 6 din Convenția europeană.

Conform jurisprudenței constante a Curții Europene, în materie penală, art. 6 nu garantează dreptul de a cere începerea unei proceduri de urmărire penală contra unei persoane, dreptul de a obține condamnarea penală a unei persoane, dreptul la "răzbunare privată". Dreptul la un proces echitabil în materie penală nu include dreptul de a obține acuzarea, judecarea sau condamnarea penală a unei persoane, deci în materie penală dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6, este recunoscut exclusiv în beneficiul persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni

Orice pretinsă vătămare a dreptului la un proces penal echitabil, susținută de altcineva decât de acuzat, este inadmisibilă, deoarece dreptul nici măcar nu există pentru altcineva decât pentru acuzat, deci textul nu este aplicabil.

Întotdeauna pe terenul Convenției europene se verifică întâi dacă dreptul există (deci, dacă un anumit articol este aplicabil), iar abia după aceea se verifică dacă a existat o ingerință și, în caz afirmativ, dacă ingerința este sau nu justificată, deci dacă a existat sau nu o violare a dreptului. Dreptul individual nu poate să fie însă violat dacă, în prealabil, el nu există pentru persoana care se pretinde victimă.

Prin urmare, conform jurisprudenței constante a Curții Europene, o persoană nu are dreptul, pe terenul art. 6 din Convenția europeană, să obțină tragerea la răspundere penală a altei persoane, despre care pretinde că ar fi săvârșit o infracțiune. Altfel spus, în procesul penal, art. 6 nu este sub nicio formă aplicabil persoanei vătămate.

În concret, singura persoană care este titulara dreptului consacrat de art. 6 din Convenția europeană, în calitate de "acuzat", este inculpata. Numai "acuzata" putea fi vătămată de faptul că instanța care a judecat acuzația în materie penală adusă împotriva ei nu ar fi fost imparțială.

Or, pe de o parte, procurorul, în contestația în anulare admisă de președintele completului, nu susține că judecătorul ar fi fost lipsit de imparțialitate față de inculpată, iar, pe de altă parte, inculpata oricum a fost achitată, deci nici nu s-ar putea pretinde victimă a unei violări a dreptului său la un proces echitabil, incluzând dreptul de a fi judecată de un judecător imparțial.

În contestația în anulare admisă de președintele completului, parchetul susține că judecătorul nu ar fi fost imparțial față de persoana vătămată. Cum pentru persoana vătămată art. 6 dimensiunea penală din Convenție nici nu este aplicabil, deci dreptul nu există, în mod logic nu poate exista nicio vătămare a unui drept inexistent.

Singura ipoteză conform jurisprudenței Curții Europene, în care, în cursul unui proces penal, art. 6 se aplică și altei părți decât acuzatul este aceea în care persoana vătămată se constituie și parte civilă, deci în procesul penal, alăturată acțiunii penale, există și acțiunea civilă. Numai în acest caz, art. 6 este aplicabil părții civile, fiind vorba exclusiv despre aplicabilitatea dimensiunii civile a art. 6 din Convenția europeană, relativ la dreptul la un proces civil echitabil.

În cauză însă, nu există parte civilă, deoarece persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă. Procesul a rămas astfel pur penal, nefiind alăturată și o acțiune civilă acțiunii penale. De aceea, procesului îi este aplicabilă exclusiv dimensiunea penală a art. 6 din Convenția europeană, iar nu și dimensiunea sa civilă, cu consecința că singurul titular al dreptului este "acuzatul", adică inculpata.

Din bogata jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie contestatoarea indică: Hotărârea din 28.10.1991 (Plen), Cauza Helmers c. Suedia, Cererea nr._/85; Hotărârea din 27.08.1992, Cauza Tomasi c. Franța, Cererea nr._/87; Decizia din 05.04.2001, Cauza Priebke c. Italia, Cererea nr._/99; Decizia parțială din 10.01.2002, Cauza Serraino c. Italia, Cererea nr._/99; Hotărârea din 12.02.2004 (Marea Cameră), Cauza Perrez c. Franța, Cererea nr._/99. Pentru dezvoltări teoretice privind această jurisprudență, a se vedea: C. B., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. 2, C.H. B., București, 2010, pp. 428-429.

Admițând contestația în anulare pentru lipsa de imparțialitate a judecătorului, în condițiile în care procurorul își întemeiase contestația în anulare pe art. 6 din Convenția europeană, președintele completului s-a aflat într-o confuzie gravă, nescuzabilă, privind aplicabilitatea art. 6 din Convenția europeană, în procesul penal, altei persoane decât celei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.

Prin urmare, întrucât art. 6 dimensiunea penală din Convenția europeană nici măcar nu este aplicabil pentru pretinsa lipsă de imparțialitate a judecătorului față de altcineva decât față de "acuzat", nu poate exista nicio violare a acestei norme convenționale în forma susținută de procuror în contestația în anulare, prin care se pretinde incompatibilitatea judecătorului care a prezidat în primul ciclu procesual completul de apel, așa încât numai un judecător lipsit de imparțialitate, cum a fost președintele completului, a putut admite o contestație în anulare manifest nefondată în drept, care trebuia respinsă ca atare.

q. La judecarea fondului contestației în anulare (la termenul din 17.08.2015), persoana vătămată, deși un participant marginal, auxiliar, în procesul penal (în condițiile în care nu a înțeles să se constituie parte civilă), a fost lăsată de președintele completului, în temeiul calității ei de președintă a instanței supreme (care poate cenzura hotărârile judecătorești ale președintelui completului) și de membră de drept a CSM (care decide asupra carierei profesionale a președintelui completului), să vorbească mult mai mult decât participanții principali la proces (inculpata și procurorul) la un loc.

Servilismul președintelui completului față de persoana vătămată dovedește clar lipsa lui de imparțialitate.

r. Președintele completului a decis admiterea contestației în anulare a D. și anularea deciziei de apel de achitare (la 17.08.2015) pentru două motive principale: modul de redactare a deciziei de achitare și violarea, prin decizia de achitare, a principiului separației funcțiilor judiciare.

Niciunul dintre cele două motive pentru care s-a admis contestația în anulare nu a fost invocat de procuror în contestația în anulare, în termenul legal de 10 zile. De altfel, ambele motive țin de conținutul deciziei de achitare, care nu era redactată la expirarea termenului de 10 zile de declarare a unei contestații în anulare.

Primul motiv pentru care s-a admis contestația în anulare a procurorului a fost formulat de procuror abia în ședința de judecată din 17.08.2015, deci cu mult după termenul legal de 10 zile și trebuia respins ca tardiv. Al doilea motiv pentru care s-a admis contestația în anulare nici măcar nu a fost invocat de procuror (singurul care a utilizat această cale extraordinară de atac), ci de persoana vătămată, tot în ședința din 17.08.2015, deci nu numai tardiv, dar și de un subiect procesual care nu a exercitat această cale de atac.

Admiterea contestației în anulare pe două motive tardive, în plus unul nefiind nici măcar invocat de cel care a utilizat această cale extraordinară de atac, demonstrează părtinirea manifestă a președintelui completului.

s. Președintele completului a admis contestația în anulare a procurorului cu o motivare care dovedește profunde resentimente personale față de președinta completului care a decis achitarea, despre care se spune că, într-un interviu de promovare, ar fi făcut confuzii grave între instituțiile juridice.

Președintele completului este, și el, tot judecător de curte de apel, deci egal în grad, neavând nicio competență profesională superioară care să îi permită să se pronunțe asupra competenței profesionale a președintelui completului de apel din primul ciclu procesual.

În lipsa lui de măsură, cauzată manifest de lipsa de imparțialitate, președintele completului s-a transformat, cu de la sine putere, atât în complet de casație de la înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în Consiliu Superior al Magistraturii, pronunțându-se asupra competenței profesionale a unui judecător de curte de apel, cu care este strict egal în grad.

De altfel, aprecierea președintelui completului, în sensul că președinta completului de apel din primul ciclu procesual ar fi făcut confuzii grave în cursul interviului de promovare la ÎCCJ, este și de rea-credință, afirmația nefiind întemeiată. în cursul interviului s-a adus în discuție eroarea judiciară, dar afirmațiile judecătoarei care a susținut interviul nu conțin vreo confuzie de instituții juridice. Punctul de pornire al discuției nu a fost eroarea judiciară, ci formularea unei opinii separate în cadrul completului colegial la ÎCCJ. în răspunsul său, judecătoarea intervievată, referindu-se la situațiile în care ar face opinie separată, a indicat exemplul posibilei erori judiciare. Nu se discuta despre legalitatea hotărârii cenzurate de ÎCCJ (prin ipoteză, care nu este definitivă, deci nu poate fi calificată drept eroare judiciară), ci despre modul în care ÎCCJ va soluționa cauza în mod definitiv, iar soluția din această hotărâre definitivă a ÎCCJ ar putea reprezenta o eroare judiciară, caz în care, pentru a nu fi parte la o eroare judiciară (fie o condamnare pe nedrept, fie o achitare nejustificată), judecătoarea a considerat că este justificată utilizarea posibilității de a face opinie separată. De altfel, ar fi absurd să se creadă că referirea la eroarea judiciară a vizat altă hotărâre decât cea definitivă ce ar urma să fie pronunțată de ÎCCJ, adică în concret ar fi vizat hotărârea pe care ÎCCJ o cenzurează, întrucât ca membru al completului ÎCCJ în cale de atac (ipoteza discuției din interviul de promovare la ÎCCJ) un judecător nu poate face opinie separată la hotărârea pe care o cenzurează (nu a participat la adoptarea ei), ci numai la hotărârea pe care urmează să o pronunțe completul din care face parte (prin ipoteză, un complet colegial la ÎCCJ, adoptând o hotărâre definitivă, deci care este susceptibilă să conțină o eroare judiciară).

Reaua-credință în motivare, determinată de sentimente personale negative puternice, trează lipsa de imparțialitate a președintelui completului.

t. La rejudecarea apelului după admiterea contestației în anulare (la termenul din 10.09.2015), persoana vătămată, deși un participant marginal, auxiliar, în procesul penal (în condițiile în care nu a înțeles să se constituie parte civilă), a fost lăsată de președintele completului, în temeiul calității ei de președintă a instanței supreme (care poate cenzurahotărârile judecătorești ale președintelui completului) și de membră de drept a CSM (care decide asupra carierei profesionale a președintelui completului), să vorbească mult mai mult decât participanții principali la proces (inculpata și procurorul) la un loc.

Servilismul președintelui completului față de persoana vătămată dovedește clar lipsa lui de imparțialitate.

u. La rejudecarea apelului, excepția de neconstituționalitate ridicată în scris și motivat de inculpată a fost respinsă ca inadmisibilă de președintele completului, care a refuzat să sesizeze Curtea Constituțională, într-un mod care dovedește clar părtinirea și faptul că orice cerere a inculpatei are soarta respingerii, oricât de admisibilă și de întemeiată ar fi.

Prin excepția de neconstituționalitate, inculpata a susținut neconstituționalitatea a trei categorii de norme din C.proc.pen.

Cu privire la primul grup de norme (motivul nr. 1 de neconstituționalitate), excepția de neconstituționalitate a fost respinsă de președintele completului ca inadmisibilă, întrucât s-a considerat că poartă asupra unor dispoziții normative care reglementează momente procesuale depășite, nemaifiind îndeplinită condiția interesului actual.

Soluția președintelui completului este aberantă juridic, întrucât acesta nici măcar nu a citit (deci, cu atât mai puțin a înțeles) obiectul excepției de neconstituționalitate (aceasta a fost depusă prin registratură la ora 10,00, ședința de judecată a început la ora 11,00, iar președintele completului a luat cunoștință de excepția de neconstituționalitate în sala de ședință, admisibilitatea acesteia fiind discutată imediat în ședința de judecată, fiind prima chestiune pusă în discuția părților, iar excepția de neconstituționalitate fiind respinsă pe loc).

Președintele completului a apreciat în mod fundamental greșit că excepția de neconstituționalitate ar viza dispoziții legislative referitoare la judecarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, iar această chestiune a fost tranșată definitiv printr-o decizie anterioară, prin care s-a admis contestația în anulare, s-a anulat decizia definitivă de apel de achitare, rezultatul fiind rejudecarea apelului. Sub acest aspect, persoana vătămată a făcut în ședința de judecată o constatare juridică profundă, și anume că denumirea marginală a art. 432 alin. (1) C.proc.pen. (în mod corect, potrivit normelor de tehnică legislativă ignorate de persoana vătămată, denumirea marginală este a unui articol, iar nu a unui alineat) ar fi "Judecata contestației în anulare" (deși orice persoană care cunoaște limba română - limbă oficială a statului român potrivit art. 13 din Constituție -, care știe să citească * și care a deschis un C.proc.pen. poate constata că denumirea marginală este "Procedura de judecare").

În realitate, textul de bază la care s-a referit excepția de neconstituționalitate (primul motiv de neconstituționalitate) este art. 432 alin. (1) C.proc.pen. (celelalte texte sunt numai texte la care acesta este raportat) și care face vorbire de "procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului", adică exact situația din dosar la acel moment procesual când s-a ridicat excepția de neconstituționalitate. în cuprinsul excepției de neconstituționalitate s-a arătat expres: "Instanța judecătorească învestită cu soluționarea apelului în rejudecare aplică deci normele juridice invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate întrucât constituie chiar temeiul rejudecării" (la secțiunea privind admisibilitatea excepției de neconstituționalitate); "Dispozițiile legale criticate arată că se rejudecă apelul într-o cauză penală dacă decizia inițială de apel a fost anulată prin admiterea unei contestații în anulare" (la secțiunea privind fondul excepției de neconstituționalitate - motivul nr. 1 de neconstituționalitate); "dispozițiile legale criticate permit rejudecarea apelului" (la secțiunea privind fondul excepției de neconstituționalitate - motivul nr. 1 de neconstituționalitate).

Prin urmare, în repetate rânduri, inculpata autoare a excepției de neconstituționalitate a arătat că sunt criticate pentru neconstituționalitate dispozițiile (din art. 432 alin. (1) C.proc.pen.) care reglementează rejudecarea apelului. A contrario, nu este vorba de dispozițiile (din același alineat al aceluiași articol) privitoare la judecarea contestației în anulare (procedură finalizată anterior).

Oricât de grosier ar încerca persoana vătămată să falsifice realitatea și să pretindă că denumirea marginală a art. 432 C.proc.pen. ar fi "Judecata contestației în anulare", în realitate aceasta este "Procedura de judecare" (fără absolut nicio limitare la contestația în anulare). în cuprinsul său, art. 432 alin. (1) C.proc.pen. (text cu privire la care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate) reglementează două proceduri succesive: "judecarea contestației în anulare" și "rejudecarea apelului" după admiterea contestației în anulare.

Cât timp, în mod evident și repetat, obiectul excepției de neconstituționalitate l-au constituit dispozițiile art. 432 alin. (1) C.proc.pen. relative la rejudecarea apelului (iar nu la judecarea contestației în anulare), iar președintele completului în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate prezida exact instanța care rejudeca apelul (faza procesuală fiind deci aceea a rejudecării apelului), a decide că excepția de neconstituționalitate poartă asupra unor dispoziții legislative care sunt depășite temporal și că nu mai este îndeplinită condiția interesului actual poate fi justificat numai dacă fie judecătorii (inclusiv președintele completului) sunt adepții teoriei (metăjfizice că timpul poate curge și dinspre viitor spre trecut (în timp ce juridic timpul curge întotdeauna dinspre trecut spre viitor), fie judecătorii (inclusiv președintele completului) aveau decizia de apel deja adoptată înainte de ședința de judecată (caz în care, cu adevărat, procedura de rejudecare a apelului era în realitate terminată, adică era o pură mascaradă judiciară, ceea ce ar face tardivă o excepție de neconstituționalitate privind tocmai rejudecarea apelului care formal se petrecea).

Mai mult, prin note scrise depuse prin registratură înainte de ședința publică și aflate la dosar, inculpata, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenție, a solicitat instanței care rejudeca apelul (prezidată de președintele completului) să îi respecte dreptul de a nu fi judecată de două ori pentru aceeași faptă și să pronunțe o decizie prin care să înceteze rejudecarea apelului. în respectivele note scrise inculpata a precizat expres că, în legătură cu această cerere, cu care a învestit în mod expres instanța care rejudecă apelul (prezidată de președintele completului), a ridicat separat, în scris și motivat, și o excepție de neconstituționalitate, fiind imposibil să nu existe deci o legătură între textele legislative criticate prin excepția de neconstituționalitate și soluționarea de instanța de rejudecare a apelului (prezidată de președintele completului ) a acestei cereri a inculpatei. Este însă perfect adevărat că instanța de apel (prezidată de președintele completului) a ignorat total cererile inculpatei din respectivele note scrise (nici măcar nu a dat posibilitatea inculpatei să le susțină oral și să fie supuse dezbaterii contradictorii, deoarece după respingerea ca inadmisibile a excepției de neconstituționalitate și a cererii de recuzare a constatat abuziv și fără să întrebe părțile că nu mai sunt alte cereri prealabile și a trecut la rejudecarea apelului). Din punct de vedere juridic, modul în care a procedat instanța poate fi calificat drept respingerea prin (în) tăcere a cererilor ca necitite, ceea ce se justifică prin manifesta lipsă de imparțialitate a președintelui completului.

Este imposibil ca inculpata să nu remarce că persoana vătămată a făcut o lungă argumentație orală privind inadmisibilitatea motivului nr. 1 de neconstituționalitate, cu referiri permanente la faptul că s-ar critica inexistența unei căi de atac, cu trimiteri la art 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la dublul grad de jurisdicție. Persoana vătămată s-a apărat pe ceea ce nu s-a susținut vreodată în respectiva excepție de neconstituționalitate - a confundat la modul absolut respectiva excepție de neconstituționalitate cu o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o cu totul altă cauză (pe care a și indicat-o expres), altfel spus persoana vătămată s-a apărat în prezenta cauză cu privire la o excepție de neconstituționalitate diferită ridicată într-o altă cauză, un asemenea procedeu fiind quasi-imposibil de combătut din lipsă de text (legiuitorul nu a avut atâta imaginație încât să reglementeze această situație de dedublare). Nicăieri în motivul nr. 1 de neconstituționalitate inculpata nu a făcut vorbire de chestiunea vreunei căi de atac, nicăieri inculpata nu s-a întemeiat pe interpretarea normelor constituționale în lumina art 2, ci a art 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție {cifra 4 fiind distinctă de cifra 2, aspect pe care până și un jurist - despre juriști se afirmă ca nu ar cunoaște matematică - ar trebui să fie capabil să îl distingă), care consacră dreptul la non bis in idem (art. 4, pe care s-a întemeiat apelanta) complet distinct de dreptul la dublul grad de jurisdicție (art. 2, pe care s-a apărat persoana vătămată). Președintele completului nici măcar nu a observat lipsa de orice legătură cu subiectul a susținerilor persoanei vătămate, pentru că oricum nu citise excepția de neconstituționalitate și pentru că oricum era decis dinainte să o respingă, deci acesta nu a fost în niciun caz imparțial.

Cu privire la al doilea grup de norme (motivul nr. 2 de neconstituționalitate), excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca nefiind de competența Curții Constituționale, partea fiind îndrumată cu generozitate de președintele completului de judecată să se adreseze Parlamentului și Guvernului. Poziția președintelui completului este aberantă juridic și batjocoritoare la adresa inculpatei autoare a excepției de neconstituționalitate, în condițiile în care partea nu cunoaște absolut nicio soluție jurisprudențială a Curții Europene a Drepturilor omului conform căreia o solicitare adresată Parlamentului ori Guvernului ar constitui un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Obiectul excepției sale de neconstituționalitate l-a reprezentat neconstituționalitatea normelor juridice indicate - chestiune de competența Curții Constituționale -, iar nu interpretarea respectivelor norme juridice - chestiune de competența instanțelor judecătorești - și cu atât mai puțin modificarea lor. In mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a considerat admisibile și a admis excepții de neconstituționalitate, statuând că o anumită dispoziție legislativă este neconstituțională în măsura în care s-ar interpreta într-un anumit mod. Cu caracter exemplificativ, indicăm Decizia nr.459/16.09.2014, publicată în M.Of. nr. 712/30.09.2014. Astfel de excepții de neconstituționalitate sunt perfect admisibile. Numai un președinte de complet lipsit de imparțialitate poate respinge - și cu o asemenea motivare - o cerere de sesizare a Curții Constituționale.

În concret, excepția de neconstituționalitate (motivul nr. 2) a vizat acele dispoziții legislative procesuale penale din interpretarea cărora ar rezulta că instanța care judecă pe fond (în primă instanță sau în apel) o cauză penală nu ar avea competența să statueze asupra legalității urmăririi penale ori a probelor administrate în cursul urmăririi penale, deoarece asupra acestor chestiuni ar statua definitiv judecătorul de cameră preliminară, hotărârea lui fiind definitivă și legând juridic instanța care judecă (în primă instanță sau în apel) fondul procesului penal.

In cauză, în rejudecarea apelului (care este o judecată pe fondul temeiniciei acuzației în materie penală), prin note scrise depuse prin registratură înainte de ședința de judecată și aflate la dosar, inculpata a solicitat instanței care rejudeca apelul că constate unele nulități referitoare la urmărirea penală și la probele administrate în cursul urmăririi penale. Cu privire la admisibilitatea acestor cereri în fața instanței care rejudecă apelul, inculpata a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legislative din interpretarea cărora ar putea eventual rezultă că respectivele cereri nu ar mai putea fi formulate ulterior procedurii de cameră prealabilă, deci ar fi inadmisibile. Interesul actual al inculpatei și legătura dispozițiilor legale criticate cu soluționarea acestor cereri erau evidente pentru oricine, mai puțin pentru președintele completului de judecată, lipsit de imparțialitate. Este însă perfect adevărat că instanța de apel (inclusiv președintele completului) a ignorat total cererile inculpatei din respectivele note scrise (nici măcar nu a dat posibilitatea inculpatei să le susțină oral și să fie supuse dezbaterii contradictorii, deoarece după respingerea ca inadmisibile a excepției de neconstituționalitate și a cererii de recuzare a constatat abuziv și fără să întrebe părțile că nu mai sunt alte cereri prealabile și a trecut la rejudecarea apelului). Din punct de vedere juridic, modul în care a procedat instanța (inclusiv președintele completului) poate fi calificat drept respingerea prin (în) tăcere a cererilor ca necitite.

., înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală (în complet de 3 judecători de judecare pe fond în primă instanță a unei cauze penale) a procedat în mod radical diferit, adică a considerat admisibilă excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții legislative și a sesizat Curtea Constituțională. Este vorba de încheierea din 17.02.2015, Dosar nr._, autoarea excepției de neconstituționalitate fiind doamna judecător G.-V. B., reprezentată prin același avocat ca și contestatoarea din prezenta cauză. în respectiva cauză, după finalizarea definitivă a procedurii de cameră preliminară, inculpata a formulat, în fața instanței judecând fondul, cereri privind nulitatea actelor de urmărire penală și a probelor din această fază și a ridicat (cu aceeași motivare) excepția de neconstituționalitate a acestor texte.

Principiul securității juridice (consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) și dreptul la interzicerea discriminării impuneau ca, și în prezenta cauză, situația de fapt fiind similară, soluția în drept să fie similară, adică să se sesizeze Curtea Constituțională, refuzul președintelui completului fiind explicat numai prin lipsa lui de imparțialitate.

Cu privire la al treilea grup de norme (motivul nr. 3 de neconstituționalitate), excepția de neconstituționalitate a fost respinsă de instanța prezidată de președintele completului ca inadmisibilă, întrucât s-a considerat (ca și la motivul nr. 1 de neconstituționalitate) că poartă asupra unor dispoziții normative care reglementează momente procesuale depășite, nemaifiind îndeplinită condiția interesului actual

Dispoziția legală criticată privea modul de soluționare a unei cereri de preschimbare a unui termen de judecată.

Or, prin note scrise depuse prin registratură înainte de ședința publică și aflate la dosar, inculpata, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenție, a solicitat instanței care rejudeca apelul (prezidată de președintele completului) să îi remedieze violarea dreptului la un proces echitabil, inter alia prin anularea încheierii prin care s-a preschimbat termenul de judecată și care s-a întemeiat pe textul legal criticat. Este deci imposibil să nu existe o legătură între textul legislativ criticat prin excepția de neconstituționalitate și soluționarea de instanța de rejudecare a apelului (prezidată de președintele completului) a acestei cereri a inculpatei. Este însă perfect adevărat că instanța de apel (prezidată de președintele completului) a ignorat total cererile inculpatei din respectivele note scrise (nici măcar nu a dat posibilitatea apelantei să le susțină oral și să fie supuse dezbaterii contradictorii, deoarece după respingerea ca inadmisibile a excepției de neconstituționalitate și a cererii de recuzare a constatat abuziv și fără să întrebe părțile că nu mai sunt alte cereri prealabile și a trecut la rejudecarea apelului). Din punct de vedere juridic, modul în care a procedat instanța (prezidată de președintele completului) poate fi calificat drept respingerea prin (în) tăcere a cererilor ca necitite. Și acest fapt dovedește completa parțialitate a președintelui completului.

Cererea inculpatei era deci una adresată instanței de rejudecare a apelului (prezidată de președintele completului) și cu care inculpata învestise expres această instanță în această fază procesuală, deci interesul inculpatei în verificarea constituționalității normei legislative pe care se întemeia cererea sa era actual, momentul procesual nefiind depășit, iar excepția de neconstituționalitate având clar legătură cu soluționarea acestei cereri. Numai un judecător profund parțial, cum a fost președintele completului, nu a sesizat nicio urmă de legătură între excepția de neconstituționalitate și cauză.

v. La rejudecarea apelului, președintele completului a omis pur și simplu să pună în discuția părților cererile inculpatei, conținute în notele scrise depuse prin registratură înainte de ședința publică și aflate la dosar, prin care aceasta, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenție, a solicitat instanței care rejudeca apelul (prezidată de președintele completului) să îi respecte dreptul de a nu fi judecată de două ori pentru aceeași faptă și să pronunțe o decizie prin care să înceteze rejudecarea apelului.

În respectivele note scrise inculpata a precizat expres că, în legătură cu respectiva cerere, cu care a învestit în mod expres instanța care rejudeca apelul (prezidată de președintele completului), a ridicat separat, în scris și motivat, și o excepție de neconstituționalitate, fiind imposibil să nu existe deci o legătură între textele legislative criticate prin excepția de neconstituționalitate și soluționarea de instanța de rejudecare a apelului (prezidată de președintele completului) a acestei cereri a inculpatei.

Este însă perfect adevărat că instanța de apel (prezidată de președintele completului) a ignorat total cererile inculpatei din respectivele note scrise (nici măcar nu a dat posibilitatea inculpatei să le susțină oral și să fie supuse dezbaterii contradictorii, deoarece după respingerea ca inadmisibile a excepției de neconstituționalitate și a cererii de recuzare a constatat abuziv și fără să întrebe părțile că nu mai sunt alte cereri prealabile și a trecut la rejudecarea apelului).

Din punct de vedere juridic, modul în care a procedat instanța (prezidată de președintele completului) poate fi calificat drept respingerea prin (în) tăcere a cererilor ca necitite.

Numai un judecător complet lipsit de imparțialitate, care avea de la început soluția decisă, cum este președintele completului, se putea comporta în acest mod.

w. La rejudecarea apelului, președintele completului a considerat inadmisibilă și a refuzat să trimită completului competent o cerere de recuzare făcută în ședință publică (din 10.09.2015) de inculpată, prin care aceasta susținea clar lipsa de imparțialitate a judecătorului.

Procedând în acest mod abuziv, președintele completului a împiedicat un complet legal constituit să statueze asupra cererii de recuzare a sa pe motivul lipsei de imparțialitate, iar modul în care a procedat dovedește tocmai că lipsa lui de imparțialitate este nu numai o suspiciune rezonabilă, ci o realitate gravă.

x. La rejudecarea apelului după admiterea contestației în anulare, toate cererile de probe ale inculpatei au fost respinse în mod complet nejustificat, deși ele erau esențiale pentru apărare și pentru aflarea adevărului.

Președintele completului a procedat în acest mod deoarece avea deja soluția stabilită înainte de judecată, nu l-a interesat în vreun fel aflarea adevărului, ci numai o condamnare a inculpatei (chiar la nivelul stabilit de prima instanță), fiind complet lipsit de imparțialitate.

4. La judecarea contestației în anulare, cererea de recuzare a președintelui de complet a fost respinsă, prin încheierea din 17.08.2015, cu motivarea că partea nu poate să-și aleagă judecătorul cauzei.

Cum am demonstrat însă, D. și-a ales, direct sau indirect, ambii membri ai completului de judecată.

Altfel spus, numai D., prin manopere dolosive, are acest privilegiu, de a-și alege judecătorii care îi sunt servili.

Mai mult, cererea de abținere de la judecarea cererii de recuzare, formulată de judecătoarea care a prezidat completul de apel care a dispus achitarea (și care, fiind pe lista de permanență, trebuia să judece cererea de recuzare a președintelui completului care judeca pe fond contestația în anulare), a fost admisă, în acest caz nemaiconsiderându-se, ca în cazul judecătorului recuzat, că este vorba despre un profesionist care știe să rămână obiectiv.

Discriminarea inculpatei este evidentă, iar lipsa de imparțialitate a președintelui completului nu a fost sancționată juridic prin admiterea cererii de recuzare, așa cum ar fi fost temeinic și legal.

B. Incompatibilitatea judecătorului de pe locul doi din completul de judecată care a pronunțat decizia contestată

1. Judecătorul de pe locul doi din completul care a pronunțat decizia din rejudecarea apelului a fost ales expres de președintele completului (la rândul său ales expres de D.) să facă parte din completul care a judecat pe fond contestația în anulare a D. și apoi, ca urmare firească, apelul în rejudecare.

Este evident că alegerea acestui judecător pentru a intra în complet, făcută de președintele completului, ales direct de D. și lipsit în mod lipsit de orice dubiu de cea mai mică urmă de imparțialitate, s-a făcut în considerarea faptului că și acest judecător este lipsit de imparțialitate, urmărind favorizarea procurorului și a persoanei vătămate și defavorizarea inculpatei.

Dintre toți judecătorii de permanență pe perioada vacanței judecătorești, între 23.07.2015 și 31.08.2015 (adică timp de peste o lună), președintele completului (ales de D.) arbitrar 1-a ales exact pe acesta. Lipsa de imparțialitate a președintelui completului (ales de D.) îl afectează {potrivit teoriei juridice a contaminării sau a fructului otrăvit) și pe acesta, devenit la rândul său judecător ales de D. (în mod indirect, prin intermediul președintelui de complet, pe care D. și 1-a ales în mod direct).

Fiind ales în mod direct și neechivoc de președintele completului și, prin acesta, în mod indirect, dar neechivoc, de D., acceptând să facă parte dintr-o instanță a cărei compunere nu a fost legală în mod evident, judecătorul de pe locul doi din completul de judecată a dovedit clar că a fost pe deplin părtinitor în favoarea procurorului și a persoanei vătămate și în defavoarea inculpatei, deci a fost lipsit de imparțialitate.

Prin modul în care a soluționat absolut toate chestiunile de drept, exclusiv în favoarea acuzării și persecutând inculpata, violând grav, repetat, masiv, dreptul substanțial și procedural, intern și internațional, judecătorul de pe locul doi și-a dovedit clar lipsa de imparțialitate.

Ca și în cazul președintelui completului, contestatoarea reiterează faptul că argumentele în acest sens au rolul nu de a critica pe fond decizia contestată (calea extraordinară de atac a contestației în anulare fiind limitată exclusiv la motivele expres și limitativ enumerate de art. 426 C.proc.pen.), pentru că acest lucru nu este admisibil, ci de a dovedi, prin caracterul grav și vădit ilegal al tuturor deciziilor luate de acest judecător (de cele mai multe ori cu depășirea limitelor disciplinare și penale), persecutarea și discriminarea constante ale inculpatei și favorizarea fățișă a acuzării și a persoanei vătămate.

Nu este deci vorba de critica izolată a unei măsuri decise de judecătorul de pe poziția doi, ci de evaluarea globală a modului în care acesta a judecat cauza, rezultatul fiind dovedirea fară putință de tăgadă a lipsei lui de imparțialitate.

Judecătorul de pe poziția doi a participat numai la judecarea fondului contestației în anulare (la termenul din 17.08.2015), adoptând decizia din aceeași zi, precum și la rejudecarea apelului (la termenul din 10.09.2015), adoptând decizia din ziua următoare (11.09.2015), împotriva căreia se îndreaptă prezenta contestație în anulare.

a. Judecătorul de pe poziția doi a participat la adoptarea, în mod colegial, a tuturor deciziilor împreună cu președintele completului.

Prin urmare, toate criticile privind activitatea președintelui completului (în măsura în care se referă la judecarea și soluționarea pe fond a contestației în anulare și la rejudecarea și soluționarea apelului) sunt aplicabile, mutatis mutandis, și pentru judecătorul de pe locul doi (cu excepția acelor activități rezervate de lege exclusiv președintelui de complet, pentru care judecătorul de pe locul doi nu se implică).

Este vorba de argumentele privind lipsa de imparțialitate a președintelui completului (secțiunea A din cazul 2 de contestație în anulare), în concret de cele dezvoltate la pct. 3.1it. f. (inclusiv) - x. (inclusiv), toate fară lit. q. și t.

b. în plus, specific numai judecătorului din poziția doi, acesta a făcut parte din completul care, prin încheierea din 17.08.2015, a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a președintelui completului. în condițiile în care ea însăși fusese expres selectată de acesta să facă parte din complet, iar lipsa de imparțialitate a președintelui completului era vizibilă pentru oricine (mai puțin pentru un judecător părtinitor), este evident că și judecătorul de pe locul doi și-a dovedit lipsa de imparțialitate prin respingerea cererii de recuzare a colegului său.

C. Incompatibilitatea judecătorului de pe locul doi din completul de judecată care a pronunțat încheierea de admitere în principiu a contestației în anulare a procurorului

1. Judecătorul de pe locul doi din completul care a pronunțat încheierea de admitere în principiu a contestației în anulare (din 23.07.2015) a fost ales expres de președintele completului (la rândul său ales expres de D.) să facă parte din completul care a judecat admisibilitatea în principiu.

Lipsa de imparțialitate a președintelui completului (ales de D.) îl afectează (potrivit teoriei juridice a contaminării sau a fructului otrăvit) și pe acesta, devenit la rândul său judecător ales de D. (în mod indirect, prin intermediul președintelui de complet, pe care D. și 1-a ales în mod direct).

Relevanța constatării lipsei de imparțialitate a acestui judecător (care nu a pronunțat decizia contestată) este dublă: pe de o parte, conform aceleiași teorii a contaminării sau fructului, el a decis (împreună cu președintele completului), prin fixarea arbitrară a datei judecății, compunerea completului care a judecat pe fond contestația în anulare și care a rejudecat apelul; pe de altă parte, contestatoarea solicită, în prezenta contestație în anulare, și constatarea nulității absolute a încheierii din 23.07.2015, prin care s-a admis în principiu contestația în anulare a D..

2. Fiind ales în mod direct și neechivoc de președintele completului și, prin acesta, în mod indirect, dar neechivoc, de D., acceptând să facă parte dintr-o instanță a cărei compunere nu a fost legală în mod evident, judecătorul de pe locul doi din completul de judecată a dovedit clar că a fost pe deplin părtinitor în favoarea procurorului și a persoanei vătămate și în defavoarea inculpatei, deci a fost lipsit de imparțialitate.

3. Prin modul în care a soluționat absolut toate chestiunile de drept, exclusiv în favoarea acuzării și persecutând inculpata, violând grav, repetat, masiv, dreptul substanțial și procedural, intern și internațional, judecătorul de pe locul doi și-a dovedit clar lipsa de imparțialitate.

Ca și în cazul președintelui completului, contestatoarea reiterează faptul că argumentele în acest sens au rolul nu de a critica pe fond încheierea de admitere în principiu (calea extraordinară de atac a contestației în anulare fiind limitată exclusiv la motivele expres și limitativ enumerate de art. 426 C.proc.pen.), pentru că acest lucru nu este admisibil, ci de a dovedi, prin caracterul grav și vădit ilegal al tuturor deciziilor luate de acest judecător (de cele mai multe ori cu depășirea limitelor disciplinare și penale), persecutarea și discriminarea constante ale inculpatei și favorizarea fățișă a acuzării și a persoanei vătămate.

Judecătorul de pe poziția doi a participat numai la judecarea admisibilității în principiu a contestației în anulare (la termenul din 23.07.2015), adoptând încheierea din aceeași zi.

Judecătorul de pe poziția doi a participat la adoptarea, în mod colegial, a tuturor deciziilor împreună cu președintele completului.

Prin urmare, toate criticile privind activitatea președintelui completului (în măsura în care se referă la judecarea și soluționarea admisibilității în principiu a contestației în anulare) sunt aplicabile, mutatis mutandis, și pentru judecătorul de pe locul doi (cu excepția acelor activități rezervate de lege exclusiv președintelui de complet, pentru care judecătorul de pe locul doi nu se implică).

Sintetizând, din toate cele expuse supra rezultă că: preschimbarea termenului de judecată s-a făcut de un judecător incompatibil, deoarece a fost complet lipsit de imparțialitate; admiterea în principiu a contestației în anulare a procurorului s-a făcut de o instanță compusă din doi judecători incompatibili, deoarece au fost complet lipsiți de imparțialitate; respingerea cererii de recuzare a președintelui completului, cu ocazia judecării fondului contestației în anulare, s-a făcut de o instanță în care unul dintre judecători era incompatibil, deoarece a fost complet lipsit de imparțialitate; admiterea pe fond contestației în anulare a procurorului s-a făcut de o instanță compusă din doi judecători incompatibili, deoarece au fost complet lipsiți de imparțialitate; rejudecarea apelului și adoptarea deciziei de soluționare a apelului în urma rejudecării s-au făcut de o instanță compusă din doi judecători incompatibili, deoarece au complet lipsiți de imparțialitate.

In concluzie, contestatoarea a solicitat instanței care soluționează prezenta contestație în anulare: cu caracter prealabil și necesar în vederea soluționării contestației în anulare a contestatoarei, constatarea nulității absolute a: Rezoluției din 23.07.2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestației în anulare formulate de procuror; încheierii din 23.07.2015 de admitere în principiu a contestației în anulare formulate de procuror; încheierii din 17.08.2015 de respingere ca neîntemeiată a cererii de recuzare a președintelui completului; Deciziei penale nr. 1006/17.08.2015 de admitere pe fond a contestației în anulare formulate de procuror și de desființare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare; cu caracter principal, admiterea pe fond a prezentei contestații în anulare și desființarea (anularea) Deciziei penale nr. 1095/A/l 1.09.2015 și, în consecință, în principal (potrivit dreptului la non bis in idem) constatarea faptului că Decizia penală nr. 733/A/20.05.2015 există juridic, produce efecte juridice și este definitivă, iar în subsidiar rejudecarea, la un termen ulterior, a apelului, cu respectarea principiului non reformatio in pejus.

III. Cazul nr. 3 de contestație în anulare și motivele pe care acesta se sprijină: inculpata a fost condamnată, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv există autoritate de lucru judecat (art 426 lit. b) raportat la art. 396 alin. (6) corelat cu art. 16 alin, (1) lit. i) C.proc.pen.: art. 6 para, 1 dimensiunea penală din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul la stabilitatea hotărârilor judecătorești intrate în puterea lucrului judecat; art 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul de a nu fi judecat penal de două ori)

Potrivit art. 426 lit. b) C.proc.pen., reprezintă un caz în care se poate face contestație în anulare situația în care inculpatul a fost condamnat, deși la dosar existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Conform art. 396 alin. (6) corelat cu art. 16 alin. (1) lit. i) C.proc.pen., încetarea procesului penal se dispune atunci când există autoritate de lucru judecat.

Sub acest aspect, contestatoarea înțelege să invoce Decizia penală nr. 733/A/20.05.2015 a Curții de Apel București - Secția I penală din Dosarul nr._/3/2014, aflată la dosarul cauzei și disponibilă judecătorilor care au rejudecat apelul (deci, care au judecat-o penal pe inculpată pentru a doua oară, pentru aceeași acuzație).

Aceasta este o decizie pronunțată în apel, are caracter definitiv (art. 552 alin. (1) C.procpen.) și se bucură de autoritate de lucru judecat, prin ea inculpata fiind achitată. Rejudecarea și condamnarea inculpatei prin decizia contestată în prezenta cauză semnifică violarea, prin decizia de condamnare din rejudecarea apelului, a autorității de lucru judecat, iar din punct de vedere internațional convențional violarea dreptului la stabilitatea hotărârii judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și a dreptului de a nu fi judecat penal de două ori pentru aceeași faptă.

Contestatoarea este perfect conștientă de faptul că, prin decizia din 17.08.2015, ca efect al admiterii contestației în anulare, această decizie definitivă de apel din primul ciclu procesual (de achitare) a fost anulată (desființată), deci că, aparent, ea nici măcar nu mai există juridic, deci cu atât mai puțin nu s-ar bucura de autoritate de lucru judecat

Sub acest aspect însă, contestatoarea înțelege să invoce atât o excepție de neconvenționalitate (care va fi dezvoltată infra în prezenta contestație în anulare), cât și o excepție de neconstituționalitate (care este depusă alăturat, în formă scrisă și motivată)

În măsura în care dispozițiile legislative care au permis desființarea deciziei definitive de apel din primul ciclu procesual (de achitare) contravin Convenției europene și/sau Constituției, deci este admisă excepția de neconstituționalitate și/sau excepția de neconvenționalitate, respectivele dispoziții legislative devin inaplicabile, cu consecința că nu mai există niciun temei legislativ al desființării deciziei de achitare, așa încât aceasta trebuie considerată ca existând juridic și bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

În raport cu această argumentare a contestatoarei, este evident că atât excepția de neconvenționalitate, cât și excepția de neconstituționalitate au legătură cu soluționarea prezentei contestații în anulare, deci ele sunt admisibile, instanța judecătorească de contestație în anulare fiind obligată să soluționeze pe fond excepția de neconvenționalitate, respectiv să sesizeze Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate.

Lipsirea de efecte juridice a dispozițiilor legale care au stat la baza desființării deciziei de apel de achitare și renașterea existenței juridice și a autorității de lucru judecat ale acesteia, în urma admiterii excepției de neconvenționalitate și/sau a excepției de neconstituționalitate, fac să fie admisibil și întemeiat cazul de contestație în anulare privind existența probelor privind cauza de încetare a procesului penal constând în existența autorității de lucru judecat (a unei soluții de achitare).

5.Din toate cele expuse supra rezultă că: judecarea și soluționarea contestației în anulare a procurorului (preschimbarea termenului de judecată, admiterea în principiu a contestației în anulare, admiterea pe fond contestației în anulare) s-au făcut cu violarea dreptului la stabilitatea hotărârii judecătorești având autoritate de lucru judecat și a dreptului de a nu fi judecat penal de două ori pentru aceeași faptă, consacrate internațional convențional, precum și - din perspectiva dreptului intern - cu nesocotirea autorității de lucru judecat; rejudecarea apelului și adoptarea deciziei de soluționare a apelului în urma rejudecării s-au făcut cu violarea dreptului la stabilitatea hotărârii judecătorești având autoritate de lucru judecat și a dreptului de a nu fi judecat penal de două ori pentru aceeași faptă, consacrate internațional convențional, precum și - din perspectiva dreptului intern - cu nesocotirea autorității de lucru judecat

6. În concluzie, contestatoarea a solicitat instanței care soluționează prezenta contestație în anulare: cu caracter prealabil și necesar în vederea soluționării contestației în anulare a contestatoarei, constatarea nulității absolute a: Rezoluției din 23.07.2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestației în anulare formulate de procuror; încheierii din -2015 de admitere în principiu a contestației în anulare formulate de procuror; din 17.08.2015 de respingere ca neîntemeiată a cererii de recuzare a președintelui; Deciziei penale nr. 1006/17.08.2015 de admitere pe fond a contestației în formulate de procuror și de desființare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare; cu caracter principal, admiterea pe fond a prezentei contestații în anulare și desființarea (anularea) Deciziei penale nr. 1095/A/l1.09.2015 și, în consecință, potrivit dreptului la non bis in idem) constatarea faptului că Decizia penală nr. 733/ A /20.05.2015 există juridic, produce efecte juridice și este definitivă.

III. Cererile contestatoarei privind contestația în anulare, în temeiul C.proc.pen.

Contestatoarea a solicitat instanței:

1. Admiterea în principiu a contestației în anulare.

Contestatoarea se întemeiază pe art. 431 alin. (2) C.proc.pen.

2. Cu caracter prealabil și necesar în vederea soluționării contestației în anulare a contestatoarei, constatarea nulității absolute a următoarelor acte ale Curții de Apel București - Secția I penală, din Dosarul nr._: Rezoluția din 23.07.2015 de admitere a cererii de preschimbare a termenului de judecare a admisibilității în principiu a contestației în anulare (formulate de procuror privind judecarea admisibilității în principiu a contestației în anulare împotriva Deciziei penale nr. 733/A/20.05.2015, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr._/3/2014); încheierea din 23.07.2015, prin care a fost admisă în principiu contestația în anulare (formulată de procuror împotriva Deciziei penale nr. 733/A/20.05.2015, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr._/3/2014); Încheierea din 17.08.2015, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a președintelui completului (care judeca fondul contestației în anulare formulate de procuror împotriva Deciziei penale nr. 733/A/20.05.2015, pronunțate de Curtea de Apel București -Secția I penală în Dosarul nr._/3/2014; Decizia penală nr. 1006/17.08.2015, prin care a fost admisă contestația în anulare formulată de procuror și a fost desființată Decizia penală nr. 733/A/20.05.2015, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr._/3/2014, toate cele de mai sus cu consecința constatării că există juridic și produce efecte juridice Decizia penală nr. 733/A/20.05.2015, pronunțată de Curtea de Apel București -Secția I penală în Dosarul nr._/3/2014 (decizia de apel din primul ciclu procesual de achitare), care are caracter definitiv și are autoritate de lucru judecat.

Contestatoarea s-a întemeiat pe art. 280, art. 281 alin. (1) lit. a) și art. 282 alin. (1) C.proc.pen., existând - conform motivelor invocate supra și a textelor legislative menționate aici - atât motive de nulitate absolută, cât și motive de nulitate relativă, în cazul acestora din urmă aducându-se o vătămare drepturilor inculpatei (judecarea și condamnarea sa vădit nelegale, după ce fusese achitată definitiv) care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actelor indicate.

3. Desființarea (anularea), prin decizie, a deciziei contestate, respectiv Decizia penală nr. 1095/A/l 1.09.2015, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția I penală în Dosarul nr._ .

Contestatoarea s-a întemeiat pe art. 432 alin. (1) teza I și alin. (2) C.proc.pen.

4. În subsidiar față de pct. 3, rejudecarea apelurilor declarate împotriva Sentinței penale nr. 2873/18.12.2014 a Tribunalului București - Secția I penală, în Dosarul nr._/3/2014, acordând un termen în acest sens.

Prezenta cerere are caracter subsidiar față de cererea de la pct. 3, fiind valabilă numai dacă instanța respinge cererea de la pct. 3 ca inadmisibilă ori ca neîntemeiată.

Contestatoarea s-a întemeiat pe art. 432 alin. (1) teza a Il-a C.proc.pen.

În cazul rejudecării apelului, contestatoarea- s-a arătat- reiterează și învestește expres prezenta instanță cu toate cererile și excepțiile privind nulitățile referitoare la urmărirea penală și la probele administrate în cursul urmăririi penale, formulate în fața instanței care a rejudecat apelul în urma admiterii contestației în anulare a D. și care fac parte integrantă din prezenta contestație în anulare (în ipoteza în care instanța învestită cu soluționarea prezentei contestații în anulare decide rejudecarea apelului).

S-a arătat că în vederea soluționării acestor cereri și excepții, prin prezenta contestație în anulare contestatoarea ridică excepția de neconvenționalitate, iar în mod separat (atașată prezentei contestații în anulare) și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din C.proc.pen. care nu permit instanței care judecă (în primă instanță sau în apel) fondul unei acuzații în materie penală să mai statueze - după finalizarea procedurii de cameră preliminară - asupra acestor chestiuni, ceea ce violează dreptul la un proces echitabil sub aspectul plenitudinii de jurisdicție.

IV. Cererile contestatoarei privind remedierea, de instanța care soluționează contestația în anulare, a violării drepturilor sale consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului

Contestatoarea a formulat și a investit instanța care judecă prezenta contestație în anulare (care poartă asupra unei decizii pronunțate în rejudecarea apelului, după anularea unei prime decizii definitive de apel, de achitare) cu prezentele cereri privind remedierea violării drepturilor consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului.

S-au formulat următoarele precizări prealabile:

A. Sub aspectul dreptului material

Cererile formulate infra se întemeiază în mod direct pe dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului.

Conform art. 11 alin. (2) din Constituție, în calitate de tratat internațional ratificat de România, Convenția europeană este direct aplicabilă în ordinea juridică internă română (are caracter seif executing), consacrând direct drepturi pentru subiectele din ordinea juridică internă și fiind aplicabilă direct de autoritățile și jurisdicțiile naționale.

Potrivit art. 20 din Constituție, în calitate de tratat internațional în materia drepturilor omului la care România este parte, Convenția europeană are, în ordinea juridică internă, forță juridică supra-legislativă și valoare interpretativă constituțională - în caz de conflict între o lege internă și Convenția europeană, prevalează normele convenționale, înlăturând de la aplicare dispozițiile legislative contrare (neconvenționale), cu respectarea principiului subsidiarității.

Instanța care judecă prezenta contestație în anulare are, deci, obligația să aplice în mod direct Convenția europeană și să înlăture de la aplicare normele din Cproc.pen., în cazul în care acestea din urmă sunt neconvenționale.

B. Sub aspectul dreptului procesual

Conform art. 13 din Convenție, inculpata are dreptul la un remediu efectiv în cazul în care pretinde că este victima unei violări a drepturilor sale convenționale. Altfel spus, ordinea juridică internă trebuie să îi ofere posibilitatea de a sesiza o autoritate sau jurisdicție națională, competentă să analizeze și să statueze pe fond asupra violării drepturilor omului susținute de inculpată, printr-un act având puterea să remedieze, să înlăture respectivele violări.

Absența oricărui remediu efectiv, adică a oricărei posibilități de analiză pe fond a susținerilor privind violarea drepturilor convenționale și de adoptare a unui act de remediere a acestora semnifică violarea art. 13 din Convenție, raportat la articolul din Convenție care consacră dreptul despre care se pretinde că este violat.

În măsura în care dreptul național nu prevede expres niciun asemenea remediu efectiv, arte 13 din Conventie se bucură, el însuși, de aplicabilitate directă și de forță supra-legislativă, deci garantează el însuși dreptul inculpatei de a se adresa unei autorități sau jurisdicții naționale care să aibă competenta să analizeze pe fond cererile sale și să dis pună măsurile necesare de remediere a violare a drepturilor sale convenționale.

Violarea drepturilor inculpatei provine din modul și faptul rejudecării și pronunțării deciziei definitive de apel din rejudecare (care semnifică o condamnare penală a sa), deși anterior fusese achitată definitiv (prin decizia definitivă de apel din primul ciclu procesual, ulterior desființată).

Împotriva deciziei definitive de admitere a contestației în anulare a D. și de anulare a deciziei definitive de apel de achitare a sa, inculpata a exercitat atât calea de atac a apelului (Dosar nr._ /al al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, finalizat prin Hotărârea nr. 297/04.09.2015, definitivă), cât și calea de atac a contestației în anulare (Dosar nr._ al Curții de Apel București - Secția a II-a penală, finalizat cu Decizia nr. 1058/A/02.09.2015, definitivă). Ambele căi de atac au fost respinse ca inadmisibile, prin hotărâri judecătorești definitive, ceea ce înseamnă că, nefiind susceptibile de a duce la analiza pe fond a criticilor formulate de inculpată, ele nu erau apte să remedieze violarea drepturilor inculpat ei, deci nu constituie remedii efective în sensul art. 13 din Convenție.

De asemenea, inculpata a formulat și a învestit expres cu toate aceste cereri privind remedierea violării drepturilor sale convenționale instanța care a rejudecat apelul, dar această instanță nici măcar nu a pus în discuția părților aceste cereri ale sale, ignorându-le complet și, astfel, respingându-le implicit ca necitite.

Cum violarea drepturilor convenționale ale inculpatei provine din modul și faptul judecării apelului privind fondul acuzației penale aduse împotriva sa, în urma admiterii contestației în anulare a D. împotriva deciziei definitive de achitare a sa, rezultă - în condițiile respingerii ca inadmisibile a căilor de atac utilizate de inculpată împotriva deciziei de desființare a deciziei de achitare și ale neanalizării cererilor sale de instanța de rejudecare a apelului _ că singura autoritate națională susceptibilă - direct în temeiul art. 13 din Convenție și chiar în absența unor dispoziții exprese din C.proc.pen. (care este neconvențional prin absența reglementării unui remediu efectiv) - să analizeze pe fond cererile inculpatei de protejare a drepturilor sale convenționale și să dispună remedierea acestor violări este chiar instanța de judecată care va soluționa prezenta contestatie în anulare.

În concluzie, chiar în absența oricărei dispoziții exprese în C.proc.pen., dreptul la remediu efectiv (art. 13 din Convenție) obligă instanța în fața căreia inculpata formulează cererile dezvoltate infra să statueze pe fondul acestor cereri (iar nu să le respingă ca inadmisibile sub pretextul absenței unei căi procedurale reglementate expres de C.proc.pen.) și să ia măsuri efective pentru remedierea violării drepturilor inculpatei consacrate de Convenție, având în vedere aplicabilitatea directă și superioritatea în dreptul intern român ale acesteia.

1. Cerere pentru remedierea violării dreptului la non bis in idem, consacrat de art. 4 para. 1 și 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție corelat cu dreptul la stabilitatea hotărârilor judecitorești intrate în puterea lucrului judecat, consacrat de art. 6 para. 1 din Conventie

Prin Decizia penală nr. 733/20.05.2015, Dosar nr._/3/2014, pronunțată în apel și având caracter definitiv (intrată în puterea lucrului judecat), Curtea de Apel București Secția I penală a achitat-o pe inculpată de acuzația în materie penală care i s-a adus.

Prin urmare, inculpata a fost judecată pentru o acuzație în materie penală și, în urma unei judecăți complete (primă instanță și apel) a fost achitată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, având putere de lucru judecat și exprimând adevărul judiciar.

În urma admiterii, prin Decizia penală nr. 1006/17.08.2015, Dosar nr._, de Curtea de Apel București - Secția 1 penală, a contestației în anulare formulate de D. împotriva deciziei definitive de apel de achitare, inculpata a fost rejudecată pe fond (în apel) cu privire la acuzația în materie penală care i se aduce, rejudecarea finalizându-se cu decizia definitivă împotriva căreia este îndreptată contestația în anulare din prezenta cauză.

Faptul în sine al rejudecării inculpatei pe fond pentru acuzația penală care i se aduce, în condițiile în care ea a făcut obiectul unei prime judecăți complete pentru exact aceeași acuzație, finalizate printr-o hotărâre definitivă și prin care a fost achitată, violează dreptul inculpatei la non bis in idem și dreptul la stabilitatea hotărârilor judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

Astfel, art. 6 para. 1 din Convenție, interpretat potrivit jurisprudenței Curții Europene și în lumina preambulului Convenției (care consacră principiul preeminenței dreptului, ce include dreptul la stabilitatea și siguranța raporturilor juridice), consacră dreptul la stabilitatea hotărârii judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

La rândul său, art. 4 para. 1 din Protocolul nr, 7 la Convenție consacră dreptul la non is in idem, nicio persoană care a fost deja judecată în mod definitiv pentru o infracțiune judecată finalizată cu o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, fie ea de condamnare sau le achitare) neputând fi judecată pentru a doua oară pentru aceeași infracțiune. Astfel, conform art. 4 para. 1 din Protocolul nr. 7, regula este că nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit penal din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat definitiv.

Art. 4 para. 2 din Protocolul nr. 7 permite, ca excepție, redeschiderea procesului dacă un viciu fundamental în procedura precedentă este de natură să afecteze hotărârea intervenită. Prin urmare, numai ca excepție o persoană achitată definitiv poate fi rejudecată, și anume dacă există un viciu fundamental în procedura anterioară, excepția fiind de strictă interpretare (caracterul strict al excepției decurge și din faptul că dreptul la non bis in idem este un drept nesusceptibil de derogare nici măcar în situații excepționale, conform art. 4 para. 3 din Protocolul nr. 7 corelat cu art. 15 din Convenție) ..

Or, condiția convențională pentru a putea rejudeca o persoană achitată definitiv este ca procedura anterioară să fie afectată de un viciu fundamental. Nu este vorba deci nici de un viciu minor, nici măcar de un viciu obișnuit, ci excepția de la puterea de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive de achitare există numai în prezența unui viciu major, fundamental.

În schimb, dispozițiile art, 432 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) teza a II-a corelat cu art, 64 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. permit rejudecarea apelului dacă decizia definitivă inițială de achitare a fost pronunțată de un judecător față de care există o suspiciune că i-ar fi fost afectată imparțialitatea. Nu este vorba deci de existența reală a unui caz de lipsă de imparțialitate, de natură să afecteze hotărârea de achitare cu putere de lucru judecat, ci de o simplă suspiciune. Este evident că o simplă suspiciune de lipsă de imparțialitate nu poate fi calificată drept un viciu fundamental, deci acest motiv de rejudecare a unei cauze penale în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare este neconvențional.

Aceste dispoziții din C.proc.pen. contravin art. 4 para. 1 și 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție și art, 6 para. 1 din Convenție, iar inculpata ridică excepția de neconvenționalitate a lor (art. 432 alin. (1) raportat la art. 426lit. d) teza a II-a corelat cu art. 64 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., cu referire la cuvântul "suspiciune"), de competența instanței în fața căreia excepția este ridicată, solicitându-i acesteia să înlăture de la aplicare dispozițiile legislative neconvenționale și să aplice direct normele convenționale supra- legislative.

Cu privire la aceleași dispoziții legislative, inculpata a ridicat separat, în scris și motivat, și o excepție de neconstituționalitate.

În plus, admiterea contestației în anulare (prin decizia de anulare a deciziei definitive de apel de achitare) s-a făcut, în realitate, exclusiv pentru motive ce țin de interpretarea și aplicarea legii (substanțiale și procedurale, interne și europene) de completul de apel din primul ciclu procesual, deci în realitate s-a procedat atât la o judecată a fondului, cu privire la probe și vinovăție (ca într-un apel), cât și la o judecată a legalității hotărârii de apel (ca într-un recurs în casație), fiind deci în realitate vorba de un apel deghizat, prin care a fost desființată ca netemeinică și nelegală o decizie definitivă de apel, întrată în puterea lucrului judecat, care a fost ștearsă.

Rezultă că, în realitate, cum contestația în anulare a procurorului nu a fost decât un apel deghizat, iar judecarea contestației în anulare a presupus de fapt analiza legalității și temeiniciei deciziei de achitare, deci a constituit o judecată pe fond, inculpata a fost, după citarea sa, judecată pe fondul acuzației penale împotriva sa, de Încă două ori (decizia de admitere a contestației In anulare și decizia din rejudecarea apelului), adică ea a făcut până acum obiectul a trei judecăți definitive pe fond (incluzând-o pe cea din primul ciclul procesual) privind temeinicia acuzației penale care i se aduce.

Ca o consecință a înlăturării aplicării normelor interne neconvenționale și al aplicării corecte a normelor convenționale supra-legislative consacrând dreptul la non bis in idem, dreptul la un proces echitabil sub aspectul dreptului la stabilitatea hotărării judecătorești dând putere de lucru judecat și dreptul la un remediu efectiv, inculpata solicită instanței să pronunțe o hotărâre definitivă prin care să constate nulitatea absolulă a deciziei de anulare a deciziei de achitare și a deciziei date în rejudecarea apelului.

În plus, In temeiul acelorași norme internaționale convenționale, inculpa la solicită istanței ca, după ce anulează cele două decizii, să nu procedeze la a doua rejudecare a apelului, deoarece acest fapt ar constitui în realitate cea de-a patra judecatii definitivă pe fondul uneia și aceleiași acuzații penale care i se aduce, ci doar să constate existența juridică, efectele juridice, caracterul definitiv și autoritatea de lucru judecat a primei decizii definitive, cea din apelul din primul ciclu proces ual, de achitare.

Contestatoarea precizează expres faptul că supra (la dezvoltarea cazurilor și motivelor de contestatie In anulare și la precizarea cererilor privind soluția In contestație In anulare) a solicitat rejudecarea apelului numai în mod subsidiar, întemeindu-se exclusiv pe dreptul intern și numai dacă i se respinge cererea principală, identică celui prezentate aici. Cum însă contestatoarea invocă preeminența dreptului internațional convențional al drepturilor omului, rezultă și din această perspectivă faptul că are caracter principul cererea sa de desființare a deciziei din rejudecarea apelului, de constatare a nulității absolute a deciziei de admitere a contestației In anulare a D. și de constatare a existenței, a caracterului definitiv și a autorității de lucru judecat a deciziei de achitare, continuarea judecății (o nouă rejudecare a apelului) fiind complet subsidiară, chiar marginală, și numai dacii prezenta instanță refuză să aplice normele internaționale convenționale și se limitează doar la aplicarea C.proc.pen.

2. Cerere pentru remedierea violării dreptului la un proces echitabil sub aspectul dreptului de a fi judecat de o instanță stabilită de lege, consacrat de art. 6 para. 1 din Convenție

Art. 6 para. 1 din Convenție consacră dreptul la legalitatea instanței, ca o dimensiune a dreptului la un proces echitabil, persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni având dreptul să fie judecată de o instanță stabilită de lege, iar nu fixată arbitrar, nelegal.

În cadrul judecării contestației In anulare și al rejudecării apelului, instanța nu a fost stabilită de lege, fiind nelegal constituită I compusă când a judecat și soluționat cererea D. de preschimbare a termenului, când a judecat și soluționat admisibilitatea In principiu a contestației In anulare a D., când a judecat și soluționat fondul contestației în anulare a D. și a rejudecat și soluționat apelul (in al doilea ciclu procesual).

1. Judecarea și soluționarea cererii de preschimbare a termenului judecată s-au făcut de o instanță care nu este stabilită de lege, întrucât s-au făcut de un singur judecător, iar nu de un complet de judecată.

Art. 353 alin. (10) C.proc.pen. dispune, în fraza 1, că preschimbarea termenului de judecată se dispune de completul învestit cu soluționarea cauzei penale, iar în fraza a II-a că preschimbarea termenului de judecată se dispune de președintele completului de judecată. În cazul completelor colegiale (de 2, 3 sau 5 judecători), completul de judecat nu se identifică cu președintele completului de judecată. Textul este confuz, contradictoriu, fiind neclar dacă preschimbarea termenului de judecată se decide numai de președintele completului sau de întregul complet de judecată.

Noțiunea de "lege" este o noțiune europeană autonomă, care presupune, între altele, respectarea exigenței calitative a previzibilității legii, în sensul că aceasta trebuie să fie suficient de clară, de previzibilă, pentru ca destinatarii acesteia să o poată înțelege și, deci, respecta. Convenția, în preambulul său, are în vedere preeminența dreptului, ceea ce, în jurisprudența europeană, semnifică și respectarea exigenței calitative a previzibilității și clarității legii.

Rezultă că art. 353 alin. (10) C.proc.pen., care este neclar, confuz, contradictoriu, stabilind că preschimbarea termenului de judecată se face atât de completul de judecată, cât și de președintele completului de judecată, este neconvențional, contravenind art, 6 din Convenția europeană, interpretat în lumina preambulului Convenției europene și a jurisprudenței Curții Europene, privind exigența calitativă a previzibilității și clarității legii.

Sub acest aspect, contestatoarea ridică excepția de neconvenționalitate a art. 353 alin. (10) C.proc.pen., de competența instanței judecătorești. Distinct, contestatoarea a ridicat, în scris și motivat, și excepția de neconstituționalitate a aceleiași dispoziții legislative.

Întrucât norma legislativă nu este clară, ea trebuia interpretată și aplicată în mod corelat cu art. 354 C.proc.pen., conform căruia instanța judecă în complet de judecată.

De asemenea, art. 99 alin. (8) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești arată că se soluționează de completul de judecată care a primit dosarul prin repartizare aleatorie cererea de preschimbare a primului termen de judecată. Sensul textului este de a arăta că, până și înainte de primul termen de judecată, cererile de preschimbare de termen se soluționează potrivit acelei proceduri - adică, sub aspectul care ne interesează, de completul de judecată. A fortiori, după începerea judecății, aceste cereri se soluționează tot de completul de judecată.

În concluzie, judecarea și soluționarea cererii de preschimbare a termenului s-au făcut de o instanță care nu era stabilită de lege (legea nesatisfăcând exigența de claritate), cu violarea dreptului convențional al inculpatei. Contestatoarea solicită instanței care judecă prezenta contestație în anulare să constate nulitatea absolută a rezoluției din 23.07.2015 de preschimbare a termenului de judecată, această constatare a nulității absolute fiind esențială pentru soluționarea contestației în anulare cu care prezenta instanță este învestită.

2. Judecarea și soluționarea cererii de preschimbare a termenului nu s-au făcut de completul (sau președintele completului) învestit inițial și aleatoriu cu soluționarea contestației în anulare (violându-se principiul continuității), ci s-au făcut de un alt judecător, care nici nu a fost desemnat în mod aleatoriu (violându-se principiul repartizării aleatorii"), ci a fost ales în mod direct de D., parte acuzatoare.

Art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și art, 354 alin. (2) c.proc.pen. stabilesc principiul continuității.

În situații obiectiv justificate, aceleași dispoziții legislative permit excepții de la principiul continuității, dar art.11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și art. 361 alin. (3) C.proc.pen. impun, în acest caz, respectarea principiului repartizării aleatorii. Chiar în condițiile completelor separate pentru soluționarea cauzelor urgente pe perioada vacanțelor judecătorești (prevăzute de art. 100 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești), repartizarea cauzelor acestor complete se face tot în mod aleatoriu, neexistând nicio excepție de la principiul repartizării aleatorii și, oricum, o asemenea excepție de la un principiu legal neputând fi introdusă la nivel regulamentar.

Dacă nu este posibilă soluționarea cererii de preschimbare de completul învestit cu cauza, atunci ea trebuie atribuită unui alt complet prin repartizare aleatorie.

Nu se poate invoca art. 2 pct. VI fraza 1 și fraza fmală din Hotărârea nr. 163 din 05.06.2014 a Colegiului de conducere al Curții de Apel București, conform cărora "Soluționarea cererilor de preschimbare a termenului de judecată se va efectua de către judecătorii desemnați din planificarea de permanență / complete aferent zilei înregistrării cererii. [. .. ] Dispozițiile prezentului paragraf se aplică și în celelalte materii.". Din structura tehnică a hotărârii rezultă că art. 1 se aplică Secțiilor a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a, a VI-a și a VII-a, art. 2 (din care face parte pct. VI) se aplică Secției a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, art. 3 se aplică Secției a IV -a, iar art. 4 prevede comunicarea hotărârii secțiilor civile (în sensul de nepenale), deci în niciun caz Secțiilor 1 penală și a ll-a penală (precizarea că textul se aplică și în celelalte materii are în vedere materiile în care judecă Secția a VIII-a). Dispoziția contravine normelor legale și regulamentare privind continuitatea și repartizarea aleatorie, deoarece, dată fiind cunoașterea prealabilă a completelor pe zile în vacanța judecătorească, se poate dirija dosarul la un complet, prin depunerea cererii exact în ziua în care este planificat completul dorit (este exact modul în care D. a procedat).

În concluzie, judecarea și soluționarea cererii de preschimbare a termenului s-au tăcut de o instanță care nu era stabilită de lege (s-au încălcat principiul continuității și principiul repartizării aleatorii), cu violarea dreptului convențional al contestatoarei. Contestatoarea solicită instanței care judecă prezenta contestație în anulare să constate nulitatea absolută a rezoluției din 23.07.2015 de preschimbare a termenului de judecată, această constatare a nulității absolute fiind esențială pentru soluționarea contestației în anulare cu care prezenta instanță este învestită.

3. Judecarea și soluționarea admisibilității în principiu a contestației în anulare a D. nu s-au făcut de completul învestit inițial și aleatoriu cu soluționarea contestației în anulare (violându-se principiul continuității), ci s-au făcut de un alt complet de judecată, care nici nu a fost desemnat în mod aleatoriu (violându-se principiul repartizării aleatorii), ci a fost ales în mod direct de D., parte acuzatoare.

Dreptul intern român (norme indicate supra) consacră principiul repartizării aleatorii și principiul continuității. Contestația în anulare a fost atribuită unui complet de judecată stabilit aleatoriu, deci învestit în mod legal. Potrivit principiului continuității, acest complet trebuia să soluționeze admisibilitatea în principiu a contestației în anulare.

Chiar dacă s-ar admite că ar fi fost legală și temeinică rezoluția de preschimbare a termenului de judecată (deși nu a existat nicio urgență), noul termen trebuia fixat în așa fel încât cauza să continue a fi judecată de completul legal învestit, pentru respectarea principiului continuității. La limită, dacă s-ar accepta că, urmare a unei urgențe maxime, că trebuia fixat un termen de judecată mai rapid, într-o zi în care nu funcționa completul inițial stabilit aleatoriu, cauza trebuia oricum repartizată unui complet stabilit aleatoriu, iar nu reținută spre judecare de completul prezidat de judecătorul care a decis preschimbarea, care a fost ales direct de D. (prin alegerea zilei de formulare a cererii de preschimbare) și care și-a atribuit sieși (cu violarea principiului repartizării aleatorii) soluționarea cauzei.

Chiar dacă s-ar presupune că ar fi legal și aplicabil pct. VI din art. 2 al Hotărârii nr. 163 din 05.06.2014 al Colegiului de conducere al Curții de Apel București, el tot a fost încălcat, deoarece fraza a II-a precizează: "În cazul admiterii cererii de preschimbare, se vor stabili termene de judecată pe rolul completelor învestite cu soluționarea cauzelor, urmând a se aprecia dacă în situația respectivelor cauze se impune fixarea unui termen în perioada vacanței judecătorești." Altfel spus, admiterea cererii de preschimbare oricum nu trebuia să ducă la schimbarea completului inițial investit legal și aleatoriu, ci cauza trebuia judecată în continuare de acel complet, dar la un termen preschimbat față de termenul inițial; acest termen poate fi fixat chiar pe perioada vacanței judecătorești, dar Iară ca acest lucru să permită schimbarea completului învestit inițial.

Prin Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 16J din 27.10.2010, menținută prin respingerea recursului prin Decizia (irevocabilă) nr. 57 din 14.03.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, Dosar nr._ (ambele accesibile pe site-ul oficial al Consiliului Superior al Magistraturii, www.csmI909.ro). a fost sancționat disciplinar, pentru nerespectarea normelor referitoare la repartizarea aleatorie a dosarelor, un judecător care a preschimbat termenul de judecată, și-a atribuit completului său (altul decât cel investit inițial in mod aleatoriu) dosarul și a soluționat cauza, reținându-se că nu poate fi vorba de o simplă neglijență, ci de intenție.

În concluzie, judecarea și soluționarea admisibilității în principiu a contestației în anulare a D. s-au făcut de o instanță care nu era stabilită de lege (s-au încălcat principiul continuității și principiul repartizării aleatorii), cu violarea dreptului convențional al contestatoarei. Contestatoarea solicită instanței care judecă prezenta contestație in anulare să constate nulitatea absolută a încheierii din 23.07.2015 de admitere în principiu a contestației D., această constatare a nulității absolute fiind esențială pentru soluționarea contestației în anulare cu care prezenta instanță este învestită.

4. Judecarea și soluționarea fondului contestației în anulare a D. nu s-au făcut de completul învestit inițial și aleatoriu cu soluționarea contestației în anulare (violându-se principiul continuității), ci s-au făcut de un alt complet de judecată, care nici nu a fost desemnat în mod aleatoriu (violându-se principiul repartizării aleatorii), ci a fost ales în mod direct de D., parte acuzatoare, și de președintele completului, acesta din urmă ales direct de D..

Dreptul intern român (norme indicate supra) consacră principiul repartizării aleatorii și principiul continuității. Contestația în anulare a fost atribuită unui complet de judecată stabilit aleatoriu, deci investit în mod legal. Potrivit principiului continuității, acest complet trebuia să soluționeze admisibilitatea în principiu a contestației în anulare.

La 23.07.2015, admiterea în principiu a contestației în anulare a D. s-a făcut de completul din lista de permanență (ceea ce oricum este ilegal, cum am demonstrat supra). Chiar și așa, acest complet a fixat în mod complet arbitrar data ședinței de judecată pentru soluționarea fondului în ziua în care niciunul dintre cei doi membri ai acestui complet nu avea ședință de judecată (iar al doilea judecător se afla chiar în concediu). Termenul fixat arbitrar a avut un singur scop, și anume alegerea de președintele completului de judecată a judecătorului cu care a dorit să formeze mai departe complet pentru judecarea fondului contestației în anulare, acesta fiind singurul motiv pentru care următorul termen a fost stabilit pentru o dată anume, respectiv aceea în care judecător de permanență era judecătorul pe care l-a dorit președintele completului de judecată.

Altfel spus, în condițiile în care planificarea judecătorilor pe zile în perioada vacanței judecătorești este cunoscută și publică, prin introducerea arbitrară a cererii de preschimbare de D. într-o zi anume D. și-a ales președintele completului de judecată, iar prin fixarea arbitrară a zilei judecății pe fond președintele completului de judecată și-a ales colegul de complet. Principiile continuității și repartizării aleatorii au fost violate cu bună- știință fi cu vădită rea-credință.

In concluzie, judecarea și soluționarea fondului contestației în anulare a D. s-au făcut de o instanță care nu era stabilită de lege (s-au încălcat principiul continuității și principiul repartizării aleatorii), cu violarea dreptului convențional al contestatoarei. Contestatoarea solicită instanței care judecă prezenta contestație în anulare să constate nulitatea absolută a deciziei din 17.08.2015 de admitere a contestației D. și de desființare a deciziei definitive de achitare, această constatare a nulității absolute fiind esențială pentru soluționarea contestației în anulare cu care prezenta instanță este investită.

5. Pentru exact aceleași motive, nici rejudecarea apelului în urma admiterii contestației în anulare, nici decizia pronunțată (împotriva căreia este îndreptată prezenta contestație în anulare) nu s-au făcut de o instanță prevăzută de lege.

În concluzie, judecarea și soluționarea apelului în al doilea ciclu procesual s-au făcut de o instanță care nu era stabilită de lege (s-au încălcat principiul continuității și principiul repartizării aleatorii), cu violarea dreptului convențional al contestatoarei. Contestatoarea solicită instanței care judecă prezenta contestație în anulare să desființeze (anuleze), ca urmare a nulității absolute, Decizia nr. 1095/A/11.09.2015 de soluționare a apelului în al doilea ciclu procesual.

Cei trei judecători care, după caz, au admis cererea de preschimbare a D., au decis admiterea în principiu, au decis admiterea pe fond a contestației în anulare a D., apoi au s asupra apelului în urma re judecării nu au fost imparțiali.

Lipsa lor de imparțialitate este dovedită pe larg prin cele expuse supra, drept cazuri și motive de contestație în anulare.

Toate aceste elemente demonstrează faptul că, participând (succesiv) cu bună-știință, înscenare judiciară, cei trei judecători care au intervenit în judecarea contestației în anulare (preschimbare termen, admitere în principiu, admitere pe fond) și în rejudecarea apelului aveau dinainte stabilită soluția, că participarea lor la activitatea de judecată a fost formală, că ei deciseseră dinainte luarea tuturor măsurilor de privilegiere a D. parte acuzatoare) și persoanei vătămate și de persecutare și discriminare a inculpatei. Nu nai că acești judecători au fost lipsiți de aparența de imparțialitate, dar ei și în substanță fost grav, complet, lipsiți de imparțialitate, atât la nivel obiectiv, cât și la nivel subiectiv.

În concluzie, judecarea și soluționarea cererii de preschimbare, a admisibilității în principiu, a fondului contestației în anulare a D. și a apelului în al doilea ciclu procesual u făcut de o instanță care nu era imparțială, cu violarea dreptului convențional al contestatoarei. Contestatoarea solicită instanței care judecă prezenta contestație în anulare constate nulitatea absolută a rezoluției din 23.07.2015 de preschimbare a termenului, a încheierii din 23.07.2015 de admitere în principiu a contestației în anulare și a Deciziei . 1006/23.07.2015 de admitere a contestației în anulare a D. și de anulare a deciziei definitive de apel de achitare, respectiv să desființeze (anuleze), ca urmare a nulității absolute, Decizia nr. 1095/A/11.09.2015 de soluționare a apelului în al doilea ciclu procesual.

4. Cerere pentru remedierea violării dreptului la un proces echitabil sub medul dreptului ca procesul si se desfășoare în mod echitabil, consacrat de art. 6 para. 1 din Convenție.

Rejudecarea și soluționarea apelului în al doilea ciclu procesual, prin decizia care face obiectul prezentei contestații în anulare, s-au făcut în urma încălcării grave și repetate a caracterului echitabil al procesului, a egalității de arme și a lipsei de arbitrariu, produse în timpul judecării contestației în anulare a D. și a rejudecării apelului.

1. După pronunțarea deciziei de apel de achitare, dosarul privind contestația în mulare formulată de D. a fost înregistrat pe portalul instanței doar cu indicarea D. drept contesta tor, dar fără indicarea numelor inculpatei și persoanei vătămate, așa încât orice căutare pe portal a dosarului după singurul criteriu ce putea fi utilizat (numele participanților, alții decât D.) nu ducea la niciun rezultat, scopul fiind împiedicarea inculpatei să ia cunoștință de existența dosarului și de măsurile dispuse în acesta.

2. La primele două termene de judecată a contestației în anulare a D. de completul legal investit prin repartizare aleatorie (24 și 26.06.2015), dosarul cauzei a lipsit, fiind sustras cu o zi înainte (23.06.2015), prin decizia președintele de secție și a președintei de instanță, fără știrea președintelui de complet, sub pretextul că Inspecția Judiciară face verificări disciplinare. Conducerea secției și a instanței a împiedicat astfel completul legal investit prin repartizare aleatorie să judece cauza. Pe de altă parte însă, din soluția pronunțată de Inspecția Judiciară (Rezoluția nr. 4641IJ/2083/DIJI2015 din 24.08.2015) rezultă că aceasta a solicitat exclusiv copiile dosarelor, iar nu dosarele in original, deci caracterul abuziv al măsurii conducerii secției și instanței este evident.

Ulterior, prin decizia judecătorului înlocuitor al președintei de secție și a președintei de instanță, tot iară știrea sau aprobarea președintei de complet, dosarul a mai fost luat odată completului, sub pretextul retrimiterii la Inspecția Judiciară, de această dată în cauza disciplinară împotriva celor doi judecători din apel care au dispus achitarea. Numai că în rezoluția Inspecției Judiciare de începere a cercetării disciplinare (Rezoluția nr. 3123/IJ/1888/DIJ/20 15 din 11.08.2015) se arată că s-a solicitat Curții de Apel București consultarea dosarului la sediul instanței, ceea ce inspectorul judiciar pretinde că a și mijlocit, deci că niciodată dosarele nu au părăsit fizic sediul instanței și nici măcar arhiva secției.

Rezultă că, de două ori, președinta instanței, împreună cu președinta secției sau cu înlocuitorul acesteia, au sustras dosarul de la completul legal investit aleatoriu, sub pretextul trimiterii lui in original la Inspecția Judiciară, deși acest lucru nu a fost solicitat, iar actele Inspecției Judiciare (cele două rezoluții) nu arată că s-ar fi realizat in concret. Prin urmare, pur și simplu, dosarul original a fost ascuns de conducerea instanței și a secției de două ori.

Având în vedere și cele demonstrate supra privind caracterul nelegal al instanței, rezultă că la contestația in anulare a D., întrucât nu a convenit D. (parte acuzatoare) completul legal investit in mod aleatoriu, prin manopere dolosive (sustragerea originalului dosarului și împiedicarea completul legal investit prin repartizare aleatorie să judece cauza, de președinta de secție și de președinta de instanță; depunerea cererii de preschimbare a D. într-o anumită zi, fixată arbitrar; fixarea arbitrară de instanță a termenului pentru judecarea pe fond) D. și-a ales președintele de complet, iar acesta și-a ales colegul de complet, totul cu complicitatea anterioară a președintei de secție și a președintei de instanță.

Cererea de preschimbare a termenului, formulată de D., a fost admisă fără motivare, în mod discreționar, deși contestațiile în anulare nu fac parte din categoria cauzelor urgente, în cauză nu era vorba de condamnați sau arestați, iar D. ceruse preschimbarea după aproape 1 lună de la fixarea următorului termen de judecată de completul legal investit, fără ca brusc să apară vreun motiv de urgență. Ulterior, urgența a dispărut complet, pentru că, după admiterea in principiu a contestației in anulare (tot la 23.07.2015, data admiterii cererii de preschimbare a termenului), termenul pentru judecata pe fond a contestației in anulare a fost stabilit abia pe 17.08.2015, iar rejudecarea apelului (după un prim termen amânat pentru lipsă de apărare) are loc abia pe 10.09.2015. Urgenta a existat doar in vederea sustragerii dosarului de la completul legal investit aleatoriu, iar apoi a dispărut.

Preschimbarea termenului a urmărit o fraudă la lege (la Constituție).

In mod expres, "din considerente de celeritate", procurorul care a solicitat preschimbarea termenului a invocat decizia din 14.07.2015 a Curții Constituționale, prin care examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare a fost declarată neconstituțională dacă se face "fără citarea părților". Cum decizia de neconstituționalitate produce efecte erga omnes de la data publicării sale oficiale, invocarea ei expresă pentru a justifica urgența și preschimbarea termenului de judecată semnifică faptul că s-a dorit ca judecata să se facă iară citarea părților, știindu-se că acest . lucru este neconstituțional, dar devansându-se la maximum termenul de judecată, astfel încât aceasta să aibă loc înainte de publicare.

Altfel spus, preschimbarea termenului s-a tăcut, exact așa cum a solicitat parchetul, de o manieră în care admisibilitatea în principiu a contestației în anulare să fie analizată înainte de publicarea unei decizii a Curții Constituționale (deja adoptată și indicată expres în cererea de preschimbare formulată de D.), adică iară citarea părților, dar cu participarea procurorului, adică aplicând un text legislativ despre care se știa deja că este neconstituțional, deci prin fraudă la Constituție.

4. La ședința de judecată privind admisibilitatea în principiu a contestației în anulare nu a participat decât procurorul, inculpata nefiind citată și neputând să-și prezinte oral argumentele, ceea ce violează principiul egalității de arme între acuzare și apărare.

5. Contestația în anulare a D. a fost declarată admisibilă în principiu, instanța statuând că există numai trei condiții ce trebuie verificate sub acest aspect: termenul de l0 zile, încadrarea în motivele prevăzute de C.proc.pen. și prezentarea sau invocarea de dovezi. Argumentul scris al inculpatei, in sensul că o contestație in anulare este admisibilă numai dacă este vorba de o hotărâre care se execută (deci, de condamnare) și numai dacă este în favoarea condamnatului nici măcar nu a fost analizat.

6. La judecarea contestației în anulare, cererea de recuzare a președintelui de complet a fost respinsă, cu motivarea că partea nu poate să-și aleagă judecătorul cauzei. Altfel spus, numai D., prin manopere dolosive, are acest privilegiu. În schimb, cererea de abținere de la judecarea cererii de recuzare, formulată de judecătoarea care a prezidat completul de apel care a dispus achitarea, a fost admisă, în acest caz nemaiconsiderându-se, ca în cazul judecătorului recuzat, că este vorba despre un profesionist care știe să rămână obiectiv.

7. Admiterea contestației în anulare a D. și anularea deciziei de apel de achitare (la 17.08.2015) s-au tăcut pentru două motive principale: modul de redactare a deciziei de achitare și violarea, prin decizia de achitare, a principiului separației funcțiilor judiciare.

Niciunul dintre cele două motive pentru care s-a admis contestația în anulare nu a fost invocat de D. in contestația in anulare, in termenul legal de 10 zile. De altfel, ambele motive țin de conținutul deciziei de achitare, care nu era redactată la expirarea termenului de 10 zile de declarare a unei contestații în anulare. Primul motiv pentru care s-a admis contestația în anulare a D. a fost formulat de D. abia în ședința de judecată din 17.08.2015, deci cu mult după termenul legal de 10 zile și trebuia respins ca tardiv. Al doilea motiv pentru care s-a admis contestația în anulare nici măcar nu a fost invocat de "NA (care a utilizat această cale extraordinară de atac), ci de persoana vătămată, tot în ședința din 17.08.2015, deci nu numai tardiv, dar și de un participant care nu a exercitat ceastă cale de atac.

Admiterea contestației în anulare s-a făcut deci pe două motive tardive, în plus unul nefiind nici măcar invocat de cel care a utilizat această cale extraordinară de atac.

8. CSM a trimis D., la solicitarea acesteia, o transcriere a interviului de promovare al judecătoarei care a prezidat completul de apel, care conține falsuri evidente exact în partea esențială a discuției cu persoana vătămată, iar instanța care a admis contestația în mulare s-a întemeiat tocmai pe această parte falsificată din transcriere.

9. Admiterea contestației în anulare s-a făcut, în realitate, exclusiv pentru motive ce țin de interpretarea și aplicarea legii (substanțiale și procedurale, interne și europene) de completul de apel, deci în realitate s-a procedat atât la o judecată a fondului, cu privire la probe și vinovăție (ca într-un apel), cât și la o judecată a legalității hotărârii de apel (ca într-un recurs în casație), fiind deci în realitate vorba de un apel deghizat, prin care a fost desființată ca netemeinică și nelegală o decizie definitivă de apel, întrată în puterea lucrului judecat, care a fost ștearsă.

10. La termenul de judecată privind rejudecarea apelului (10.09.2015), instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate formulată de inculpată fără să o studieze în mod corespunzător (a fost predată completului de grefier la începutul ședinței și a fost prima chestiune discutată), iar respingerea s-a făcut pe motive aberante, fără absolut nicio legătură cu realitatea și cu conținutul excepției de neconstituționalitate, pentru că ea nu a fost nici măcar înțeleasă de judecători, care au tratat-o cu dispreț.

11. În mod abuziv, completul de rejudecare a apelului, la termenul din 10.09.2015, a refuzat să trimită unui alt complet cererea de recuzare a celor doi judecători formulată de inculpată în ședință (după ce aceștia refuzaseră sesizarea Curții Constituționale), deși aceasta a arătat că judecătorii nu sunt imparțiali (deci, s-a întemeiat pe un motiv prevăzut de C.proc.pen.), sub pretextul că respectiva cerere este inadmisibilă, așa încât chiar judecătorii suspectați de parțialitate au decis asupra acestei chestiuni.

12. La rejudecarea apelului, cererea scrisă a inculpatei, prin care solicita și învestea expres instanța de apel din al doilea ciclu procesual cu cereri pentru remedierea violării drepturilor sale convenționale, nici măcar nu a fost pusă în discuția părților, fiind complet ignorată de instanță, președintele completului statuând în mod arbitrar că nu mai sunt chestiuni prealabile și trecând la rejudecarea apelului.

13. La termenul din 10.09.2015 de rejudecare a apelului, toate probele solicitate de inculpată în apărare au fost respinse, deși ele erau esențiale pentru apărare și pentru stabilirea adevărului.

14. Prin note scrise separate depuse la dosarul de rejudecare a apelului la 10.09.2015, înainte de începerea ședinței de judecată, inculpata a formulat unele cereri privind nulități referitoare la urmărirea penală și la probe administrate în cursul urmăririi penale,

Cu caracter prealabil, cu privire la neinvocarea, în procedura de cameră preliminară, a tuturor acestor cereri și excepții privind nulitățile, contestatoarea arătă că în acea procedură a fost asistată nu de un apărător ales, ci de un apărător numit din oficiu, care avea obligația să formuleze toate aceste cereri și excepții privind nulitățile, dar nu a făcut-o.

Sub acest aspect, este clară jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la caracterul real și efectiv, iar nu doar teoretic și iluzoriu, al dreptului la apărare (dimensiune a dreptului la un proces penal echitabil), la obligațiile pozitive ale statului și la răspunderea statului în cazul deficiențelor grave de asigurare a apărării de un avocat din oficiu (al cărui statut, sub aspectul angajării răspunderii statului, este diferit de statutul apărătorului ales).

La rândul său, inculpata nu are studii juridice, deci nu era capabilă să cunoască și să formuleze singură, în procedura de cameră preliminară, aceste cereri și excepții.

Inculpata nu este deci în culpă pentru neinvocarea lor în procedura de cameră preliminară, iar refuzul analizării lor în cursul judecări fondului (chiar în apelul în rejudecare), pe motivul inadmisibilității sau al tardivității, ar menține starea de violare a drepturilor reclamantei, fără că statul, prin autoritățile sale, să fi luat măsuri pentru remedierea acestei violări.

Cât privește admisibilitatea respectivelor cereri referitoare la nulități privind urmărirea penală și probe administrate în cursul urmăririi penale, inculpata ridică excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 3, art. 342, art. 345 alin. (1) și (2), art. 346 alin. (1) și (4) și art. 374 alin. (3) C.proc.pen., în măsura în care aceste dispoziții se interpretează în sensul că interzic instanței penale învestite cu soluționarea fondului cauzei, în primă instanță sau în apel, să se pronunțe ea însăși cu privire la cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instanței, deoarece aceste dispoziții contravin dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 para. 1 din Convenție, interpretat în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Dispozițiile legale criticate instituie principiul separării funcțiilor judiciare, adică sub aspectul care interesează în cauză - separarea între funcția de judecată (care se exercită la judecarea pe fond a cauzei, în primă instanță și în apel) și funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată și stabilesc faptul că cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instanței se soluționează în procedura de cameră preliminară. În măsura în care aceste dispoziții legislative se interpretează în sensul că interzic instanței penale învestite cu soluționarea fondului cauzei, în primă instanță sau în apel, să se pronunțe ea însăși cu privire la cererile și excepțiile respective, ele sunt neconstituționale.

Conform normei europene convenționale și jurisprudențiale, orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de o instanță judecătorească.

Conform jurisprudenței constante a Curții Europene (e.g.: Ringeisen c. Austria, 16.07.1971; Le Compte, V. Leuven și De Meyere c. Belgia, 23.06.1981; Belilos c. Elveția, 29.04.1988; Beaumartin c. Franța, 24.11.1994; F. c. Austria, 26.04.1995; Terra Woningen B. V. c. Olanda, 17.12.1996; Chevrol c. Franța, 13.02.2003; Silvester"s Horeca Service c. Belgia, 04.03.2004; A. Menarini Diagnostics SRL c. Italia, 27.09.2011), în sensul art. 6 para. 1 din Convenția europeană instanța este un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicție, atât în fapt, cât și în drept, care trebuie să aibă competența să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care a fost învestită.

Rezultă că instanța penală care cercetează fondul cauzei (atât în primă instanță, cât și în apel, inclusiv în rejudecare), deci cea care se pronunță cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală aduse unei persoane, trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicție, în fapt și în drept. În măsura în care instanța de fond (de primă instanță sau de apel) nu poate face propria judecată și nu poate avea propria statuare asupra legalității probelor administrate în faza de urmărire penală și asupra legalității urmăririi penale și a propriei învestiri prin actul de sesizare, fiind legată de statuarea definitivă a judecătorilor care au decis în procedura de cameră preliminară, deci de o separație rigidă între cele două funcții judiciare, înseamnă că instanța de fond (de primă instanță ori de apel) nu se bucură de plenitudine de jurisdicție, că ea este obligată să considere legale actele și probele calificate ca atare de judecătorii care s-au pronunțat în procedura de cameră preliminară, soluție care se impune instanței de fond fără ca aceasta să facă propria sa judecată. Acest lucru semnifică tocmai lipsa plenitudinii de jurisdicție a instanței penale de fond (de primă instanță sau de apel), învestite cu o acuzație de natură penală împotriva unei persoane.

Faptul că judecătorul de cameră preliminară exercită și funcția de judecată (art. 346 alin. (7) C.proc.pen.) nu este suficient, deoarece judecata pe fond în rejudecarea apelului în cazul inculpatei s-a tăcut de un complet compus din 2 judecători de la o instanță superioară, iar calitatea de judecător de cameră preliminară a avut-o un singur judecător, de la o instanță inferioară.

În concluzie, art. 342, art. 345 alin. (1) și (2), art. 346 alin. (1) și (4) și art. 374 alin. (3) C.proc.pen., în măsura în care aceste dispoziții se interpretează în sensul că interzic instanței penale învestite cu soluționarea fondului cauzei, în primă instanță sau în apel, să se pronunțe ea însăși cu privire la cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instanței, sunt neconvenționale, contravenind art. 6 para. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul dimensiunii sale referitoare la plenitudinea de jurisdicție a instanței care judecă pe fond o acuzație în materie penală.

Instanța care a rejudecat apelul - în urma admiterii contestației în anulare a D. - a respins în mod aberant excepția de neconstituționalitate. Cât privește excepția de neconvenționalitate, nici măcar nu a pus-o în discuția părților.

Contestatoarea solicită deci instanței care soluționează prezenta contestație în anulare împotriva deciziei date în rejudecarea apelului ca, în urma admiterii excepției de neconvenționalitate, să considere că toate cererile sale referitoare la nulitățile privind urmărirea penală și probele administrate în cursul urmăririi penale erau admisibile și erau întemeiate pe fond, deși chestiunea nu a fost nici măcar pusă în discuția părților de instanța care a rejudecat apelul, ceea ce înseamnă că respectiva decizie (împotriva căreia este formulată prezenta contestație în anulare) este lovită de nulitate.

Cu privire la aceleași norme legislative, contestatoarea a ridicat în prezenta cauză, separat, în scris și motivat, și o excepție de neconstituționalitate.

În concluzie, judecarea contestației în anulare a D. și rejudecarea apelului în al doilea ciclu procesual s-au făcut cu violarea gravă a dreptului convențional al contestatoarei a un proces echitabil. Contestatoarea solicită instanței care judecă prezenta contestație în anulare să constate nulitatea absolută a rezoluției din 23.07.2015 de preschimbare a termenului, a încheierii din 23.07.2015 de admitere în principiu a contestației în anulare și a Deciziei nr. 1006/ 23.07.2015 de admitere a contestației în anulare a D. și de mulare a deciziei definitive de apel de achitare, respectiv să desființeze (anuleze), ca urmare a nulității absolute, Decizia nr. 1095/A/11.09.2015 de soluționare a apelului în al doilea ciclu procesual.

5. Cerere pentru remedierea violării dreptului de a nu fi supus unui abuz de drept privind dreptul la un proces echitabil si dreptul la non bis in idem. consacrat de art. 17 din Convenție corelat cu art. 6 para. 1 din Convenție și cu art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Prin decizia de admitere a contestației în anulare și de anulare a deciziei definitive de apel, care a determinat rejudecarea apelului soluționat prin decizia împotriva căreia este formulată prezenta contestație în anulare, instanța a violat principiul autorității de lucru judecat și dreptul de a nu fi judecat de două ori, ca urmare a unui abuz de drept, interzis de art. 17 din Convenție, deoarece a refuzat judecătorilor apelului dreptul să aplice direct și prioritar art. 6 din Convenția europeană și a considerat că art, 6 din Convenția europeană este aplicabil procurorului și persoanei vătămate.

1. În mod aberant juridic, în decizia de admitere a contestației în anulare care a dus la rejudecarea apelului se susține că judecătorii care au pronunțat decizia de apel de achitare sau întemeiat pe art. 6 din Convenție, dar fără a constata expres neconvenționalitatea unor dispoziții ale C.proc.pen.

Nicăieri în Constituție sau în legislația internă nu este fixată obligația judecătorului de a arăta expres că înlătură de la aplicare o lege internă neconvențională. El are doar obligația constituțională să refuze aplicarea unei legi interne neconvenționale și să aplice direct norma convențională mai favorabilă (ceea ce judecătorii apelului au și făcut).

Altfel spus, judecătorul are obligația să spună expres norma pe care se întemeiază, iar nu și norma pe care nu se întemeiază.

Or, judecătorii apelului din primul ciclu procesual au spus expres că se întemeiază pe art, 6 din Convenție, pe care, în mod constituțional, l-au aplicat direct și cu prioritate, afirmând expres că îl aplică.

2. În mod aberant juridic, în decizia de admitere a contestației în anulare care a dus la rejudecarea apelului se susține implicit că judecătorii apelului din primul ciclu procesual, declarându-se apărători ai drepturilor omului și aplicând Convenția, s-au transformat în avocați ai inculpatei.

Judecătorii au obligația constituțională să respecte și să aplice Convenția, iar aceasta consacră și garantează drepturile omului. În cazul unui proces penal, dreptul la un proces echitabil este consacrat tocmai în favoarea persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.

Apărând astfel dreptul inculpatei la un proces echitabil, judecătorii apelului din primul ciclu procesual nu au făcut altceva decât să acționeze ca judecători, obligați să aplice Convenția, fără să acționeze în vreun fel ca avocați ai inculpatei.

3. În mod aberant juridic, decizia care a dus la rejudecarea apelului a admis, pe motivul lipsei de imparțialitate, o contestație în anulare în care se susține că normele convenționale privind dreptul la un proces echitabil, consacrate de art. 6 din Convenție (echitatea procedurii, imparțialitatea judecătorilor, securitatea raporturilor juridice), au fost încălcate în ceea ce privește ceilalți participanți la procesul penal (procuror și persoana vătămată), care trebuie să beneficieze și ei de dreptul la un proces echitabil consacrat de art.6 din Convenție.

Admiterea unei contestații în anulare întemeiate pe art. 6 din Convenție (cu consecința rejudecării apelului) este aberantă și absurdă, acest text nefiind aplicabil ratione personae în cauză în maniera în care a fost făcută.

Astfel, art. 6 din Convenție, consacrând dreptul la un proces echitabil, nu are aplicabilitate generală, ci limitată, atât ratione materiae, cât și ratione personae.

Ratione materiae, cauza soluționată prin decizia de apel anulată de judecătorii care au soluționat contestația în anulare are natură penală, deci, din acest punct de vedere, art. 6 este aplicabil.

În schimb, în materie penală, art. 6 din Convenție consacră dreptul la un proces echitabil într-un mod limitat ratione personae, și anume unei singure persoane, care este persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni (ceea ce, în dreptul procesual penal român, se traduce prin suspect și prin inculpat). Convenția urmărește să protejeze drepturile individuale în fața riscului de abuz din partea statului, iar în procesul penal cel care riscă abuzuri este acuzatul. Textul spune expres că orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul să fie judecată într-un mod conform garanțiilor din art. 6. De aceea art. 6 din Convenție, în materie penală, este aplicabil ratione personae exclusiv acuzatului.

Nici acuzatorul din procesul penal (procurorul), nici alți subiecți procesuali (persoana vătămată) nu sunt titulare ale dreptului la un proces echitabil în materie penală, deci nu se bucură de garanțiile consacrate de art. 6 din Convenția europeană.

Conform jurisprudenței constante a Curții Europene, în materie penală, art. 6 din Convenția europeană nu garantează dreptul de a cere începerea unei proceduri de urmărire penală contra unei persoane, dreptul de a obține condamnarea penală a unei persoane, dreptul la "răzbunare privată". Dreptul la un proces echitabil în materie penală nu include dreptul de a obține acuzarea, judecarea sau condamnarea penală a unei persoane, deci în materie penală dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția europeană, este recunoscut exclusiv în beneficiul persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.

Prin urmare, conform jurisprudenței constante a Curții Europene o persoană nu are dreptul, pe terenul art. 6 din Convenția europeană, să obțină tragerea la răspundere penală a altei persoane, despre care pretinde că ar fi săvârșit o infracțiune. Altfel spus, în procesul penal, an 6 nu este sub nicio formă aplicabil persoanei vătămate.

În concret, în cauza soluționată în apel în primul ciclu procesual, ca și în prezent, singura persoană care este titulara dreptului consacrat de art. 6 din Convenția europeană, în calitate de "acuzat", este inculpata. Numai acuzata putea fi vătămată de faptul că instanța care a judecat acuzația în materie penală adusă împotriva ei nu ar fi respectat exigențele procesului echitabil.

Singura ipoteză conform jurisprudenței Curții Europene, în care, în cursul unui proces penal, art. 6 din Convenție se aplică și altei părți decât acuzatul este aceea în care persoana vătămată se constituie parte civilă, deci în procesul penal, alăturată acțiunii penale, există și acțiunea civilă. Numai în acest caz, art. 6 din Convenție este aplicabil părții civile, fiind vorba exclusiv despre aplicabilitatea dimensiunii civile a art. 6 din Convenție, relativ la dreptul la un proces civil echitabil.

În cauză însă, nu există parte civilă, deoarece persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă. Procesul a rămas astfel pur penal, nefiind alăturată și o acțiune civilă acțiunii penale. De aceea, procesului îi este aplicabilă exclusiv dimensiunea penală a art. 6 din Convenție, iar nu și dimensiunea sa civilă, cu consecința că singurul titular al dreptului este "acuzatul", adică inculpam.

Din bogata jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului în materie indicăm: Hotărârea din 28.10.1991 (Plen), Cauza Helmers c. Suedia, Cererea nr._/85; Hotărârea din 27.08.1992, Cauza Tomasi c. Franța, Cererea nr._/87; Decizia din 05.04.2001, Cauza Priebke c. Italia, Cererea nr._/99; Decizia parțială din 10.01.2002, Cauza Serraino c. Italia, Cererea nr._/99; Hotărârea din 12.02.2004 (Marea Cameră), Cauza Perrez c. Franța, Cererea nr._/99. Pentru dezvoltări teoretice privind această jurisprudență, a se vedea: C. B., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. 2, C.H. B., București, 2010, pp. 428-429.

Instanța care a admis contestația în anulare și a decis rejudecarea apelului s-a aflat într-o confuzie gravă, nescuzabilă, privind aplicabilitatea art. 6 din Convenția europeană (pe care s-a întemeiat expres și pe larg procurorul în contestația în anulare admisă de judecători), în procesul penal, altei persoane decât celei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.

Prin urmare, întrucât art. 6 dimensiunea penală din Convenție nici măcar nu este aplicabil pentru pretinsa violare a garanțiilor procesului echitabil față de altcineva decât față de "acuzat", nu poate exista nicio violare a acestei norme convenționale în forma reținută de instanța care a admis contestația în anulare așa cum a fost formulată de procuror (adică față de procuror și față de persoana vătămată), deci decizia de admitere pe fond a contestației în anulare, de anulare a deciziei de apel și de rejudecare a apelului este manifest ilegală, contravenind art. 6 din Convenția europeană, cu consecința că același caracter îl are și decizia pronunțată în rejudecarea apelului, contra căreia este formulată prezenta contestație în anulare.

În concluzie, soluționarea pe fond a contestației în anulare a D., cu consecința rejudecării apelului, s-a tăcut cu violarea gravă a dreptului convențional al contestatoarei la protecție împotriva abuzului de drept. Contestatoarea solicită instanței care judecă prezenta contestație in anulare să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 1006/ 23.07.2015 de admitere a contestației in anulare a D. și de anulare a deciziei definitive de apel de achitare, respectiv să desființeze (anuleze), ca urmare a nulității absolute, Decizia nr. 1095/A/11.09.2015 de soluționare a apelului in al doilea ciclu procesual.

Decizia definitivă de apel de achitare a inculpatei a format obiectul unei contestații în anulare a D., admisă și în principiu, și pe fond, ceea ce a determinat rejudecarea apelului soluționat prin decizia contra căreia este îndreptată prezenta contestație în anulare.

Decizia definitivă de anulare a achitării inculpatei a format obiectul unei contestații în anulare a inculpatei, respinsă ca inadmisibilă în faza admisibilității în principiu (Dosar nr._, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală).

Situația juridică in ambele cauze este similară: existența unei decizii definitive; exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare; motivarea contestației în anulare pe lipsa de imparțialitate a judecătorilor; judecarea contestației în anulare în timpul vacanței judecătorești; formularea de cel care a introdus contestație în anulare a unei cereri de preschimbare a termenului.

În schimb, modul de judecare (nu se discută însăși soluția pe fond) a celor două contestații în anulare a fost complet diferit, de fiecare dată exclusiv prin favorizarea D. și a persoanei vătămate și prin persecutarea și discriminarea inculpatei.

Dosarul privind contestația în anulare formulată de D. a fost înregistrat pe portalul instanței doar cu indicarea D. drept contestator, dar fără indicarea numelor inculpatei și al persoanei vătămate, așa încât orice căutare pe portal a dosarului după singurul criteriu ce putea fi utilizat (numele participanților, alții decât D.) nu ducea la niciun rezultat, scopul fiind împiedicarea inculpatei să ia cunoștință de existența dosarului și de măsurile dispuse în acesta. În schimb, contestația in anulare formulată de inculpată a avut toate informațiile necesare postate pe portalul instanțelor.

Cererea de preschimbare formulată de D. a fost soluționată de un singur judecător, cererea de preschimbare formulată de inculpată a fost soluționată de doi judecători.

Cererea de preschimbare formulată de D. a fost soluționată de un alt judecător decât completul stabilit inițial aleatoriu, cererea de preschimbare formulată de inculpată a fost soluționată chiar de completul investit inițial aleatoriu (deci, nu de judecătorul/ completul de permanență, deși era tot perioada de vacanță judecătorească).

Admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulate de D. a fost soluționată de un alt complet decât completul stabilit inițial aleatoriu, admisibilitatea in principiu a contestației in anulare formulate de inculpată a fost soluționată chiar de completul investit inițial aleatoriu.

Judecarea admisibilității în principiu a contestației în anulare a D. s-a tăcut în aceeași zi în care s-a decis preschimbarea termenului de judecată, spre deosebire de situația contestației în anulare formulate de inculpată, când s-a fixat un termen ulterior.

La ședința de judecată privind admisibilitatea în principiu a contestației în anulare a D. nu a participat decât procurorul, inculpata nefiind citată și neputând să-și prezinte oral argumentele. În schimb, la contestația în anulare formulată de inculpată au fost citați participanții, inclusiv persoana vătămată, procurorul și persoana vătămată argumentând pe larg opinia lor în sensul inadmisibilității contestației în anulare a inculpatei.

Contestația în anulare a D. a fost declarată admisibilă în principiu, instanța statuând că există numai trei condiții ce trebuie verificate sub acest aspect: termenul de 10 zile, încadrarea în motivele prevăzute de C.proc.pen. și prezentarea sau invocarea de dovezi. Argumentul scris al inculpatei, în sensul că o contestație în anulare este admisibilă numai dacă este vorba de o hotărâre care se execută (deci, de condamnare) și numai dacă este în favoarea condamnatului nici măcar nu a fost analizat. În schimb, în contestația în anulare formulată de inculpată, D. și persoana vătămată au susținut inadmisibilitatea acesteia pe un alt motiv (și anume că o contestație în anulare nu poate viza decât o hotărâre care soluționează fondul cauzei), iar instanța a respins contestația în anulare ca inadmisibilă, deci pentru contestația în anulare a inculpatei există mai multe motive de inadmisibilitate decât pentru contestația în anulare a D..

Distinct, la judecarea contestației în anulare a D., cererea de recuzare a președintelui de complet (formulată de inculpată) a fost respinsă, cu motivarea că partea nu poate să-și aleagă judecătorul cauzei. În schimb, în aceeași contestație în anulare, așa cum am demonstrat supra, prin manopere dolosive D. și-a ales completul. Altfel spus, numai D., prin manopere dolosive, are acest privilegiu, de a-i alege judecătorul care soluționează cauza.

Tot distinct, judecarea contestației în anulare a D. de completul legal învestit aleatoriu a fost împiedicată prin sustragerea dosarului sub pretextul trimiterii lui, cu 1 zi înainte de termen, către Inspecția Judiciară, deși într-o situație absolut similară (dosar solicitat cu 1 zi înainte de termen pentru a fi consultat de Inspecția Judiciară) Înalta Curte de Casație și Justiție _ Secția penală (în judecarea unei căi de atac utilizate de inculpată) a refuzat (perfect justificat) să trimită dosarul, pe motivul că este necesar la termenul de judecată. Și în acest caz, discriminarea contestatoarei este evidentă.

În concluzie, soluționarea în faza admisibilității în principiu și pe fond a contestației în anulare a D. și soluționarea apelului în rejudecare s-au făcut cu violarea gravă a dreptului convențional al inculpatei la interzicerea discriminării. Contestatoarea solicită instanței care judecă prezenta contestație în anulare să constate nulitatea absolută a rezoluției din 23.07.2015 de preschimbare a termenului, a încheierii din 23.07.2015 de admitere în principiu a contestației în anulare și a Deciziei nr. 1006/ 23.07.2015 de admitere a contestației în anulare a D. și de anulare a deciziei definitive de apel de achitare, respectiv să desființeze (anuleze), ca urmare a nulității absolute, Decizia nr. 1095/A/11.09.2015 de soluționare a apelului în al doilea ciclu procesual:

V. În susținerea contestației s-a solicitat administrarea următoarelor mijloace de probă: mijloace de probă aflate la dosar; proba cu înscrisuri, respectiv: Rezoluția Inspecției Judiciare nr. 3464/IJ/2083/DIJ/2015 din 24.08.2015 (prin care a fost clasată sesizarea disciplinară făcută de contestatoare împotriva persoanei vătămate) din care rezultă că, pentru soluționarea acestei sesizări disciplinare, Inspecția Judiciară nu a solicitat dosarele cauzei în original, ci doar în copie, așa încât nu a existat niciun motiv real ca la termenele din 24.06.2015 și 26.06.2015 contestația în anulare a D. să nu poată fi judecată, din lipsa dosarului, de completul legal învestit prin repartizare aleatorie; Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel București nr. 163/05.06.2014 (privind desfășurarea activității pe parcursul vacanței judecătorești); Extras din Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel București nr.89/27.05.2015 și planificarea completelor de judecată ale Secției I penale pe perioada lunilor iulie și august 2015; Extras din Hotărârea nr. 5 din 25.05.2011 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție (privind avizarea negativă a candidaturii pentru funcția de judecător ÎCCJ a procurorului D. care a formulat contestația în anulare); Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 558 din 29.08.2011 (privind respingerea candidaturii pentru funcția de judecător ÎCCJ a procurorului D. care a formulat contestația în anulare); Extras din Hotărârea nr. 15 din 25.11.2011 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție (privind avizarea negativă a candidaturii pentru funcția de judecător ÎCCJ a procurorului D. care a formulat contestația în anulare); Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 972 din 14.12.2011 (privind respingerea candidaturii pentru funcția de judecător ÎCCJ a procurorului D. care a formulat contestația în anulare); Extras din Încheierea din 19.03.2015, Dosar nr._, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală (prin care s-a considerat admisibilă o excepție de neconstituționalitate privind imposibilitatea contestării legalității urmăririi penale și probelor din cursul urmăririi penale în timpul judecății și a fost sesizată Curtea Constituțională); Adresa din 03.09.2015 a ÎCCJ - Secția penală către C. în Dosarul nr._ /a1, în care se refuză trimiterea dosarului în original ca urmare a ședinței de judecată din ziua următoare; Hotărârea Secției pentru judecători a CSM nr. 16J/27.10.2010; Decizia nr. 57/14.03.2011, ÎCCJ - Complet 5 judecători, Dosar nr._ .

De asemenea, contestatoarea a solicitat încuviințarea următoarelor mijloace de probă: depunerea înregistrărilor audio ale ședințelor de judecată din 23.07.2015 admisibilitatea în principiu a contestației în anulare), din 17 .08.20 15 (fondul contestației în anulare a D.) și din 10.09.2015 (rejudecarea apelului) - pentru dovedirea modului în care au acționat judecătorii, și anume în mod complet lipsit de imparțialitate; atașarea Dosarului nr._ al Curții de Apel București - Secția a II-a penală, în care s-a soluționat contestația în anulare a contestatoarei contra deciziei din 17.08.2015 de admitere a contestației în anulare a D. și de rejudecare a apelului (în rea dovedirii caracterului discriminator al măsurilor în cazul contestatoarei); comunicarea de Inspecția Judiciară a Rezoluției din 11.08.2015, lucrarea nr.3123/IJ/1888/DIJ/2015 (privind procedura disciplinară vizându-i pe judecătorii R. G. și D. D., în care se arată că dosarele au fost consultate de inspectorul judiciar la arhiva Secției I penale a Curții de Apel București, deci nu au părăsit sediul instanței); comunicarea de D. a numărului contestațiilor în anulare introduse de un procuror D. (din structura centrală și din serviciile teritoriale) împotriva unei hotărâri judecătorești definitive pe motivul suspiciunii rezonabile că imparțialitatea judecătorului a fost afectată (art. 426 lit. d) teza a II-a raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.), de la a intrării în vigoare a noului c.proc.pen. și până în prezent (în vederea dovedirii caracterului discriminator al măsurilor în cazul contestatoarei); comunicarea de Curtea de Apel București, cu referire la Secțiile I penală și a Il-a penală și la vacanța judecătorească_15 - 31.08.2015 (în vederea dovedirii caracterului discriminator al măsurilor în cazul contestatoarei): a. a numărului total al cererilor de preschimbare a termenului depuse în perioada vacanței judecătorești 2015; b. a numărului cererilor de preschimbare (raportate la numărul de la lit. a) soluționate exact în aceeași zi cu data depunerii; c. a numărului cererilor de preschimbare (raportate la numărul de la lit. a.) soluționate de președintele completului de permanență din ziua depunerii; d. a numărului cererilor de preschimbare a termenului depuse în perioada vacanței judecătorești în cauze în care competența de judecată în dosar aparține unui complet format din 2 judecători; e. a numărului cererilor de preschimbare (raportate la numărul de la lit. d.) soluționate doar de președintele completului, iar nu de ambii judecători; comunicarea de Curtea de Apel București și de Inspecția Judiciară a tuturor înscrisurilor (cum ar fi cererile Inspecției Judiciare către C., documentele de predare primire ale C. și Inspecției Judiciare către poșta militară, poștă, serviciu de curierat sau curier al instanței a dosarelor în original, indicând conținutul livrării, greutatea. data, numele persoanelor, precum și orice alte documente relevante) - pentru a dovedi că dosarele în original nu au părăsit niciodată sediul Curții de Apel București sau măcar că nu au fost citate în original de Curtea de Apel București; audierea ca martor a președintei Curții de Apel București, a inspectorilor judiciari desemnați în lucrările nr.3464/lJ/2083/DIJ/2015 și nr.3123/lJ/1888/DIJ/2015 și a personalului însărcinat cu expedierea și primirea corespondenței la C. și la Inspecția judiciară, pentru a se stabili dacă dosarul în original a fost solicitat de inspectorii judiciari, a fost transmis de C. și a ajuns la inspectorii judiciari; ascultarea judecătorilor care au fost implicați în judecarea contestației în anulare a D. și în rejudecarea apelului, exclusiv în ceea ce privește chestiunea lipsei lor de imparțialitate, motiv de incompatibilitate a lor.

Contestatoarea a invocat dispozițiile art. 5, a art. 426 lit. d) teza a II-a, a art. 64 alin. (1) lit. t) și a art. 68 alin. (5) teza finală C.proc.pen.

Astfel, atât o cerere de recuzare formulată în cursul procesului, cât și o contestație în anulare întemeiată pe art. 426 lit. d) teza a II-a c.proc.pen. vizează exact aceeași instituție procesuală - și anume incompatibilitatea judecătorului. Sunt doar două căi procedurale cererea de recuzare și contestația în anulare, purtând asupra aceleiași instituții juridice incompatibilitatea judecătorului.

Or, în procedura în care se statuează asupra incompatibilității judecătorului pe calea cererii de recuzare, art. 68 alin. (5) teza finală c.proc.pen. permite completului care soluționează cererea de recuzare să-l asculte pe judecătorul recuzat, cu privire la motivele de incompatibilitate.

Dacă exact aceeași problemă de drept (incompatibilitatea judecătorului) este cercetată pe cealaltă cale procedurală (contestația In anulare), există identitate de rațiune, deci nimic nu împiedică aplicarea prin analogie a dispoziției procedurale de la judecarea cererii de recuzare In cadrul procedurii privind judecarea contestației In anulare, ceea ce înseamnă că, și In această a doua procedură, judecătorii despre care se afirmă că ar fi fost incompatibili pot fi ascultați de instanță, exclusiv pe acest aspect (evident, în niciun caz pe niciun alt aspect, privind modul în care au judecat și au decis).

Ascultarea acestor judecători, exclusiv cu privire la chestiunea incompatibilității lor, în procedura contestației în anulare (similar cu ascultarea lor în procedura cererii de recuzare, unde există expres această posibilitate), nu violează niciun principiu fundamental al procesului penal, ci, dimpotrivă, poate contribui la aflarea adevărului, care este scopul procesului penal, potrivit art. 5 C.proc.pen.

VI. Aspecte de procedură si de formă

Contestatoarea a solicitat să fie citată pentru ședința de judecată In care se va analiza admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, deoarece dorește dezbaterea orală și contradictorie a acesteia.

S-a invocat în mod expres violarea drepturilor contestatoarei consacrate de art. 6 și de ari. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, de art. 4 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție și de art. I din Protocolul adițional nr. 12 la Convenție.

Contestatoarea a invocat, de asemenea, o excepție de neconstituționalitate, în cauza de față, cerere atașată dosarului nr._ al Curții de Apel București- Secția a II-a Penală.

Excepția de neconstituționalitate a vizat următoarele dispoziții legale: art. 432 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală; art. 3 Cod procedură penală, art. 342 Cod procedură penală, art. 345 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, art. 346 alin. 1, 4 Cod procedură penală și art. 374 alin. 3 C.proc.pen. (toate în măsura în care aceste dispoziții se interpretează în sensul că interzic instanței penale învestite cu soluționarea fondului cauzei, în primă instanță sau în apel, să se pronunțe ea însăși cu privire la cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instanței); art. 353 alin. 10 Cod procedură penală.

A solicitat contestatoarea următoarele:

1. Instanței judecătorești în fața căreia a ridicat excepția de neconstituționalitate: sesizarea, prin încheiere, a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate;

2. Curții Constituționale: admiterea excepției de neconstituționalitate așa cum a fost formulată și declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 432 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală; art. 3 Cod procedură penală, art. 342 Cod procedură penală, art. 345 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, art. 346 alin. 1, 4 Cod procedură penală și art. 374 alin. 3 C.proc.pen. (toate în măsura în care aceste dispoziții se interpretează în sensul că interzic instanței penale învestite cu soluționarea fondului cauzei, în primă instanță sau în apel, să se pronunțe ea însăși cu privire la cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instanței); art. 353 alin. 10 Cod procedură penală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-au invocat următoarele aspecte de fapt:

Autoarea excepției de neconstituționalitate a fost achitată definitiv printr-o decizie de apel, în cadrul căreia instanța a statuat asupra caracterului nelegal al unor probe administrate în cursul urmăririi penale.

Împotriva acestei decizii penale definitive de achitare D. a formulat contestație în anulare, solicitând ulterior preschimbarea termenului de judecată, care a fost decisă de un singur judecător.

Contestația în anulare a fost admisă, decizia de apel de achitare fiind anulată, pe motivul suspiciunii lipsei de imparțialitate a președintei completului, rezultând între altele din anularea unor probe administrate în cursul urmăririi penale cu violare art. 3 Cod procedură penală (indicat expres în cuprinsul deciziei de admitere a contestați ei în anulare), care consacră principiul separării funcțiilor judiciare.

În decizia prin care a fost admisă contestația în anulare instanța s-a întemeiat expres și pe art. 353 alin. 10 Cod procedură penală, pentru a aprecia drept legală preschimbarea termenului de judecată de președintele de complet, iar nu chiar de completul de judecată.

În urma anulării deciziei definitive de apel de achitare, instanța a rejudecat apelul. Împotriva deciziei pronunțate în rejudecarea apelului autoarea excepției de neconstituționalitate a formulat contestație în anulare.

În contestația sa în anulare declarată împotriva deciziei prin care s-a soluționat apelul în rejudecare, autoarea excepției de neconstituționalitate a solicitat nu numai desființarea (anularea) acestei decizii, ci și a rezoluției de preschimbare a termenului, a încheierii de admitere în principiu și a deciziei de admitere pe fond a contestați ei în anulare a D.. Tot în contestația în anulare autoarea excepției de neconstituționalitate a solicitat, în subsidiar, rejudecarea apelului și, în acest sens, a solicitat constatarea unor nulități privind urmărirea penală și probe administrate în cursul urmăririi penale.

În drept s-au invocat următoarele aspecte:

Cu privire la admisibilitatea exceptiei de neconstitutionalitate s-a apreciat că excepția de neconstituționalitate îndeplinește toate condițiile de admisibilitate fixate de art. 144 lit. d din Constituție, de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și de jurisprudența Curții Constituționale, și anume: excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții dintr-o lege; excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții care au legătură cu soluționarea cauzei; excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții care nu a fost declarate anterior ca fiind neconstituționale; excepția de neconstituționalitate este ridicată în cursul unui proces judiciar; excepția de neconstituționalitate este ridicată de una dintre părțile procesului; excepția de neconstituționalitate este ridicată în fața unei instanțe judecătorești; excepția de neconstituționalitate este motivată.

Cu specială privire asupra condiției de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei a normelor juridice vizate de excepția de neconstituționalitate, s-a apreciat că această condiție este îndeplinită pentru ambele categorii de dispoziții legale criticate.

Astfel, s-a arătat că art. 432 alin. 1 Cod procedură penală a constituit însuși temeiul rejudecării cauzei de instanța de apel, după admiterea contestației în anulare a D., iar motivul rejudecării a fost dat de anularea deciziei definitive din apelul din primul ciclu procesual, întemeiată pe art. 426 lit. d teza a II-a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală; în prezenta contestație în anulare, autoarea excepției de neconstituționalitate a solicitat atât constatarea nulității absolute a deciziei de admitere a contestației în anulare a D. și desființarea deciziei din rejudecarea apelului, cât și constatarea existenței juridice, a caracterului definitiv și a autorității de lucru judecat ale deciziei definitive din apelul din primul ciclu procesual, fără rejudecarea apelului în cazul admiterii contestației sale în anulare.

S-a mai arătat că art. 3 Cod procedură penală și art. 353 alin. 10 Cod procedură penală sunt dispoziții legislative invocate expres de instanță în decizia de admitere a contestației în anulare a D., despre care autoarea excepției de neconstituționalitate susține că este nulă, chestiunea constatării nulității absolute a acestei decizii fiind formulată expres de autoarea excepției de neconstituționalitate în contestația sa în anulare, chestiune cu care a investit expres instanța în fața căreia a ridicat prezenta excepție de neconstituționalitate.

S-a precizat că art. 3 Cod procedură penală, art. 342 Cod procedură penală, art. 345 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, art. 346 alin. 1 și 4 Cod procedură penală și art. 374 alin. 3 Cod procedură penală vor fi aplicate de instanța în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, atât pentru a se pronunța asupra cererii exprese a autoarei excepției de neconstituționalitate de constatare a nulității absolute a deciziei de admitere a contestației în anulare a D. (admisă și pentru că s-a apreciat că instanța care a dispus achitarea nu putea statua asupra unor chestiuni de cameră preliminară; de asemenea, statuarea instanței în fața căreia s-a ridicat prezenta excepție de neconstituționalitate asupra contestației în anulare presupune în mod necesar ca ea să se pronunțe asupra legalității măsurilor luate de instanța care a pronunțat decizia împotriva căreia contestația în anulare este formulată, iar această statuare trebuie să se intemeieze și pe normele legislative asupra cărora excepția de neconstituționalitate a fost ridicată), cât și în cazul în care aceasta va decide rejudecarea apelului (întrucât autoarea excepției de neconstituționalitate, prin contestația sa în anulare, a învestit în mod subsidiar, dar expres, această instanță pentru a decide asupra admisibilității cererilor sale privind nulitățile referitoare la urmărirea penală și la probe);

Cu privire la dispozițiile art. 353 alin. 10 Cod procedură penală s-a arătat că acesta urmează a fi aplicat de instanța judecătorească pentru soluționarea cererii privind nulitatea absolută a preschimbării termenului de judecată a admisibilității în principiu a contestației în anulare a D., precum și a cererii privind nulitatea absolută a deciziei de admitere pe fond a contestației în anulare a D. (și în care s-a reținut legalitatea preschimbării de termen), în condițiile în care, prin contestația sa în anulare, autoarea excepției de neconstituționalitate a învestit expres instanța în fața căreia ridică excepția de neconstituționalitate cu asemenea cereri.

S-a arătat că instanța judecătorească învestită cu soluționarea contestației în anulare formulate de autoarea excepției de neconstituționalitate aplică în mod evident normele juridice invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate, întrucât constituie temeiul pentru a verifica admisibilitatea și temeinicia cererilor de nulitate formulate de aceasta, iar în caz de rejudecare a apelului chiar temeiul soluționării unor cereri, deci excepția de neconstituționalitate purtând asupra acestor dispoziții legislative are, evident, legătură cu soluționarea cauzei (a contestației în anulare în cadrul căreia a fost ridicată).

Cu privire specială la condiția de admisibilitate privind ridicarea excepției de neconstituționalitate în cursul unui proces judiciar s-a arătat că textul de lege dispune expres că excepția poate fi ridicată în orice stare a pricinii, ceea ce semnifică inclusiv căile extraordinare de atac, cum este contestația în anulare. De altfel, Curtea Constituțională a soluționat pe fond excepții de neconstituționalitate ridicate în căile extraordinare de atac din procesul penal contestație în anulare, revizuire, recurs în casație, ceea ce înseamnă că le-a considerat admisibile (iar uneori chiar le-a admis pe fond).

Cât privește aplicarea comună a criteriilor de admisibilitate privind legătura excepției de neconstituționalitate cu cauza și ridicarea ei în cursul procesului, autoarea excepției de neconstituționalitate a subliniat că, potrivit art. 431 Cod procedură penală- art. 432 Cod procedură penală, procedura de soluționare a contestației în anulare este o procedură unitară, chiar dacă este compusă, după caz, din mai multe faze: admisibilitatea în principiu, fondul contestației în anulare și rejudecarea cauzei după admiterea contestației în anulare. Așa fiind, este suficient să existe o legătură cu soluționarea contestației în anulare raportată la oricare dintre fazele judecării (unitare a) acesteia, pentru ca excepția să fie considerată ca ridicată în cursul procesului, mai exact în cursul judecării contestației în anulare și, în egală măsură, ca având legătură cu cauza. Atunci când cauza se află în prima fază (admisibilitatea în principiu), instanța nu poate respinge excepția de neconstituționalitate pe motivul că aceasta nu ar avea legătură cu cauza, deoarece ar viza chestiuni de drept care s-ar discuta în fazele următoare (fondul contestației în anulare sau rejudecarea), ci cel mult ar putea reporta chestiunea analizei admisibilității excepției de neconstituționalitate până la ajungerea cauzei în faza respectivă, situația fiind similară în faza fondului contestației în anulare prin raportare la faza rejudecării.

Autoarea excepției de neconstituționalitate a precizat în mod expres faptul că obiectul excepției sale de neconstituționalitate îl reprezintă neconstituționalitatea normelor juridice indicate- chestiune de competența Curții Constituționale -, iar nu interpretarea respectivelor norme juridice- chestiune de competența instanțelor judecătorești-, respectiv nu modificarea sau completarea acestor norme legislative - chestiune de competența legiuitorului. În mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a considerat admisibile și a admis excepții de neconstituționalitate, statuând că o anumită dispoziție legislativă este neconstituțională în măsura în care s-ar interpreta într-un anumit mod. Cu caracter exemplificativ, s-a indicat Decizia nr. 459/16.09.2014, publicată în M.Of. nr. 712/30.09.2014.

Fiind îndeplinite toate condițiile de admisibilitate, instanța judecătorească are obligația sesizării Curții Constituționale, singura competentă să statueze asupra temeiniciei acesteia.

Asupra fondului exceptiei de neconstitutionalitate s-au arătat următoarele:

Motivul 1 de neconstitutionalitate: dispozițiile art. 432 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală contravin dreptului la non bis in idem, consacrat de arte 129 corelat cu art. 21 alin. (3) din Constitutie, interpretate- potrivit arte 20 alin. (1) din Constituție- în lumina art. 4 para. 1 si 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului corelat cu art. 6 para. 1 din Conventie, interpretat în lumina jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului

Dispozițiile legale criticate arată că se desființează o deciziei penală definitivă de apel și se rejudecă apelul într-o cauză penală, pe motivul incompatibilității judecătorului, urmare a existenței unei suspiciuni rezonabile că imparțialitatea acestuia a fost afectată.

Dreptul constituțional la exercitarea căilor de atac și la un proces echitabil, consacrat de art. 129 corelat cu art. 21 alin. 3 din Constituție trebuie interpretat, în materie penală, conform art. 20 alin. 1 din Constituție, în conformitate cu art. 4 para. 1 și 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, care consacră dreptul la non bis in idem, corelat cu art. 6 para. 1 din Convenția europeană și cu jurisprudența Curții Europene, care statuează că un element al dreptului la un proces echitabil este stabilitatea autorității de lucru judecat.

Astfel, conform art. 4 para. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, regula este că nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit penal din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat definitiv.

Art. 4 para. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție permite, ca excepție, redeschiderea procesului dacă un viciu fundamental în procedura precedentă este de natură să afecteze hotărârea intervenită. Prin urmare, numai ca excepție o persoană achitată definitiv poate fi rejudecată, și anume dacă există un viciu fundamental în procedura anterioară, excepția fiind de strictă interpretare.

Or, condiția convențională și, prin aceasta, și constituțională pentru a putea rejudeca o persoană achitată definitiv este ca procedura anterioară să fie afectată de un viciu fundamental. Nu este vorba deci nici de un viciu minor, nici măcar de un viciu obișnuit, ci excepția de la puterea de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive de achitare există numai în prezența unui viciu major, fundamental.

În schimb, dispozițiile legale criticate permit desființarea unei decizii definitive de apel și rejudecarea apelului dacă decizia definitivă inițială de achitare a fost pronunțată de un judecător față de care există o suspiciune că i-ar fi fost afectată imparțialitatea. Nu este vorba deci de existența reală a unui caz de lipsă de imparțialitate, de natură să afecteze hotărârea de achitare cu putere de lucru judecat, ci de o simplă suspiciune. Este evident că o simplă suspiciune de lipsă de imparțialitate nu poate fi calificată drept un viciu fundamental, deci acest motiv de rejudecare a unei cauze penale în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare este neconstituțional.

În concluzie, s-a apreciat că dispozițiile art. 432 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală sunt neconstituționale, prin raportare la art. 129 corelat cu art. 21 alin. 3 din Constituție, interpretate- potrivit art. 20 alin. 1 din Constituție- în lumina art. 4 para. 1 și 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, corelat cu art. 6 para. 1 din Convenție, interpretat în lumina jurisprudenței Curții Europene.

Motivul 2 de neconstitutionalitate: dispozitiile art. 3 Cod procedură penală, art. 342 Cod procedură penală, art. 345 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, art. 346 alin. 1 și 4 Cod procedură penală și art. 374 alin. 3 Cod procedură penală, în măsura în care aceste dispozitii se interpretează în sensul că interzic instantei penale învestite cu solutionarea fondului cauzei, în primă instantă sau în apel, să se pronunte ea însăsi cu privire la cererile și exceptiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instantei, contravin dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. 3 din Constitutie, interpretat- potrivit art. 20 alin. 1 din Constitutie- în lumina art. 6 para. 1 din Conventia europeană a drepturilor omului si a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului.

S-a arătat că dispozițiile legale criticate instituie principiul separării funcțiilor judiciare, adică sub aspectul care interesează în cauză- separarea între funcția de judecată (care se exercită la judecarea pe fond a cauzei, în primă instanță și în apel) și funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată și stabilesc faptul că cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instanței se soluționează în procedura de cameră preliminară. În măsura în care aceste dispoziții legislative se interpretează în sensul că interzic instanței penale învestite cu soluționarea fondului cauzei, în primă instanță sau în apel, să se pronunțe ea însăși cu privire la cererile și excepțiile respective, ele sunt neconstituționale.

Conform normei constituționale (art. 21 alin. 3 din Constituție) interpretate în lumina normei europene convenționale (art. 6 para. 1 din Convenția europeană) și jurisprudențiale, orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de o instanță judecătorească.

Conform jurisprudenței constante a Curții Europene (e.g.: Ringeisen c. Austria, 16.07.1971; Le Compte, V. Leuven și De Meyere c. Belgia, 23.06.1981; Beii/os c. Elveția, 29.04.1988; Beaumartin c. Franța, 24.11.1994; F. c. Austria, 26.04.1995; Terra Woningen B. V. c. Olanda, 17.12.1996; Chevrol c. Franța, 13.02.2003; Silvester"s Horeca Service c. Belgia, 04.03.2004; A. Menarini Diagnostics SRL c. Italia, 27.09.2011), în sensul art. 6 para. 1 din Convenția europeană instanța este un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicție, atât în fapt, cât și în drept, care trebuie să aibă competența să analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care a fost învestită.

Rezultă că instanța penală care cercetează fondul cauzei (atât în primă instanță, cât și în apel), deci cea care se pronunță cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală aduse unei persoane, trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicție, în fapt și în drept. În măsura în care instanța de fond (de primă instanță sau de apel) nu poate face propria judecată și nu poate avea propria statuare asupra legalității probelor administrate în faza de urmărire penală și asupra legalității urmăririi penale și a propriei învestiri prin actul de sesizare, fiind legată de statuarea definitivă a judecătorilor care au decis în procedura de cameră preliminară, deci de o separație rigidă între cele două funcții judiciare, înseamnă că instanța de fond (de primă instanță ori de apel) nu se bucură de plenitudine de jurisdicție, că ea este obligată să considere legale actele și probele calificate ca atare de judecătorii care s-au pronunțat în procedura de cameră preliminară, soluție care se impune instanței de fond fără ca aceasta să facă propria sa judecată. Acest lucru semnifică tocmai lipsa plenitudinii de jurisdicție a instanței penale de fond (de primă instanță sau de apel), învestite cu o acuzație de natură penală împotriva unei persoane.

S-a apreciat că faptul că judecătorul de cameră preliminară exercită și funcția de judecată (art. 346 alin. 7 Cod procedură penală) nu este suficient, deoarece judecata pe fond în rejudecarea apelului în cazul autoarei excepției de neconstituționalitate s-a făcut de un complet compus din 2 judecători de la o instanță superioară, iar calitatea de judecător de cameră preliminară a avut-o un singur judecător, de la o instanță inferioară.

În concluzie, art. 342 Cod procedură penală, art. 345 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, art. 346 alin. 1 și 4 Cod procedură penală și art. 374 alin. 4 Cod procedură penală, în măsura în care aceste dispoziții se interpretează în sensul că interzic instanței penale investite cu soluționarea fondului cauzei, în primă instanță sau în apel, să se pronunțe ea însăși cu privire la cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instanței, sunt neconstituționale, contravenind art. 21 alin. 3 din Constituție, interpretat- potrivit art. 20 alin. 1 din Constituție- în lumina art. 6 para. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.

Motivul 3 de neconstituționalitate: dispozițiile arte 353 alin. 10 Cod procedură penală contravin principiului clarității si previzibilității, consacrat de art. 1 alin. 3 și 5 din Constitutie, interpretat- potrivit art. 20 alin. 1 din Constituție- în lumina preambulului Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului

Dispoziția legală criticată (art. 353 alin. 10 Cod procedură penală) dispune, în fraza 1, că preschimbarea termenului de judecată se dispune de completul învestit cu soluționarea cauzei penale, iar în fraza a II- a că preschimbarea termenului de judecată se dispune de președintele completului de judecată. În cazul completelor colegiale (de 2, 3 sau 5 judecători), completul de judecat nu se identifică cu președintele completului de judecată. Textul este confuz, contradictoriu, fiind neclar dacă preschimbarea termenului de judecată se decide numai de președintele completului sau de întregul complet de judecată.

Dispozițiile constituționale (art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție) stabilesc că România este stat de drept, iar respectarea legii este obligatorie. În interpretarea acestor principii constituționale (spre exemplu, Decizia nr. 26/18.01.2012), Curtea Constituțională a statuat constant că o normă legislativă neclară, imprecisă este neconstituțională. Exact aceeași este situația normelor criticate prin prezenta excepție de neconstituționalitate.

În același sens, Curtea Constituționala precizează în motivarea Deciziei nr. 348/17.06.2014:

"17. in jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 921 din 14 noiembrie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, și Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 116 din 15 februarie 2012). in același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Or, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului. in plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza R. împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).

18. in lumina celor enunțate mai sus, Curtea constată că, în mod evident, prevederile art. 650 alin. (1) din codul de procedură civilă nu întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate și sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție. Așa fiind, Curtea nu poate decât să concluzioneze în sensul că textul de lege supus controlului de constituționalitate permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părțile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanței de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoașterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanțe. Rezultă că o asemenea soluție normativă afectează garanțiile constituționale și, implicit, cele convenționale care caracterizează dreptul la un proces echitabil, garanții menționate la paragraful 17.

19. Față de cele de mai sus, Curtea constată că deficiențele de reglementare evidențiate în ceea ce privește prevederile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt de natură să incalce dispozițiile art. 1 alin.(5), ale art. 21 alin.(3) și ale art. 126 alin. (2) din Constituție, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale."

S-a arătat că noțiunea de "lege" este o noțiune europeană autonomă, care presupune, între altele, respectarea exigenței calitative a previzibilității legii, în sensul că aceasta trebuie să fie suficient de clară, de previzibilă, pentru ca destinatarii acesteia să o poată înțelege și, deci, respecta. Convenția europeană, în preambulul său, are în vedere preeminența dreptului, ceea ce, în jurisprudența europeană, semnifică și respectarea exigenței calitative a previzibilității și clarității legii.

Rezultă că art. 353 alin. 10 Cod procedură penală, care este neclar, confuz, contradictoriu, stabilind că preschimbarea termenului de judecată se face atât de completul de judecată, cât și de președintele completului de judecată, este neconstituțional, contravenind art. 1 alin. 3 și 5 din Constituție, interpretat- potrivit art. 20 alin. 1 din Constituție- în lumina preambulului Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privind exigența calitativă a previzibilității și clarității legii.

În vederea dovedirii îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, autoarea excepției de neconstituționalitate a arătat că înțelege să se folosească de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, în special rezoluția de preschimbare a termenului admisibilității contestației în anulare, decizia de admitere a contestației în anulare, decizia de soluționare a apelului în rejudecare, notele scrise depuse de ea la instanța de apel în rejudecare și contestația în anulare formulată de ea împotriva deciziei date în rejudecarea apelului.

Sub aspect procedural s-a arătat că excepția de neconstituționalitate este scutită de taxă judiciară de timbru, în temeiul art. 13 din Legea nr. 47/1992, iar în caz de neprezentare autoarea excepției de neconstituționalitate solicită judecarea ei în lipsă, în temeiul art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a II- a Cod procedură penală, aplicabil potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992.

S-a subliniat că prin prezenta excepție de neconstituționalitate autoarea solicită expres remedierea violării drepturilor sale consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului.

În conformitate cu Decizia nr. 542/14.07.2015 a Curții Constituționale a României, Decizie publicată în M. Of. Nr. 707/21.09.2015 cauza a fost soluționată cu citarea părților și subiecților procesuali.

În fața Curții, contestatoarea a fost asistată de apărător ales.

La termenul din 19.10.2015 contestatoarea, prin apărător ales, a formulat o cerere de recuzare a doamnei judecător C.- C. D., membru al completului de judecată, cerere ce a fost respinsă ca nefondată prin încheierea dată în cauză la 20.10.2015.

Contestatoarea a depus la dosar note scrise prin care a formulat și investit instanța care soluționează contestația în anulare cu o cerere privind remedierea violărilor dreptului la un proces echitabil, sub aspectul legalității și al imparțialității instanței, consacrat de art. 6 para. 1 dimensiunea penală din Convenția europeană a drepturilor omului.

Sub aspectul dreptului material s-a arătat că cererile formulate infra se întemeiază în mod direct pe dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului.

Conform art. 11 alin. 2 din Constituție, în calitate de tratat internațional ratificat de România, Convenția este direct aplicabilă în ordinea juridică internă română (are caracter seif executing), consacrând direct drepturi pentru subiectele din ordinea juridică internă și fiind aplicabilă direct de autoritățile și jurisdicțiile naționale.

Potrivit art. 20 din Constituție, în calitate de tratat internațional în materia drepturilor omului la care România este parte, Convenția are, în ordinea juridică internă, forță juridică supra-legislativă și valoare interpretativă constituțională - în caz de conflict între o lege internă și Convenție, prevalează normele convenționale, înlăturând de la aplicare dispozițiile legislative contrare (neconvenționale), cu respectarea principiului subsidiarității.

Instanța care soluționează contestația în anulare are, deci, obligația să aplice în mod direct Convenția și să înlăture de la aplicare normele din Codul de procedură penală, în cazul în care acestea din urmă sunt neconvenționale.

Sub aspectul dreptului procesual, conform art. 13 din Convenție, petenta condamnată are dreptul la un remediu efectiv în cazul în care pretinde că este victima unei violări a drepturilor sale convenționale. Altfel spus, ordinea juridică internă trebuie să îi ofere posibilitatea de a sesiza o autoritate sau jurisdicție națională, competentă să analizeze și să statueze pe fond asupra violării drepturilor omului susținute de ea, printr-un act având puterea să remedieze, să înlăture respectivele violări.

In măsura în care dreptul național nu prevede expres niciun asemenea remediu efectiv, art 13 din Convenție se bucură, el însuși, de aplicabilitate directă și de forță supra-legislativă, deci garantează el însuși dreptul petentei condamnate de a se adresa unei autorități sau jurisdicții naționale care să aibă competența să analizeze pe fond cererile sale și să dispună măsurile necesare de remediere a violare a drepturilor sale convenționale.

Violarea drepturilor petentei condamnate provine atât din modul în care au fost compuse completurile care soluționează contestația în anulare și, respectiv, care a soluționat cererea de recuzare {legalitatea instanței), cât și din compunerea concretă completului care a soluționat cererea de recuzare (imparțialitatea instanței).

Împotriva modului în care au fost compuse cele două completuri, petenta condamnată nu are nicio cale efectivă de atac, deoarece o eventuală acțiune în contencios administrativ împotriva unor hotărâri ale Colegiului de conducere al Curții de Apel București (care trebuie precedată de o plângere prealabilă obligatorie) se va soluționa (în primă instanță și în recurs) la mult timp după soluționarea prezentei cauze (contestația în anulare), prezenta cauză nu se suspendă, iar o eventuală hotărâre favorabilă de contencios administrativ nu produce niciun efect pentru hotărârea penală prin care se va fi soluționat prezenta contestație în anulare. Calea acțiunii în contencios administrativ nu este aptă să remedieze violarea drepturilor petentei condamnate, deci nu constituie un remediu efectiv în sensul art. 13 din Convenție.

S-a arătat că împotriva compunerii concrete a completului care soluționează contestația în anulare petenta condamnată a formulat o cerere de recuzare, care a fost însă soluționată de un complet în compunerea căruia a intrat un judecător aflat în exact aceeași situație de incompatibilitate cu judecătorul recuzat, care nu s-a abținut și care nu avea cum să fie imparțial când a judecat o cerere de recuzare privind o situație identică aceleia în care el însuși se află. Art. 67 alin. 2 fraza finală Cod procedură penală dispune că este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării, deci petenta condamnată nu are nicio posibilitate efectivă, potrivit legii interne, să conteste lipsa de imparțialitate a judecătorului care a statuat asupra cererii de recuzare.

Cum violarea drepturilor convenționale ale petentei condamnate provine din modul în care au fost constituite cele două completuri și din compunerea concretă a celui de-al doilea, rezultă- în condițiile inexistenței oricărui remediu efectiv potrivit legii interne- că singura autoritate națională susceptibilă- direct în temeiul art. 13 din Convenție și chiar în absența unor dispoziții exprese din Codul de procedură penală (care este neconvențional prin absența reglementării unui remediu efectiv)- să analizeze pe fond cererile petentei condamnate de protejare a drepturilor sale convenționale și să dispună remedierea acestor violări este chiar instanța de judecată care în prezent soluționează contestația în anulare.

În concluzie, chiar în absența oricărei dispoziții exprese în Codul de procedură penală, dreptul la remediu efectiv (art. 13 din Convenție) obligă instanța în fața căreia petenta inculpată formulează cererile dezvoltate infra să statueze pe fondul acestor cereri (iar nu să le respingă ca inadmisibile sub pretextul absenței unei căi procedurale reglementate expres de Codul de procedură penală) și să ia măsuri efective pentru remedierea violării drepturilor petentei condamnate consacrate de Convenție, având în vedere aplicabilitatea directă și superioritatea în dreptul intern român ale acesteia.

Contestatoarea a arătat că înțelege să formuleze cereri pentru remedierea violărilor dreptului la judecarea cauzei de o instanță stabilită prin lege, consacrat de art, 6 para, 1 dimensiunea penală din Convenție

a. Astfel, s-a arătat că instanța care soluționează prezenta contestație în anulare nu este stabilită prin tegețdeoarece modul în care a fost compusă violează principiul repartizării aleatorii, consacrat de art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și de art. 361 alin. 3 Cod procedură penală.

Principiul repartizării aleatorii vizează soluționarea unei cauze de judecători cărora nu le este atribuită direct o cauză. Prin urmare, el nu se reduce la atribuirea aleatorie a unei cauze unui complet, ci interzice și schimbarea arbitrară a componenței unui complet, după ce o cauză este atribuită respectivului complet, așa încât ea să ajungă la un judecător selectat special.

Prezenta contestație în anulare a fost inițial înregistrată la Curtea de Apel București, repartizată Secției a Il-a penale, iar apoi repartizată aleatoriu Completului C16A.

Abia ulterior, prin hotărâre a Colegiului de conducere al Curții de Apel București, s-a fixat componența acestui complet de judecată și aceasta numai pentru luna octombrie 2015 (când era fixat primul termen de judecată fixat în cauză). Prin urmare, judecătorii care alcătuiesc acest complet au fost stabiliți după atribuirea cauzei respectivului complet, fiind desemnați direct fără vreun criteriu obiectiv sau aleatoriu, iar desemnarea s-a făcut pentru o perioadă extrem de limitată (1 lună), adică până începe judecarea cauzei.

Distinct, respectiva hotărâre a Colegiului de conducere al Curții de Apel București nu este publicată pe site-ul oficial al instanței, așa cum cere art. 22 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Publicarea trebuia să fie anterioară începerii activității de judecată a completului în cauză, iar nu păstrată secretă și accesibilă petentei condamnate abia în ziua primului termen de judecată, prin lecturarea copiei hotărârii aflate în dosar.

Petenta condamnată a solicitat judecarea cauzei sale de un complet a cărei compunere să nu fie stabilită arbitrar, ci din judecători desemnați aleatoriu. De asemenea, petenta condamnată a solicitat constatarea nulității absolute a încheierii de ședință din 19.10.2015 pronunțate de acest complet. Potrivit art. 281 alin. 1 lit. a și alin. 3 Cod procedură penală, încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, care poate fi invocată în orice stare a procesului.

b. S-a mai arătat că instanța care a soluționat cererea de recuzare nu a fost stabilită de lege, întrucât judecătorul care l-a înlocuit în compunerea completului (în vederea soluționării cererii de recuzare) pe judecătorul recuzat nu figurează în lista de permanență aprobată pentru ziua de 19.10.2015 (data ivirii incidentului procedural) prin Hotărârea Colegiului de conducere al . Curții de Apel București nr. 313/11.12.2014, prin care s-a aprobat planificarea de permanență pe anul 2015.

Nicio hotărâre de modificare a planificării pe permanență la Secția a Il-a penală pentru ziua de 19.10.2015 (data când s-a ivit incidentul procedural) nu este publicată pe site-ul oficial al Curții de Apel București, așa cum obligă art. 22 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Petenta condamnată a solicitat constatarea nulității absolute a încheierii din 19.10.2015, precum și a încheierii din 20.10.2015, de respingere a cererii sale de recuzare, ambele pronunțate de acest complet. Potrivit art. 281 alin. 1 lit. a și alin. 3 Cod procedură penală, încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, care poate fi invocată în orice stare a procesului.

Contestatoarea a formulat o cerere pentru remedierea violării dreptului Ia judecarea cauzei de o instanță imparțială, consacrat de art. 6 para. 1 dimensiunea penală din Convenție

Completul care a soluționat cererea de recuzare a doamnei judecător C. C. D. a fost compus prin includerea, în locul judecătorului recuzat, a doamnei judecător A. P. M..

Or, doamna judecător A. P. M. era incompatibilă, din trei motive.

În primul rând, doamna judecător A. P. M. se află exact în aceeași situație cu judecătorul recuzat, adică doamna judecător C. C. D., în sensul că, în primul ciclu procesual, în contestație, a statuat asupra stării de detenție a petentei condamnate (prin încheierea din 402/C/DL/l 7.06.2014, Dosar nr._/3/2014). Prin hotărârea sa, doamna judecător a confirmat prima hotărâre, prin care privarea de libertate era justificată pe calitatea persoanei vătămate de "reper de moralitate, profesionalism, corectitudine și demnitate", ceea ce dovedește părtinirea evidentă a doamnei judecător prin privilegierea persoanei vătămate. în urma hotărârii definitive de apel de achitare din primul ciclu procesual, se putea pune în discuție legalitatea privării de libertate și, prin aceasta, a activității doamnei judecător. Hotărârea definitivă de achitare a fost desființată în urma contestației în anulare a D., iar în urma rejudecării apelului s-a ajuns la o condamnare definitivă, care elimină orice risc de constatare a ilegalității activității doamnei judecător. Prezenta contestație în anulare a petentei condamnate urmărește tocmai desființarea deciziei de condamnare din rejudecarea apelului, ceea de deschide posibilitatea achitării sale, deci face să renască un risc pentru constatarea nelegalității detenției și, prin aceasta, a nelegalității activității doamnei judecător. Doamna judecător are tot interesul în menținerea deciziei de condamnare, adică în respingerea prezentei contestații în anulare, iar, în acest sens, are tot interesul în menținerea în complet a judecătorului recuzat, care se află în aceeași situație juridică și care are același interes. Există nu doar o suspiciune rezonabilă, ci certitudinea, atât pentru petenta condamnată, cât și pentru orice observator obiectiv, că imparțialitatea doamnei judecător este afectată, și aceasta nu doar la nivelul aparențelor, ci și în realitate.

In al doilea rând, fiind exact în aceeași situație juridică precum judecătorul cu privire la care trebuia să judece o cerere de recuzare, doamna judecător A. P. M. nu putea în niciun caz să admită cererea de recuzare, întrucât aceasta ar fi însemnat, automat, că ea însăși s-a aflat în incompatibilitate când a judecat cererea de recuzare, pentru identitate de motive. Or, în acest caz, doamna judecător și-ar fi încălcat obligația de a se abține (interdicția vizând judecătorul care soluționează o cerere de recuzare, prevăzută în art. 67 alin. 2 fraza finală Cod procedură penală se referă exclusiv la recuzarea acestui judecător, ceea ce nu înseamnă că acest judecător nu se poate abține, excepțiile, limitările, interdicțiile fiind de strictă interpretare, iar în practică judecătorii chemați să statueze asupra unor cereri de recuzare formulează cereri de abținere, care se și admit).

În al treilea rând, doamna judecător A. P. M. se află într-o situație de incompatibilitate mai gravă decât a judecătorului recuzat, deoarece în cauză a fost chiar judecător de drepturi și libertăți (în fază de contestație). Or, art. 64 alin. 4 Cod procedură penală interzice judecătorului de drepturi și libertăți să participe la judecata în căile de atac (cum este o contestație în anulare). Textul nu se referă la judecata "căilor de atac", ci la judecata "în căile de atac", semnificația fiind mai largă. Cum textul nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, deci judecata în căile de atac nu semnifică numai judecarea pe fond a căii de atac, ci și judecarea unui incident procedural "în" calea de atac. În temeiul art. 66 alin. 1 Cod procedură penală, doamna judecător avea obligația să se abțină, nerespectarea acestei obligații constituind o abatere disciplinară (art. 99 lit. b și i din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor).

Petenta condamnată a solicitat constatarea nulității absolute a încheierii din 19.10.2015, precum și a încheierii din 20.10.2015, de respingere a cererii sale de recuzare, ambele pronunțate de un complet din care a făcut parte un judecător incompatibil. Un complet în compunerea căruia intră un judecător incompatibil este un complet nelegal constituit Potrivit art. 281 alin. 1 lit. a și alin. 3 Cod procedură penală, încălcarea dispozițiilor legale privin compunerea completului de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, care poate invocată în orice stare a procesului.

Contestatoarea a formulat o cerere pentru remedierea violării dreptului la judecarea cauzei în mod echitabil, consacrat de art. 6 para. 1 dimensiunea penală din Convenție

Respingerea cererii de recuzare a avut loc în data de 20.10.2015, ora 15,05. După aceea, avocatul petentei condamnate a fost citat telefonic pentru termenul din 21.10.2015, și anume cu mai puțin de 24 de ore înainte de ședința de judecată.

Nu există absolut nicio urgență care să justifice un astfel de procedeu. Contestația în anulare nu este declarată de lege urgentă, iar în cauză nu există persoane private de libertate.

Această grabă complet nejustificată întărește suspiciunea că soluționarea prezentei cauze trebuie să se facă până la sfârșitul lunii octombrie 2015 (cât timp este valabilă compunerea specială, sui generis, a Completului C16A), de un complet stabilit special pentru această cauză.

Acest mod de a proceda împiedică în același timp exercitarea reală și efectivă a dreptului la apărare.

Pe de o parte, petenta condamnată locuiește la mare distanță de București, în municipiul G., deplasarea sa intempestivă fiind dificilă.

Pe de altă parte, apărătorul ales al petentei condamnate a predat, în ziua de 20.10.2015, cursuri la un mașter în limba franceză, de la ora 16,00 până la ora 21,00. În integralitate, în noaptea de 20-21.10.2015, avocatul a stat treaz, pentru a redacta cele două cereri din prezentul dosar (prezentele note scrise și o excepție de nelegalitate), pentru a fi depuse la registratura instanței dimineață, la începutul programului, din respect pentru instanță și pentru parchet, să poată dispune de timp pentru a le studia (să nu se repete situația din rejudecarea apelului, când notele scrise au fost respinse ca necitite de completul care a decis definitiv condamnarea petentei condamnate), precum și pentru a pregăti celelalte aspecte privind apărarea. După o noapte nedormită, avocatul trebuie să susțină cauza începând cu ora 13,00, în ziua de 21.10.2015, iar apoi, de la ora 16,00 până la ora 21,00, va preda, din nou, cursuri la masterul francofon.

Avocatul speră că autoritățile judiciare nu își propun să atenteze la integritatea sa fizică pentru simplul fapt că apără (oricum absolut fără niciun succes și absolut fără nicio șansă) o persoană simplă împotriva unui întreg sistem complet abuziv, condus (instanțele) de persoana vătămată, respectiv aflat în parteneriat de nădejde (D.) cu persoana vătămată și de la care persoana vătămată cere o activitate "de remarcat" (cu referire la doamna procuror de ședință, respinsă pe acest motiv în mod repetat la promovare ca judecător la ÎCCJ, de Plenul CSM- unde persoana vătămată este membră de drept în urma avizului negativ al Colegiului de conducere al ÎCCJ- prezidat de persoana vătămată).

În susținerea cererii, petenta condamnată s-a întemeiat pe mijloacele de probă indicate în prezentele note scrise, aflate la dosar ori în dosarele atașate.

De asemenea, petenta condamnată s-a întemeiat pe lista hotărârilor Colegiului de conducere al Curții de Apel București, postate pe site-ul oficial al instanței, www.cab1864.eu, din care se vede că, la data de 21.10.2015, ultima hotărâre publicată era cea cu nr. 137 din 03.09.2015- print atașat notelor scrise.

S-a subliniat că notele scrise depuse constituie invocarea violării și solicitarea protejării drepturilor convenționale, în vederea epuizării căilor interne de atac, condiție de admisibilitate a unei plângeri individuale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 34 și art. 35 din Convenție.

Contestatoarea a invocat, printr-o cerere depusă la dosar, excepția de nelegalitate Hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel București prin care au fost desemnați judecătorii cauzei în compunerea completului investit cu soluționarea contestației în anulare și a solicitat constatarea nulității parțiale a acesteia, și anume dispoziția privind stabilirea compunerii completului C16A al Secției a II-a pentru luna octombrie 2015.

În fapt, s-a arătat că autoarea excepției de nelegalitate a depus la instanță contestația în anulare care formează obiectul prezentei cauze la data de 21.09.2015.

Ulterior, cauza a fost atribuită Secției a II-a, iar apoi, prin repartizare aleatorie, ea a fost atribuită Completului C 16A.

Potrivit Hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel București nr. 313/11.12.2014, prin care s-au aprobat completurile și planificarea de permanență pe anul 2015, pentru ziua de 19.10.2015 (data primului termen de judecată în cauză) Completul C 16A era compus din doamna judecător C. B. și domnul judecător M. A. M..

Prin actul administrativ vizat de prezenta excepție de nelegalitate a fost modificată compunerea Completului C16A al Secției a II- a, numai pentru luna octombrie 2015, în sensul că s-a stabilit că este compus din doamna judecător E. V. A. I. și doamna judecător C. C. D..

Modificarea compunerii completului s-a făcut după ce prezenta cauză a fost înregistrată la instanță, atribuită Secției a II -a și repartizată aleatoriu Completului C 16A, deci când se știa deja că prezenta cauză va fi soluționată de acest complet.

În drept, sub aspectul admisibilității excepției de ne legalitate, s-a arătat că prezenta excepție de nelegalitate îndeplinește toate condițiile de admisibilitate stabilite de art. 4 alin. 1 și 2 raportat la art. 2 alin. 1 lit. b și c din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ: actul vizat de excepția de nelegalitate este un act administrativ, fiind un act unilateral, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii și care dă naștere unor raporturi juridice; în practica sa, însuși Colegiul de conducere al Curții de Apel București acceptă că aceste acte sunt acte administrative; actul vizat are caracter individual; excepția de nelegalitate este ridicată în cadrul unui proces; excepția de nelegalitate este ridicată de o parte interesată; excepția este ridicată în fața instanței care soluționează fondul litigiului; de actul vizat depinde soluționarea cauzei pe fond.

Cu privire la fondul excepției de nelegalitate s-a arătat că există două motive de nelegalitate a actului vizat.

În primul rând, actul vizat violează principiul repartizării aleatorii, consacrat de art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și de art. 361 alin. 3 Cod procedură penală.

Judecătorii completului au fost desemnați după ce cauza a fost atribuită acestuia, fără să existe vreo justificare a faptului că au fost desemnați acești judecători, iar nu alții, pe baza unui criteriu obiectiv sau în mod aleatoriu (de exemplu, prin tragere la soți).

Potrivit art. 281 alin. 1 lit. a și alin. 3 Cod procedură penală, încălcarea dispozițiilor legale privind compunerea completului de judecată determină întotdeauna nulitatea absolută, care poate fi invocată în orice stare a procesului.

Selectarea expresă a unor judecători pentru a intra, pentru o perioadă foarte scurtă, în compunerea unui anumit complet de judecată, despre care se știa anterior că va judeca o anumită cauză, semnifică atribuirea directă a respectivei cauze unor anumiți judecători, deci tocmai situația pe care legiuitorul a dorit să o evite prin instituirea principiului repartizării aleatorii, care, în acest mod, este complet golit de conținut, devine teoretic și iluzoriu, prin fraudă la lege.

În al doilea rând, actul vizat de prezenta excepție de nelegalitate nu este publicat pe site-ul oficial al instanței, așa cum cere art. 22 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Publicarea trebuia să fie anterioară începerii activității de judecată a completului în cauză, iar nu păstrată secretă și accesibilă autoarei excepției de nelegalitate abia în ziua primului termen de judecată, prin lecturarea copiei hotărârii aflate în dosar.

Contestatoarea, autoare a excepției de nelegalitate, a arătat că solicită instanței de judecată în fața căreia a invocat excepția de nelegalitate, în temeiul art. 4 alin. 2 și 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, următoarele: să constate că este competentă să soluționeze excepția de nelegalitate; să constate că excepția de nelegalitate este admisibilă; să constate că excepția de legalitate este întemeiată și să o admită; să soluționeze cauza fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, adică să constate că acest complet nu este legal compus, să constate nulitatea tuturor actelor de procedură realizate de acesta și să sesizeze Colegiul de conducere al Curții de Apel București în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenței completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor.

Sub aspect probatoriu, autoarea excepției de nelegalitate a arătat că se întemeiază pe mijloacele de probă indicate în prezentele note scrise, aflate la dosar.

De asemenea, autoarea excepției de nelegalitate s-a întemeiat pe lista hotărârilor Colegiului de conducere al Curții de Apel București, postate pe site-ul oficial al instanței, www.cab1864.eu, din care se vede că, la data de 21.10.2015, ultima hotărâre publicată era cea cu nr. 137 din 03.09.2015.

Sub aspect procedural s-a constatat că prezenta excepție de nelegalitate constituie invocarea violării și solicitarea protejării dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, în vederea epuizării căilor interne de atac, condiție de admisibilitate a unei plângeri individuale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 34 și art. 35 din Convenție.

La termenul din 21.10.2015 Curtea a pus în discuție admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, precum și cererile și excepțiile formulate de părți, împrejurare consemnată în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta Decizie.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

1. Cu privire la solicitarea calificata de contestatoarea R. M., prin apărător ales, ca fiind excepție de nelegalitate a Hotărârii nr. 155/29.09.2015 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București se constată următoarele:

Prin cererea depusă la dosarul cauzei pentru termenul din 21.10.2015 contestatoarea a arătat că solicită instanței de judecată în fața căreia a invocat excepția de nelegalitate, în temeiul art. 4 alin. 2 și 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, următoarele: să constate că este competentă să soluționeze excepția de nelegalitate; să constate că excepția de nelegalitate este admisibilă; să constate că excepția de legalitate este întemeiată și să o admită; să soluționeze cauza fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, adică să constate că acest complet nu este legal compus, să constate nulitatea tuturor actelor de procedură realizate de acesta și să sesizeze Colegiul de conducere al Curții de Apel București în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenței completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor.

Prin urmare, obiectul principal al cererii formulate, prin prisma finalității mediate a acesteia, îl reprezintă solicitarea de sesizare a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenței completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor.

O asemenea solicitare este vădit inadmisibilă.

În acest sens, se reține împrejurarea că atribuțiile Colegiului de Conducere din cadrul unei instanțe sunt reglementate prin dispozițiile art. 22 alin. 1 și 2 din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești), astfel:

„Art. 22. - (1) Colegiul de conducere dezbate problemele generale de conducere a instanței și adoptă hotărâri menite să asigure buna organizare și funcționare a acesteia.

(2) Colegiul de conducere îndeplinește următoarele atribuții:

a) propune secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu natura și numărul cauzelor, înființarea secțiilor instanței;

a¹) propune președintelui instanței, în raport cu natura și numărul cauzelor, înființarea completelor specializate;

b) stabilește componența secțiilor, a completelor specializate și a completelor cu judecători-sindici, în funcție de volumul de activitate, ținând seama de specializarea judecătorilor;

b¹) dispune repartizarea judecătorilor de la o secție la alta a instanței, în cazurile în care schimbarea specializării este justificată de existența unui dezechilibru vădit și de durată între secții, sub aspectul volumului de activitate;

b²) aduce la cunoștința Consiliului Superior al Magistraturii modificările referitoare la structura și componența nominală a secțiilor instanței;

b³) la instanțele la care funcționează mai multe secții cu aceeași specializare, stabilește, pentru fiecare an, obiectele din sistemul ECRIS corespunzătoare fiecărei secții, ținând seama de circumstanțele concrete ale instanței, precum și de necesitatea de a se asigura repartizarea aleatorie a dosarelor între secții;

c) stabilește compunerea completelor de judecată și, acolo unde este cazul, asistenții judiciari ce fac parte din aceste complete, la începutul anului, urmărind asigurarea continuității acestora;

d) aprobă, în mod excepțional, schimbarea membrilor completelor de judecată și a asistenților judiciari, în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta;

d¹) desemnează, ținând seama de specializarea judecătorului și de natura problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, judecătorul care va susține în fața completului Înaltei Curți de Casație și Justiție recursul în interesul legii promovat de colegiul de conducere al curții de apel;

e) convoacă adunarea generală a judecătorilor, potrivit legii;

f) aprobă sau, după caz, avizează, la cererea președintelui, deciziile acestuia, în cazurile prevăzute de prezentul regulament;

g) ABROGAT”.

Din analiza acestor dispoziții legale, anterior redate, rezultă cu certitudine împrejurarea că acestui organ administrativ nu îi revin atribuții vizând luarea unor măsuri pentru stabilirea completului și repartizarea aleatorie în mod individual, cu privire la un dosar, ci atribuții privind stabilirea compunerii completelor de judecată din cadrul întregii instanțe (inclusiv atribuții privind schimbarea membrilor completelor de judecată în situații obiectiv justificate), respectiv atribuții legate în mod indirect de repartizarea aleatorie (stabilirea obiectelor din sistemul Ecris pentru fiecare dintre secțiile cu aceeași specializare în vederea asigurării repartizării aleatorii).

Prin urmare, solicitarea formulată, de „sesizare a Colegiului de conducere al Curții de Apel București în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenței completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor”, în condițiile în care Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești) nu atribuie astfel de competențe Colegiului de Conducere, este inadmisibilă.

Singura situație în care un dosar, individual, poate fi repartizat din nou aleatoriu în condițiile în care părțile înțeleg să conteste compunerea nominală a completului de judecată (ipoteză incidentă în cauza de față) este, conform art. 98 alin. 3 din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești), aceea în care se formulează o cerere de recuzare și aceasta este admisă.

Prin urmare, finalitatea urmărită de contestatoare prin formularea acestei solicitări este aceea specifică unei cereri de recuzare.

O asemenea cerere ar fi fost, însă, inadmisibilă, conform art. 67 alin. 5 Cod procedură penală, competența de constatare a inadmisibilității cererii revenind completului investit cu soluționarea cauzei, de vreme ce, față de un membru al completului de judecată, a fost deja formulată în cauză o cerere de recuzare pentru motivul vizând modalitatea desemnării sale în compunerea completului de judecată, cerere care a fost respinsă ca nefondată la termenul din 20.10.2015, iar cu privire la cel de-al doilea membru al completului de judecată, deși aspectele criticate erau deja cunoscute de contestatoare, nu a fost formulată cerere de recuzare în care să se invoce acest motiv, la momentul la care acesta a fost cunoscut.

Se constată, în consecință, că prin solicitarea formulată contestatoare a urmărit eludarea dispozițiilor procesual- penale ce reglementează instituția recuzării, evitându-se formularea unei cereri de recuzare inadmisibile, solicitarea fiind, în consecință, la rândul său inadmisibilă.

Curtea va reține inadmisibilitatea solicitării și sub aspectul finalității imediate a acesteia.

Astfel, în vederea sesizării Colegiului de Conducere (finalitatea mediată), contestatoarea a solicitat instanței să soluționeze cauza fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, adică să constate că acest complet nu este legal compus, să constate nulitatea tuturor actelor de procedură realizate de acesta (finalitate imediată).

Solicitarea este inadmisibilă, completul de judecată neputând proceda la cenzurarea, desființarea propriilor acte, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de control sau a unui alt complet investit cu soluționarea unei cereri de recuzare sau a unei declarații de abținere.

Cu privire la excepția de nelegalitate invocată în susținerea solicitării formulate de contestatoare se constată faptul că potrivit art. 52 alin. 1 și 2 Cod procedură penală instanța penală este competentă să judece chestiuni prealabile, inclusiv excepția de nelegalitate a unui act administrativ, aceasta din urmă după regulile aplicabile judecății în materia contenciosului administrativ.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 modificată admisibilitatea excepției de nelegalitate este dublu condiționată, fiind necesar ca excepția de nelegalitate să privească un act administrativ cu caracter individual și, de asemenea, fiind necesar ca de actul administrativ să depindă soluționarea litigiului pe fond.

În cauză prima condiție este îndeplinită, actul a cărui legalitate este contestată pe calea excepției fiind un act administrativ individual (și nu un act asimilat unui act administrativ) în sensul art. 2 alin. 1 lit. c teza I din Legea nr. 554/2004.

Astfel, Hotărârea a cărei legalitate este contestată are un caracter unilateral concretizând o singură voință juridică, aceea a emitentului- organ colegial.

De asemenea, se constată că Hotărârea emisă de o autoritate publică, autoritatea judecătorească fiind inclusă în autoritățile publice- titlul III, capitolul VI din Constituția României republicată-, iar conform art. 49 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 modificată Colegiul de conducere funcționând în cadrul fiecărei instanțe și hotărând cu privire la problemele generale de conducere a instanței.

Hotărârea este emisă, în consecință, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii- aplicarea dispozițiilor Legii nr. 304/2004 modificată și a Hotărârii nr. 387/2005 a C.S.M., modificate (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești).

Se mai reține că această Hotărâre dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, respectiv drepturi și obligații corelative (e.g.: judecătorilor le revine, conform art. 5 alin. 2 lit. b din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată, obligația de a respecta Hotărârile Colegiului de Conducere).

De asemenea, se constată că Hotărârea contestată are, în întregul său (I.C.C.J.- Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1718/26.02.2013, www.scj.ro) natura unui act individual, întrucât produce efecte juridice față de subiecți de drept individualizați, stabilind compunerea nominală a unor complete de judecată în condițiile art. 22 alin. 2 lit. d, art. 95 alin. 5, art. 98 alin. 5 și alin. 5¹ din Hotărârea nr. 387/2005 a C.S.M., modificată (prin care s-a aprobat Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești).

Cu privire la cea de-a doua condiție se constată că în cauză instanța este investită cu o contestație în anulare, în timp ce excepția nelegalității vizează Hotărârea de Colegiu prin care s-a stabilit compunerea nominală a prezentului complet.

Se mai reține și că în actuala etapă procesuală contestația în anulare este supusă examenului admisibilității în principiu și nu analizei asupra fondului său.

În consecință, se constată că, în mod vădit, de actul administrativ cu caracter individual criticat nu depinde soluționarea pe fond a litigiului dedus judecății în cauza de față (contestație în anulare).

Mai mult, de actul administrativ cu caracter individual nu depinde nici soluționarea pe fond a solicitării formulate de contestatoare, solicitare în sprijinul căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, de vreme ce însăși această solicitare (prin prisma finalității imediate și a celei mediate), astfel cum s-a expus anterior, este inadmisibilă.

Or, astfel cum s-a stabilit și în practica instanței supreme- Decizia nr. 5132/25.10.2005, I.C.C.J.- Secția de contencios administrativ și fiscal, www.scj.ro- „Fără îndeplinirea acestei condiții (condiția ca de actul administrativ cu caracter individual să depindă soluționarea pe fond a litigiului dedus judecății- n.n.), excepția de nelegalitate va fi respinsă ca inadmisibilă”.

În raport cu acestea, se va constata inadmisibilitatea solicitării formulate de contestatoare atât sub aspectul obiectului său principal (finalitatea imediată- soluționarea cauzei fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, constatarea împrejurării că acest complet nu este legal compus, constatarea nulității tuturor actelor de procedură realizate de acesta, finalitatea mediată- de sesizare a Colegiului de conducere al Curții de Apel București în vederea luării măsurilor necesare pentru legala stabilire a componenței completului, cu respectarea unui mod obiectiv sau aleatoriu de desemnare a judecătorilor)- aspecte punctate de participanți cu ocazia dezbaterilor-, cât și sub aspectul său accesoriu (excepția de nelegalitate).

În consecință va fi respinsă ca inadmisibilă solicitarea calificata de contestatoarea R. M., prin apărător ales, ca fiind excepție de nelegalitate a Hotărârii nr. 155/29.09.2015 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București.

2. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, invocată de intimata S. L. D. în combaterea excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoarea R. M., prin apărător ales se constată următoarele:

La termenul din 21.10.2015, în combaterea excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoare, intimata a invocat autoritatea de lucru judecat a mai multor hotărâri prin care a fost respinsă ca inadmisibilă solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a acelorași dispoziții legale, respectiv: Decizia penală nr. 1058/A/02.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția a II- a Penală în dosarul nr._ (3098/2015); decizia penală nr. 297/A/04.09.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; încheierea de ședință (dezbateri) din 10 septembrie 2015 din dosarul_ (1965/2015) al Curții de Apel București- Secția I Penală.

Această excepție a fost pusă în discuție la același termen, împrejurare consemnată în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Analizând excepția invocată Curtea reține că instituția autorității de lucru judecat este definită de codul de procedură penală, în principal, sub forma principiului „ne bis in idem”- art. 6 Cod procedură penală („Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică”).

De asemenea, Codul de procedură penală reglementează- dar fără a oferi o definiție a instituției- autoritatea de lucru judecat în materia chestiunilor prealabile soluționate definitiv de alte instanțe decât cele penale, prin dispozițiile art. 52 alin. 3 Cod procedură penală.

Se mai reține că instituția autorității de lucru judecat este reglementată, chiar definită de dispozițiile procesual- penale și în alte materii (e.g.: art. 599 alin. 5 Cod procedură penală).

În materia excepțiilor de neconstituționalitate dispozițiile procesual- penale nu cuprind prevederi care să reglementeze instituția autorității de lucru judecat.

Conform art. 2 alin. 2 Cod procedură civilă dispozițiile acestui cod „se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare”.

Față de tăcerea legii procesual penale sub aspectul instituției autorității de lucru judecat în materia excepțiilor de neconstituționalitate invocate în procesul penal, astfel cum s-a arătat anterior, devin aplicabile dispozițiile codului de procedură civilă în examinarea incidenței instituției autorității de lucru judecat.

Potrivit art. 430 alin. 1, 2, 4 Cod procedură civilă „(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.”

Potrivit art. 431 alin. 1 Cod procedură civilă „Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”.

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că existența autorității de lucru judecat reclamă îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: identitate de părți, obiect, cauză; existența unei hotărâri care, prin considerente sau dispozitiv, soluționează fondul cauzei, statuează asupra unei excepții procesuale sau asupra oricărui alt incident; hotărârea să fie definitivă sau supusă căilor de atac.

Remediul procesual pentru respectarea autorității de lucru judecat este invocarea excepției procesuale a autorității de lucru judecat în condițiile art. 432 Cod procedură civilă (funcția negativă a autorității de lucru judecat).

Prin urmare, excepția autorității de lucru judecat a unei hotărâri, chiar nedefinitive (autoritatea de lucru judecat provizorie), prin care s-a statuat asupra admisibilității unei excepții de neconstituționalitate și, implicit, asupra sesizării Curții Constituționale a României cu o excepție de neconstituționalitate este admisibilă.

Examinarea fondului unei asemenea excepții a autorității de lucru judecat presupune verificarea triplei identități: părți, obiect și cauză.

Dacă identitatea de părți este vădită între cauza de față și cele ce au făcut obiectul dosarelor nr._ al Curții de Apel București- Secția I Penală și nr._ al Curții de Apel București- Secția a II- a Penală, diferența de obiect și cauză între acestea este, la rândul său, evidentă.

În acest sens se reține că în cauza de față a fost promovată, în principal, o contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 1095/A/11.09.2015 pronunțate de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._, în timp ce dosarele nr._ al Curții de Apel București- Secția I Penală și nr._ al Curții de Apel București- Secția a II- a Penală au avut ca obiect contestații în anulare promovate împotriva altor decizii penale și întemeiate pe dispoziții legale parțial diferite, respectiv au avut ca obiect- în etapa ulterioară admiterii contestației în anulare- rejudecarea apelului.

În mod necesar diferența de obiect și cauză între cele trei cauze atrage- chiar dacă hotărârile a căror autoritate de lucru judecat a fost invocată privesc neconstituționalitatea acelorași dispoziții procesual- penale (identitate de obiect)- diferențe între temeiurile juridice (cauza) ce au fundamentat soluțiile date excepțiilor de neconstituționalitate sub aspectul admisibilității.

Prin urmare, nefiind îndeplinite în mod cumulativ condițiile privind identitatea de părți, obiect și cauză, Curtea apreciază că în cauză nu poate fi reținută incidența autorității de lucru judecat în combaterea excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoare.

În consecință va respinge ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, invocată de intimata S. L. D. în combaterea excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoarea R. M., prin apărător ales.

3. Cu privire la solicitarea formulată de intimata S. L. D., în combaterea excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoarea R. M., prin apărător ales, de aplicare a sancțiunii abuzului de drept se constată următoarele:

La termenul din 21.10.2015, în combaterea excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoare, intimata a solicitat aplicarea sancțiunii abuzului de drept în exercitarea drepturilor procesuale, în legătură cu autoritatea de lucru judecat a hotărârilor prin care au fost respinse ca inadmsibile excepții de neconstituționalitate vizând aceleași dispoziții procesual- penale.

Această solicitare a fost pusă în discuție la același termen, împrejurare consemnată în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Analizând cererea formulată se constată următoarele:

Abuzul de drept procesual prezintă două dimensiuni, și anume: o dimensiune de natură subiectivă constând în exercitarea dreptului cu rea- credință- șicanator, vexatoriu etc; o dimensiune de natură obiectivă exprimată în exercitarea dreptului în alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut de lege (Decizia nr. 344/2012 a Curții Constituționale a României).

Abuzul de drept este sancționat, în procesul penal, cu amendă judiciară constituind abatere judiciară conform art. 283 alin. 4 lit. n Cod procedură penală, iar în procesul civil incidența sa poate atrage răspunderea civilă delictuală și, de asemenea, constituie abatere judiciară- art. 12 alin. 2 și art. 187 alin. 1 pct. 1 lit. a- e Cod procedură civilă.

Reținând împrejurarea că în cauză nu este incidentă, sub aspectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum s-a constatat anterior, excepția autorității de lucru judecat, nu se poate reține incidența abuzului de drept, sub aspectul său obiectiv și subiectiv.

Totodată, apreciază Curtea că simpla constatare a inadmisibilității unei excepții nu atrage în mod automat incidența abuzului de drept.

În raport cu acestea va respinge ca neîntemeiată solicitarea formulată de intimata S. L. D., în combaterea excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoarea R. M., prin apărător ales, de aplicare a sancțiunii abuzului de drept.

4. Cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de contestatoarea R. M., prin apărător ales se constată următoarele:

Conform art. 29 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, modificată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Conform art. 29 alin. 2 din același act normativ excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial, excepția putând fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

De asemenea, conform art. 29 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, modificată, nu pot face obiectul excepției prevederi legale constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Dispozițiile art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992, modificată atribuie instanței competența verificării admisibilității excepției de neconstituționalitate.

Procedând la examinarea admisibilității unei excepții de neconstituționalitate instanța are obligația de a verifica îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 29 alin. 1, 2, 3 din Legea nr. 47/1992, modificată, anterior expuse.

În cauză se constată că excepția de neconstituționalitate a fost invocată, în fața instanței de judecată, de către contestatoare, parte în cauza având ca obiect contestație în anulare, fiind îndeplinite exigențele art. 29 alin. 2 din Legea nr. 47/1992 modificată.

Dispozițiile a căror constituționalitate este criticată nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, fiind îndeplinite exigențele art. 29 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, modificată.

De asemenea, dispozițiile a căror constituționalitate este criticată sunt dispoziții ale Codului de procedură penală, dispoziții în vigoare, fiind îndeplinite exigențele art. 29 alin. 1 teza I din Legea nr. 47/1992, modificată.

Sub aspectul legăturii dispozițiilor criticate cu soluționarea cauzei de față, în actuala etapă procesuală (admisibilitate în principiu)- exigențe stipulate de art. 29 alin. 1 teza a II- a din Legea nr. 47/1992, modificată-, se constată următoarele:

În cauză a fost invocată excepția de neconstituționalitate a următoarelor dispoziții legale: art. 432 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală; art. 3 Cod procedură penală, art. 342 Cod procedură penală, art. 345 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, art. 346 alin. 1, 4 Cod procedură penală și art. 374 alin. 3 Cod procedură penală (toate în măsura în care aceste dispoziții se interpretează în sensul că interzic instanței penale învestite cu soluționarea fondului cauzei, în primă instanță sau în apel, să se pronunțe ea însăși cu privire la cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instanței); art. 353 alin. 10 Cod procedură penală.

Admisibilitatea unei excepții de neconstituționalitate din prisma relevanței (legătura dispozițiilor criticate sub aspectul constituționalității cu soluționarea cauzei) trebuie privită prin prisma interesului în promovarea excepției, fiind necesar ca Decizia Curții în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

Este evident că, față de exigențele art. 431 Cod procedură penală, ce reglementează etapa admisibilității în principiu a contestației în anulare, dispozițiile criticate, ce vizează fondul contestației în anulare, etapa camerei preliminare sau etapa judecății, nu au legătură cu soluționarea cauzei de față, în actuala etapă procesuală, în care nu se procedează la examinarea temeiniciei motivelor invocate în susținerea contestației în anulare.

De altfel, se cuvine a se sublinia că unele dintre dispozițiile a căror constituționalitate a fost criticată de contestatoare (art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală) reprezintă temeiuri pe care aceasta și-a fundamentat propria cale extraordinară de atac, demersul în sensul promovării unei excepții de neconstituționalitate sub acest aspect fiind în mod evident lipsit de interes.

În consecință, Curtea, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite exigențele art. 29 alin. 1 teza a II- a din Legea nr. 47/1992 modificată, va constata inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate, neimpunându-se, ca urmare a acestei constatări, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a următoarelor dispoziții: art. 432 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală; art. 3 Cod procedură penală, art. 342 Cod procedură penală, art. 345 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, art. 346 alin. 1, 4 Cod procedură penală și art. 374 alin. 3 C.proc.pen. (toate în măsura în care aceste dispoziții se interpretează în sensul că interzic instanței penale învestite cu soluționarea fondului cauzei, în primă instanță sau în apel, să se pronunțe ea însăși cu privire la cererile și excepțiile privind legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de organele de urmărire penală și privind legalitatea sesizării instanței); art. 353 alin. 10 Cod procedură penală, excepție invocată de contestatoare.

Sub aspectul etapei procesuale și a naturii actului prin care instanța dispune cu privire la admisibilitatea unei excepții de neconstituționalitate se constată că, într-adevăr, dispozițiile art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 modificată stabilesc faptul că „Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”

Aceste dispoziții, însă, nu au fost adaptate modificărilor legislative intervenite în materie penală.

Acest aspect, evident cu privire la calea de atac (în materie penală nemaiexistând calea de atac a recursului, calea de atac fiind interpretată în practică, în prezent, ca fiind apelul), trebuie cenzurat și sub aspectul momentului procesual și a naturii actului prin care se constată inadmisibilitatea unei excepții de neconstituționalitate.

Dacă anterior se impunea soluționarea printr-o încheiere (anterior abrogării art. 303 alin. 6 vechiul Cod de procedură penală, prin Legea nr. 177/2010, concomitent cu introducerea unui nou caz de revizuire- art. 408 ind. 2 vechiul cod de procedură penală, fiind obligatorie suspendarea judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate), în prezent nu există niciun impediment în calea statuării asupra admisibilității excepției de neconstituționalitate prin alt tip de hotărâre- sentință, decizie.

În consecință, va respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată de contestatoarea R. M., prin apărător ales, neimpunându-se, în consecință, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

5. Cu privire la excepția de neconvenționalitate invocată de contestatoarea R. M., prin apărător ales se constată următoarele:

Curtea constată că, prin apărător ales, contestatoarea a înțeles să invoce neconvenționalitatea acelorași dispoziții legale criticate sub aspectul constituționalității- excepția de neconvenționalitate a art. 353 alin. 10 Cod procedură penală, art. 432 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, cu referire la cuvântul "suspiciune”, art. 3 Cod procedură penală, art. 342 Cod procedură penală, art. 345 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, art. 346 alin. 1 și 4 Cod procedură penală și art. 374 alin. 3 Cod procedură penală.

Astfel cum s-a reținut mai sus, în motivarea sancționării ca inadmisibilită a excepției de neconstituționalitate, este evident că, față de exigențele art. 431 Cod procedură penală, ce reglementează etapa admisibilității în principiu a contestației în anulare, dispozițiile criticate, ce vizează fondul contestației în anulare, etapa camerei preliminare sau etapa judecății, nu au legătură cu soluționarea cauzei de față, în actuala etapă procesuală în care nu se procedează la examinarea temeiniciei motivelor invocate în susținerea contestației în anulare.

De altfel, astfel cum s-a precizat anterior, se cuvine a se sublinia că unele dintre dispozițiile a căror convenționalitate a fost criticată de contestatoare (art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală) reprezintă temeiuri pe care aceasta și-a fundamentat propria cale extraordinară de atac, demersul în sensul promovării unei excepții de neconstituționalitate sub acest aspect fiind în mod evident lipsit de interes.

Pornind de la finalitatea practică a excepției de neconvenționalitate invocate de contestatoare se constată că, în actualul moment procesual, examinarea fondului acesteia este lipsită de eficiență juridică.

Mai mult, astfel cum s-a arătat anterior, demersul promovat de contestatoare este, cu privire la excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală corelat cu art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, în mod evident lipsit de interes.

În consecință, Curtea va respinge ca inadmisibilă excepția de neconvenționalitate invocată de contestatoarea R. M., prin apărător ales.

6. Cu privire la solicitarea formulată de contestatoarea R. M., prin apărător ales, de constatare a nulității absolute a încheierilor date în cauză la 19.10.2015 (încheierea de amânare a soluționării cererii de recuzare) și 20.10.2015 (încheierea prin care s-a soluționat cererea de recuzare) se constată următoarele:

Demersul promovat de contestatoare, în contextul solicitării privind remedierea violărilor dreptului la un proces echitabil, sub aspectul legalității și al imparțialității instanței, consacrat de art. 6 paragraf 1 dimensiunea penală din Convenția europeană a drepturilor omului, este în mod vădit inadmisibil.

Inadmisibilitatea solicitării vizează atât finalitatea acesteia, cât și argumentele pe care se fundamentează.

Astfel, se constată, din perspectiva finalității solicitării, faptul că, prin apărător ales, contestatoarea solicită constatarea nulității absolute a două încheieri.

Încheierile cu privire la care se solicită constatarea nulității absolute sunt reprezentate de încheierea de amânare a soluționării cererii de recuzare, din 19.10.2015 și încheierea prin care s-a soluționat cererea de recuzare, din 20.10.2015.

Aceste încheieri nu sunt supuse niciunei căi de atac, potrivit art. 68 alin. 7 Cod procedură penală.

Prin urmare, printr-un asemenea demers se tinde la eludarea acestor dispoziții legale ce conferă un caracter definitiv încheierilor prin care se soluționează abținerea sau recuzarea și a încheierilor premergătoare date în cauza având ca obiect cererea de recuzare sau declarația de abținere (conform dispoziției cu titlu de principiu cuprinse în art. 408 alin. 3 Cod procedură penală, ce instituie principiul simetriei sub aspectul căilor de atac între încheierile premergătoare și hotărârea finală- sentință).

Solicitarea este inadmisibilă, sub aspectul finalității sale, și din perspectiva imposibilității judecătorului de a proceda la cenzurarea, desființarea propriilor acte.

De asemenea, pornind de la argumentele ce stau la baza solicitării formulate de contestatoare, se constată că această solicitare este, în esență, o cerere de recuzare vădit inadmsibilă conform art. 67 alin. 2 teza finală Cod procedură penală („este inadmisibilă recuzarea judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării”).

Prin urmare, demersul promovat de contestatoare fiind interzis de lege, solicitarea acesteia este inadmisibilă.

În consecință Curtea va respinge ca inadmisibilă solicitarea formulată de contestatoarea R. M., prin apărător ales, de constatare a nulității absolute a încheierilor date în cauză la 19.10.2015 (încheierea de amânare a soluționării cererii de recuzare) și 20.10.2015 (încheierea prin care s-a soluționat cererea de recuzare).

7. Cu privire la admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se constată următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 224/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție- Secția de combatere a corupției a fost trimisă în judecată, în stare de arest inculpata R. M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj prevăzută de art. 207 alin. 2 și alin. 3 Cod penal cu aplicarea art. 13¹ din Legea nr. 78/2000.

Prin Sentința penală nr. 2973 pronunțată de Tribunalul București- Secția I Penală în dosarul nr._/3/2014 s-au hotărât următoarele: în baza art. 386 Cod procedură penală a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpată ca neîntemeiată; în baza art. 207 alin. 2 și 3 Cod penal cu aplicarea art.13¹ din Legea nr. 78/2000 a fost condamnată inculpata R. M. la pedeapsa de 3 ani închisoare; în baza art. 91 Cod penal s-a suspendat sub supraveghere executarea acestei pedepse pe un termen de încercare de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; în baza art. 93 alin. 1 Cod penal s-a stabilit că, pe durata termenului de încercare, condamnata trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probațiune la datele fixate de acesta, să primească vizitele Consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa, să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă, să comunice informații și documente de natură să permită controlul mijloacelor sale de existență; în baza art. 93 alin. 2 Cod penal s-a impus condamnatei obligația să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probațiune sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate; în baza art. 93 alin. 3 Cod penal s-a stabilit ca, pe parcursul termenului de încercare, condamnata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Grădiniței cu program normal „I. C.” din G. sau în cadrul Grădiniței cu program normal nr. 34 din G. pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare; în baza art. 91 alin. 4 Cod penal s-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 Cod penal; în baza art. 241 alin. 1 lit. b Cod procedură penală s-a constatat încetată de drept măsura arestării preventive luată față de inculpată prin încheierea din 10.60.2014 a Tribunalului București- Secția I Penală; în baza art. 242 Cod procedură penală s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpata la termenul din 17.12.2014; în baza art. 72 Cod penal s-a dedus din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă de la 10.06.2014 la zi; în baza art. 399 alin. 3 lit. b Cod procedură penală s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei de sub puterea M.A.P. nr. 205 U.P./10.06.2014 emis de Tribunalul București- Secția I Penală dacă inculpata nu e reținută sau arestată în altă cauză- măsură executorie sub aspectul măsurii preventive în baza art. 399 alin. 4 Cod procedură penală; în baza art. 112 alin. 1 lit. b Cod penal s-a confiscat de la inculpată următoarele bunuri folosite în săvârșirea infracțiunii: un telefon „Smartphone Sony Ericsson Xperia cu ._-3, telefon „Samsung”, carcasă de plastic culoare neagră, cu ._-7; cartela S. cu ._1P04G7 (identificată cu S. 04 în procesul verbal de percheziție informatică), cartela S. cu ._4P11 (identificată cu S. 05 în procesul verbal de percheziție informatică); s-a luat act că partea vătămată S. L. D. nu s-a constituit parte civilă în cauză; onorariul avocat din oficiu inculpată în sumă de 200 lei a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției; în baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligată inculpata la plata sumei de_ lei cheltuieli judiciare către stat (din care_ lei reprezintă cheltuielile judiciare stabilite în faza de urmărire penală).

Prin Decizia penală nr. 733/A/20.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._/3/2014 s-au decis următoarele: în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a fost admis apelul declarat de inculpata R. M. împotriva sentinței penale nr. 2873 din data de 18.12.2015, pronunțată de Tribunalul București- Secția I Penală; a fost desființată, în parte, sentința apelată și rejudecând, în fond: în temeiul art. 17 alin. 2 Cod procedură penală raportat la art.16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală a fost achitată inculpata R. M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj, prevăzute de art. 207 alin. 2 și 3 Cod penal cu aplicarea art. 13¹ din Legea nr.78/2000 actualizată; s-a constatat că inculpata a fost reținută și arestată preventiv în perioada 10.06._14; s-a dispus restituirea către inculpata R. M. a bunurilor confiscate cu ocazia percheziției domiciliare: un telefon „Smartphone Sony Ericsson Xperia cu ._-3, telefon „Samsung”, carcasă de plastic culoare neagră, cu ._-7; cartela S. cu ._1P04G7 (identificată cu S. 04 în procesul verbal de percheziție informatică), cartela S. cu ._4P11 (identificată cu S. 05 în procesul verbal de percheziție informatică); în temeiul art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare în fond au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- D.N.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București- Secția I Penală sub nr._ (1965/2015).

Prin încheierile date în cauză la 24.06.2015 și 26.06.2015 cauza a fost amânată succesiv pentru 26.06.2015, respectiv 02.09.2015 în vederea atașării dosarelor nr._ și nr._/3/2014 ale Curții de Apel București- Secția I Penală.

Prin rezoluția din 23.07.2015 a fost încuviințată cererea formulată de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- D.N.A. și s-a dispus preschimbarea termenului de la 02.09.2015 la 23.07.2015.

Prin încheierea dată în cauză la 23.07.2015 s-au dispus următoarele: în baza art. 431 Cod procedură penală raportat la art. 426 alin. 1 lit. d Cod procedură penală a fost admisă in principiu contestația în anulare formulată de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 733/2015 a Curții de Apel București; a fost acordat termen de judecată la data de 17.08.2015, cu citarea părților.

Prin încheierea dată în cauză la 17.08.2015 s-au dispus următoarele: în baza art. 68 Cod procedură penală a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de recuzare formulată de intimata- inculpată R. M. împotriva domnului judecător G. D. M.; în baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală a fost obligată intimata- inculpată la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

La termenul din 17.08.2015 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recuzare formulată de intimată împotriva doamnei judecător A. T..

Prin Decizia penală nr. 1006/17.08.2015 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția I Penală s-au decis următoarele: în baza art. 432 alin. 1 Cod procedură penală a fost admisă contestația în anulare formulată de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- D.N.A. împotriva deciziei penale nr. 733/20.05.2015 pronunțate de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul numărul_/3/2014; a fost desființată decizia penală nr. 733/20.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București Secția I Penală și s-a procedat la rejudecarea apelului; s-a acordat termen la data de 21.08.2015, pentru care s-au dispus citarea prin agent procedural a persoanei vătămate și inculpatei, căreia i s-a asigurat apărarea; în baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei Decizii inculpata R. M. a formulat contestație în anulare, prin Decizia penală nr. 1058/A/02.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția a II- a Penală în dosarul nr._ (3098/2015) fiind decise următoarele: în baza art. 431 alin. 1 Cod procedură penală a fost respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de către contestatoarea R. M. împotriva deciziei penale nr. 1006/17.08.2015 pronunțate de Curtea de Apel București- Secția I penală; în baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală a fost obligată contestatoarea la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat; a fost respinsă ca nefondată cererea contestatoarei privind suspendarea executării deciziei sus- menționate; în baza art. 29 alin. 5 din Legea nr.47/1992 au fost respinse ca inadmisibile cererile privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 3 Cod procedură penală și art. 353 alin. 10 Cod procedură penală.

Prin încheierea dată la termenul din 21.08.2015 în dosarul nr._ (1965/2015) cauza a fost amânată la 10.09.2015 în vederea asigurării dreptului la apărare al intimatei.

La termenul din 10.09.2015 Curtea a pus în discuție și a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 3 Cod procedură penală, art. 342 Cod procedură penală, art. 345 alin. 1 și 2 Cod procedură penală, art. 346 alin. 1 și 4 Cod procedură penală și art. 374 alin. 3 Cod procedură penală.

De asemenea, la același termen a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recuzare a membrilor completului de judecată, cerere formulată de inculpată, prin apărător ales.

Prin Decizia penală nr. 1095/A/11.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._ (1965/2015) s-au decis următoarele: au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de P. de pe lângă Î.C.C.J.- Direcția Națională Anticorupție și de inculpata R. M. împotriva sentinței penale nr. 2873/18.12.2014 a Tribunalului București Secția I penală; a fost obligată apelanta inculpata la plata a 500 lei cheltuieli judiciare avansate de stat în apel; s-a dispus ca onorariul parțial al avocatului din oficiu din apel, în cuantum de 260 lei să fie avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare condamnata R. M..

La termenul din 21.10.2015 Curtea a pus în discuție admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, aspect consemnat în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta Decizie.

Conform art. 431 alin. 2 Cod procedură penală examenul admisibilității în principiu presupune verificarea următoarelor aspecte: termenul în care este formulată contestația; dacă motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 Cod procedură penală; dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

Din analiza dispozițiilor art. 426 și urm. Cod procedură penală rezultă că examenul admisibilității vizează și alte două condiții implicite, respectiv calitatea contestatorului și natura hotărârii contestate.

Curtea va proceda, în continuare, la examinarea distinctă a fiecărei condiții de admisibilitate a contestației în anulare formulate în cauza de față.

a. Calitatea contestatorului

În cauză, contestația în anulare a fost formulată de inculpată, parte în procesul penal conform art. 32 alin. 2 Cod procedură penală.

Prin urmare, sunt îndeplinite exigențele art. 427 alin. 1 Cod procedură penală ce atribuie dreptul de a formula o contestație în anulare oricăreia dintre părți, persoanei vătămate sau procurorului.

b. Natura hotărârii contestate

În cauză, deși contestația în anulare a vizat Decizia penală nr. 1095/A/11.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._, contestatoarea a solicitat și constatarea nulității absolute a mai multor acte, respectiv: Rezoluția din 23.07.2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestației în anulare formulate de procuror; încheierea din 23.07.2015 de admitere în principiu a contestației în anulare formulate de procuror; Decizia penală nr. 1006/17.08.2015 de admitere pe fond a contestației în anulare formulate de procuror și de desființare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare.

Din analiza dispozițiilor art. 432 alin. 1 teza finală Cod procedură penală rezultă că în cazul contestației în anulare, în ipoteza admiterii acesteia, se desființează exclusiv hotărârea a cărei anulare se cere.

Aceste dispoziții limitează în mod expres și imperativ controlul exercitat de instanța investită cu soluționarea unei contestații în anulare.

Prin urmare, în cadrul unei contestații în anulare nu pot fi desființate alte hotărâri decât cea contestată.

În continuare se va examina admisibilitatea unei contestații în anulare cu privire la actele a căror nulitate se invocă și se solicită a fi constatată.

Rezoluția din 23.07.2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestației în anulare formulate de procuror, încheierea din 23.07.2015 de admitere în principiu a contestației în anulare formulate de procuror, Decizia penală nr. 1006/17.08.2015 de admitere pe fond a contestației în anulare formulate de procuror și de desființare (anulare) a deciziei definitive de apel de achitare nu pot fi supuse contestației în anulare de vreme ce din analiza coroborată a dispozițiilor art. 426 Cod procedură penală (ce reglementează cazurile de contestație în anulare) și art. 432 Cod procedură penală (ce reglementează procedura de judecare a fondului contestației, respectiv a rejudecării apelului ori a cauzei după desființare) rezultă în mod vădit că nu pot fi supuse contestației în anulare decât hotărârile penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei.

Or, aceste acte nu au o asemenea natură; mai mult, rezoluția de preschimbare a termenului de judecată reglementată de art. 353 alin. 10 Cod procedură penală nu este o hotărâre în sensul art. 370 Cod procedură penală.

De altfel, în privința acestor acte a fost cu mult depășit termenul de formulare a unei contestații în anulare reglementat de art. 428 alin. 1 Cod procedură penală.

Se cuvine a se sublinia și că prin Decizia penală nr. 1058/A/02.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția a II- a Penală în dosarul nr._ (3098/2015) a fost respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de către contestatoarea R. M. împotriva deciziei penale nr. 1006/17.08.2015 pronunțate de Curtea de Apel București- Secția I penală, această decizie impunându-se cu autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, se constată că prin solicitarea formulată s-a urmărit eludarea dispozițiilor legale imperative ce reglementează contestația în anulare.

Curtea va reține inadmisibilitatea solicitării de constatare a nulității absolute a următoarelor acte: Rezoluția din 23.07.2015 de preschimbare a termenului de judecată a contestației în anulare formulate de procuror; încheierea din 23.07.2015 de admitere în principiu a contestației în anulare formulate de procuror; Decizia penală nr. 1006/17.08.2015, examinarea argumentelor invocate în susținerea acestei solicitări fiind, în consecință, lipsită de finalitate juridică.

Cu privire la Decizia penală nr. 1095/A/11.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._ se constată că aceasta îndeplinește exigențele incidente, fiind o hotărâre penală definitivă prin care s-a soluționat fondul cauzei.

c. Termenul de introducere a contestației în anulare

Potrivit art. 428 alin. 1 Cod procedură penală contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a, c- i Cod procedură penală poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere.

În cauză, în condițiile în care decizia contestată a fost pronunțată la 11.09.2015 iar contestația în anulare a fost formulată la 21.09.2015, acest termen este cu certitudine respectat.

d. Dacă motivele pe care se sprijină contestația în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 1095/A/11.09.2015 pronunțate de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._ sunt dintre cele prevăzute la art. 426 Cod procedură penală

Din analiza dispozițiilor imperative ale art. 427 alin. 2 Cod procedură penală („În cererea de contestație în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestație pe care le invocă, precum și motivele aduse în sprijinul acestora”) rezultă că examinarea acestei condiții impune verificarea existenței concomitente, dar și a unei concordanțe între cazurile de contestație în anulare invocate și motivele aduse în sprijinul acestora.

Pornind de la aceste exigențe, dispozițiile art. 431 alin. 2 Cod procedură penală se referă la invocarea unui motiv dintre cele prevăzute de art. 426 Cod procedură penală (deși dispozițiile art. 426 Cod procedură penală nu se referă la motivele contestației în anulare, ci la cazurile contestației în anulare), înglobând, practic, în motivele contestației cazurile invocate și condiționând admisibilitatea contestației în anulare de invocarea concomitentă a unui caz de contestație și a unui motiv concordant în susținerea acestuia.

Prin urmare, invocarea formală a unui caz de contestație în anulare (a unei dispoziții din conținutul art. 426 Cod procedură penală) fără a fi motivată sau dacă este urmată de o motivare străină de instituția juridică invocată atrage în mod vădit inadmisibilitatea contestației în anulare.

Curtea va proceda la examinarea cazurilor de contestație în anulare invocate și a motivelor aduse în sprijinul acestora cu privire la Decizia penală nr. 1095/A/11.09.2015 pronunțată de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._ .

I. Primul caz de contestație în anulare invocat este reprezentat de art. 426 lit. d teza I Cod procedură penală- instanța nu a fost compusă potrivit legii.

Motivele sintetizate aduse în sprijinul acestui caz de contestație în anulare vizează nelegala compunere a completului ca urmare a încălcării principiilor continuității și repartizării aleatorii pe parcursul soluționării cauzei.

Se constată că, formal, este invocat un caz de contestație în anulare, cel prevăzut de art. 426 lit. d teza I Cod procedură penală.

Motivele invocate în sprijinul cazului de contestație invocat, însă, nu se circumscriu cazului invocat.

Astfel, se reține că motivele invocate în susținerea acestui caz de incompatibilitate vizează compunerea nominală a completului de judecată ce a pronunțat decizia contestată, apreciindu-se că prin încălcarea principiilor continuității și repartizării aleatorii, deci prin schimbarea membrilor completului de judecată pe parcursul soluționării cauzei, instanța ce a pronunțat hotărârea contestată nu a fost compusă potrivit legii.

Dispozițiile art. 426 alin. 1 lit. d teza I Cod procedură penală se referă, însă, la compunerea instanței potrivit legii.

Compunerea instanței potrivit legii vizează exclusiv dispozițiile generale adoptate în materie prin lege organică potrivit art. 73 alin. 1 lit. l din Constituția României (e.g.: art. 39 alin. 2 și art. 40 din Legea nr. 304/2004 ce reglementează completele specializate; art. 54 și art. 55 din același act normativ ce reglementează numărul de judecători ce intră în compunerea completului de judecată).

Această instituție juridică nu poate și nu trebuie să vizeze compunerea nominală a completului de judecată, printr-un act normativ cu caracter general neputând fi adoptate măsuri care să privească asemenea aspecte (individuale).

În sprijinul acestei interpretări sunt și dispozițiile art. 354 alin. 1 Cod procedură penală: „Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege”.

Distincția între compunerea potrivit legii a unui complet de judecată și compunerea nominală a unui complet de judecată este făcută de înseși dispozițiile ce reglementează cazurile de contestație în anulare, aceste dispoziții reglementând ca și cazuri diferite de contestație în anulare nerespectarea principiului continuității astfel cum este acesta definit de art. 354 alin. 2, 3 Cod procedură penală- art. 426 lit. c Cod procedură penală- și nerespectarea dispozițiilor legale privind compunerea potrivit legii a completului de judecată- art. 426 lit. d teza I Cod procedură penală.

Nerespectarea principiului continuității, invocată de contestatoare, corespunde formal, aparent unui alt caz de contestație în anulare.

Acest caz, prevăzut de art. 426 lit. c Cod procedură penală, nu a fost invocat.

Mai mult, examinând motivul invocat, se constată că acesta nu vizează modificări ale compunerii nominale a completului după începerea dezbaterilor, ci pe parcursul soluționării cauzei și nu răspunde exigențelor art. 354 alin. 3 Cod procedură penală, nefiind, în fapt, în discuție încălcarea principiului continuității, astfel cum este acesta definit în procesul penal.

Sintetizând, se constată că nu există concordanță nici între acest caz de contestație în anulare (art. 426 lit. c Cod procedură penală) și motivul invocat (modificarea compunerii completului pe parcursul soluționării cauzei).

Prin urmare, Curtea constată că motivele invocate sunt străine de cazul de contestație în anulare indicat, neexistând concordanța necesară înte aceste două instituții juridice.

II. Cel de-al doilea caz de incompatibilitate invocat vizează dispozițiile art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală raportat la art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală- a existat un caz de incompatibilitate, existând o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor a fost afectată.

În susținerea acestui caz s-au invocat următoarele motive cu privire la președintele completului și, în limitele de competență, cu privire la cel de-al doilea membru al completului de judecată:

i. la rejudecarea apelului după admiterea contestației în anulare (la termenul din 10.09.2015), persoana vătămată, deși un participant marginal, auxiliar, în procesul penal (în condițiile în care nu a înțeles să se constituie parte civilă), a fost lăsată de instanță, în temeiul calității sale de președintă a instanței supreme (care poate cenzura hotărârile judecătorești ale membrilor completului) și de membră de drept a CSM (care decide asupra carierei profesionale a acestora), să vorbească mult mai mult decât participanții principali la proces (inculpata și procurorul) la un loc, servilismul președintelui completului față de persoana vătămată dovedind clar lipsa lui de imparțialitate;

ii. la rejudecarea apelului, excepția de neconstituționalitate ridicată în scris și motivat de inculpată a fost respinsă ca inadmisibilă de instanță, care a refuzat să sesizeze Curtea Constituțională, într-un mod care dovedește clar părtinirea și faptul că orice cerere a inculpatei are soarta respingerii, oricât de admisibilă și de întemeiată ar fi;

iii. la rejudecarea apelului, instanța a omis pur și simplu să pună în discuția părților cererile inculpatei, conținute în notele scrise depuse prin registratură înainte de ședința publică și aflate la dosar, prin care aceasta, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenție, a solicitat instanței care rejudeca apelul (prezidată de președintele completului) să îi respecte dreptul de a nu fi judecată de două ori pentru aceeași faptă și să pronunțe o decizie prin care să înceteze rejudecarea apelului;

iv. la rejudecarea apelului, instanța a considerat inadmisibilă și a refuzat să trimită completului competent o cerere de recuzare făcută în ședință publică (din 10.09.2015) de inculpată, prin care aceasta susținea clar lipsa de imparțialitate a judecătorului;

v. la rejudecarea apelului după admiterea contestației în anulare, toate cererile de probe ale inculpatei au fost respinse în mod complet nejustificat, deși ele erau esențiale pentru apărare și pentru aflarea adevărului.

Într-o primă etapă, Curtea va examina motivele invocate de contestatoare în susținerea cazului de contestație în anulare examinat.

Argumentele vizând soluția dată excepției de neconstituționalitate, precum și modalitatea de soluționare a cererii de recuzare formulate la termenul din 10.09.2015 (ii, iv), ca motive în susținerea cazului vizând incompatibilitatea, nu pot fi primite.

În acest sens se reține că un caz de incompatibilitate poate fi valorificat de parte prin formularea unei cereri de recuzare, în cursul judecății, respectiv prin formularea unei căi de atac, ordinare (pentru hotărâri nedefinitive) sau extraordinare (pentru hotărâri definitive).

În ipoteza în care partea formulează o cerere de recuzare și aceasta este respinsă, cazul de incompatibilitate invocat nu poate fi reiterat în fața instanței de control judiciar.

O altă interpretare ar aduce atingere autorității de lucru judecat al încheierii prin care a fost soluționată cererea de recuzare, autoritate de lucru judecat ce rezultă din dispozițiile art. 68 alin. 5 Cod procedură penală, dispoziții ce sancționează ca inadmisibile cereri ulterioare formulate împotriva aceleiași persoane, pentru aceleași temeiuri de fapt și de drept ca cele ce au fundamentat o cerere de recuzare anterior respinsă.

Prin urmare, în condițiile în care aspectele vizând soluția dată excepției de neconstituționalitate au fost valorificate de contestatoare prin formularea unei cereri de recuzare, cerere ce a fost respinsă la termenul din 10.09.2015, acestea nu mai pot fundamenta prezenta contestație în anulare.

De asemenea, se reține că încheierea prin care se soluționează o cerere de recuzare nu este, potrivit art. 68 alin. 7 Cod procedură penală, supusă niciunei căi de atac.

Contestarea unei asemenea încheieri, ca motiv în fundamentarea unei contestații în anulare, tinde la eludarea dispozițiilor legale anterior expuse.

Or, în cauză, modalitatea de soluționare a cererii de recuzare formulate la termenul din 10.09.2015 este invocată ca motiv în susținerea contestației în anulare; fiind inadmisibilă contestarea modului de soluționare a unei cereri de recuzare prin formularea unei căi de atac; acest motiv, urmărind o finalitate contrară legii, nu poate fundamenta cazul invocat de contestatoare.

Pentru aceste considerente, Curtea va reține că, în cauză, susținerile vizând soluția dată excepției de neconstituționalitate, precum și modalitatea de soluționare a cererii de recuzare formulate la termenul din 10.09.2015 (ii, iv), ca motive în susținerea cazului vizând incompatibilitatea, nu pot fi primite.

În privința celorlalte motive- i, iii, v- Curtea va proceda infra, în contextul analizei admisibilității în principiu, la examinarea aspectelor vizând modalitatea în care acestea au fost probate de contestatoare.

III. Cel de-al treilea caz de contestație în anulare invocat este reprezentat de dispozițiile art. 426 lit. b Cod procedură penală raportat la art. 396 alin. 6 Cod procedură penală corelat cu art. 16 alin. 1 lit. i Cod procedură penală- inculpata a fost condamnată, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

În susținerea acestui caz s-au invocat următoarele motive: existența Deciziei penale nr. 733/A/20.05.2015 a Curții de Apel București- Secția I penală în dosarul nr._/3/2014.

Prealabil, Curtea observă împrejurarea că autoritatea de lucru judecat nu este reglementată, ca și caz de contestație în anulare, prin dispozițiile art. 426 lit. b Cod procedură penală, invocate de contestatoare, ci prin dispozițiile art. 426 lit. i Cod procedură penală.

Structurarea în acest mod a cazurilor de contestație în anulare este simetrică dispozițiilor art. 16 alin. 1 Cod procedură penală, ce reglementează autoritatea de lucru judecat ca și cauză distinctă de încetare a procesului penal (art. 16 alin. 1 lit. i Cod procedură penală).

Susținerile apărătorului contestatoarei în sensul că incidența dispozițiilor art. 426 lit. b Cod procedură penală ar fi justificată prin reglementarea autorității de lucru judecat în condițiile art. 52 alin. 3 Cod procedură penală nu pot fi primite.

Aceasta, întrucât, pe de o parte, încetarea procesului penal vizează exclusiv latura penală a cauzei, în timp ce hotărârile prevăzute de art. 52 alin. 3 Cod procedură penală nu se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul existenței infracțiunii („Hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii”).

Pe de altă parte, hotărârea invocată de contestatoare în susținerea acestui caz de contestație în anulare (Decizia penală nr. 733/A/20.05.2015 a Curții de Apel București- Secția I penală în dosarul nr._/3/2014) nu intră sub incidența art. 52 alin. 3 Cod procedură penală, fiind pronunțată de o instanță penală.

Se constată, în consecință, împrejurarea că nu există concordanță între cazul de contestație în anulare invocat (art. 426 lit. b Cod procedură penală) și motivul adus în sprijinul acestui caz de contestație (autoritatea de lucru judecat).

Examinând, în sine, motivul adus în sprijinul acestui caz de contestație, se constată că în cauză se invocă autoritatea de lucru judecat a Deciziei penale nr. 733/A/20.05.2015 a Curții de Apel București- Secția I penală în dosarul nr._/3/2014, decizie desființată ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac.

Autoritatea de lucru judecat presupune, în mod necesar și natural, cel puțin coexistența a două hotărâri judecătorești definitive.

Această instituție nu este incidentă cu privire la hotărârile desființate în căile extraordinare de atac (principiu preluat de Codul de procedură civilă prin dispozițiile art. 430 alin. 5, interpretate per a contrario).

Se cuvine a se menționa, ca exemplu, că în acest sens s-a pronunțat C.E.D.O. în cauza Nikitin vs Rusia din 20.07.2004, definitivă la 15.12.2004, par 45 (hudoc.echr.coe.int).

Astfel, Curtea a observat, în cuprinsul acestei decizii, că dispozițiile art. 4 din protocolul 7 stabilesc o distincție clară între o a doua acuzație sau judecată- care este interzisă de primul paragraf al acestui articol- și reluarea procesului în situații excepționale, care este prevăzută de cel de-al doilea paragraf.

Curtea a mai reținut că art. 4 paragraf 2 al Protocolului 7 în mod expres prevede posibilitatea ca o persoană să fie obligată să accepte aceeași acuzație, conform dreptului intern, dacă procesul este redeschis ca urmare a apariției unor dovezi noi sau a descoperirii unui viciu fundamental în procedura anterioară.

În raport cu acestea, Curtea apreciază că în cauză, deși s-a invocat formal autoritatea de lucru judecat, acest motiv nu există, hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se invocă fiind desființată ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac.

e. Dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar

Acest criteriu urmează a fi verificat exclusiv cu privire la cazul în care, pe parcursul examenului efectuat anterior, s-a constatat existența unei concordanțe între cazul de contestație în anulare și motivele invocate în susținerea acestuia, absența acestei concordanțe sau absența unui motiv, în sine, lipsind de utilitate continuarea examenului admisibilității sub aspectul său final, aspectul vizând materialul probator.

Prin urmare, Curtea va proceda la verificarea existenței sau depunerii dovezilor în susținerea cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. d teza a II- a Cod procedură penală raportat la art. 64 alin. 1 lit. f Cod procedură penală prin raportare la următoarele motive:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului (încheierea dată la 10.09.2015 în dosarul nr._ ) rezultă următoarele aspecte:

i. Contestatoarea susține că intimata ar fi beneficiat de un tratament preferențial, sub aspectul duratei concluziilor permise de instanță acesteia.

Curtea nu va examina, prin raportare la etapa procesuală în care ne aflăm, dacă acest motiv este sau nu întemeiat, deci dacă acesta constituie sau nu un motiv de incompatibilitate, ci numai dacă situația de fapt invocată de contestatoare este sau nu dovedită.

Din analiza încheierii din data de 10.09.2015 rezultă că președintele de complet nu a cenzurat, sub nicio formă, durata concluziilor vreuneia dintre părți, subiecți procesuali sau participanți.

Mai mult decât atât, însuși apărătorul ales al contestatoarei a arătat la termenul din 10.09.2015, următoarele: „În ceea ce privește apelul inculpatei arată că există concluziile la dosarul cauzei, dar că nu dorește să facă susțineri pe acesta.”

În consecință, împrejurarea că însuși apărătorul ales al contestatoarei din acea etapă procesuală a înțeles să nu susțină oral motivele de apel, autolimitându-și durata concluziilor și contribuind voluntar, direct la existența unei discrepanțe între durata concluziilor sale și durata concluziilor unui subiect procesual nu poate fi imputat instanței, nu poate dovedi o atitudine părtinitoare a acesteia și, mai mult decât atât, contravine unui principiu general- „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

În raport cu acestea, Curtea apreciază că, în cauză, contestatoarea nu a dovedit situația de fapt invocată sub acest aspect.

iii. Contestatoarea a susținut că, la rejudecarea apelului, instanța a omis pur și simplu să pună în discuția părților cererile inculpatei, conținute în notele scrise depuse prin registratură înainte de ședința publică și aflate la dosar, prin care aceasta, întemeindu-se pe dreptul la un remediu efectiv consacrat de art. 13 din Convenție, a solicitat instanței care rejudeca apelul (prezidată de președintele completului) să îi respecte dreptul de a nu fi judecată de două ori pentru aceeași faptă și să pronunțe o decizie prin care să înceteze rejudecarea apelului.

Astfel cum s-a arătat anterior, Curtea nu va examina, prin raportare la etapa procesuală în care ne aflăm, dacă acest motiv este sau nu întemeiat, deci dacă acesta constituie sau nu un motiv de incompatibilitate, ci numai dacă situația de fapt invocată de contestatoare este sau nu dovedită.

Sub aspect probatoriu se constată că susținerile contestatoarei sunt infirmate prin actele dosarului.

În acest sens se reține că în conținutul încheierii din data de 10.09.2015 se menționează următoarele: „Apărătorul ales al apelante-inculpate R. M., av. A. M. A., având cuvântul precizează că notele scrise depuse la acest termen la dosarul cauzei nu sunt făcute de el, fiind arătată oral poziția sa pe concluziile puse de el față de apelul Parchetului.”

Prin urmare, se constată faptul că însuși apărătorul ales al contestatoarei din acea etapă procesuală a precizat că nu a întocmit notele scrise depuse la termen, în mod implicit refuzând să le susțină și limitându-și concluziile la aspectele susținute oral.

Ca și în situația precedentă, acest aspect nu poate fi imputat instanței, nu poate dovedi o atitudine părtinitoare a acesteia și, mai mult decât atât, contravine unui principiu general- „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

În raport cu acestea, Curtea apreciază că, în cauză, contestatoarea nu a dovedit situația de fapt invocată sub acest aspect.

v. Contestatoarea a susținut că, la rejudecarea apelului după admiterea contestației în anulare, toate cererile de probe ale inculpatei au fost respinse în mod complet nejustificat, deși ele erau esențiale pentru apărare și pentru aflarea adevărului.

Sub aspect probatoriu se constată că susținerile contestatoarei sunt infirmate prin actele dosarului.

În acest sens se reține că din conținutul încheierii din data de 10.09.2015 rezultă că instanța nu a respins integral probele solicitate de contestatoare, așa cum susține aceasta, ci probele solicitate de aceasta au fost admise în parte (fiind admise proba cu înscrisuri și proba testimonială).

Prin urmare, susținerile contestatoarei în sensul că instanța ar fi respins toate probele solicitate nu pot fi reținute.

În raport cu acestea, Curtea apreciază că, în cauză, contestatoarea nu a dovedit situația de fapt invocată sub acest aspect.

Pentru aceste considerente, Curtea va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea R. M., prin apărător ales, în contradictoriu cu intimata S. L. D. împotriva Deciziei penale nr. 1095/A/11.09.2015 pronunțate de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._ .

8. cu privire la solicitarea formulată de contestatoarea R. M., prin apărător ales, de comunicare a înregistrării audio a ședinței de judecată de la termenul din 21.10.2015 se constată următoarele:

Potrivit art 369 alin. 1 Cod procedură penală „Desfășurarea ședinței de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio”, iar potrivit alin. 5 al aceluiași articol „În caz de contestare de către participanții la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate și, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din ședința de judecată”.

Aceste dispoziții nu prevăd posibilitatea comunicării, către părți sau subiecți procesuali, a înregistrării audio a ședinței de judecată.

Această posibilitate nu este prevăzută nici de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 304/2004, modificată.

Posibilitatea comunicării către părți a unei copii electronice înregistrării ședinței de judecată este reglementată, în cazul procesului civil, prin dispozițiile art. 231 alin. 5 Cod procedură civilă „(..) La cerere, părțile, pe cheltuiala acestora, pot obține o copie electronică a înregistrării ședinței de judecată în ceea ce privește cauza lor”.

Conform art. 2 alin. 2 Cod procedură civilă „(…) dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare”.

Curtea apreciază că dispozițiile codului de procedură civilă nu pot fi aplicate în procesul penal sub aspectul comunicării, către părți sau subiecți procesuali, a înregistrării audio a ședinței de judecată de vreme ce acestă instituție juridică- înregistrarea ședințelor de judecată- este reglementată prin dispozițiile codului de procedură penală iar dispozițiile incidente, reglementând expres și limitativ modul și situațiile în care poate fi utilizată înregistrarea ședinței de judecată în procesul penal, exclud în mod implicit altă modalitate de utilizare a înregistrării ședinței de judecată.

Prin urmare, solicitarea formulată nefiind permisă de lege, astfel cum s-a arătat anterior, aceasta este inadmisibilă.

Pentru aceste considerente Curtea va respinge ca inadmisibilă solicitarea formulată de contestatoarea R. M., prin apărător ales, de comunicare a înregistrării audio a ședinței de judecată de la termenul din 21.10.2015.

În raport cu soluția dată, având în vedere culpa procesuală, Curtea o va obliga pe contestatoare la plata sumei de 200 de lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge ca inadmisibilă solicitarea calificata de contestatoarea R. M., prin apărător ales, ca fiind excepție de nelegalitate a Hotărârii nr. 155/29.09.2015 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București.

Respinge ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, invocată de intimata S. L. D. în combaterea excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoarea R. M., prin apărător ales.

Respinge ca neîntemeiată solicitarea formulată de intimata S. L. D., în combaterea excepției de neconstituționalitate invocate de contestatoarea R. M., prin apărător ales, de aplicare a sancțiunii abuzului de drept.

Respinge ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată de contestatoarea R. M., prin apărător ales.

Respinge ca inadmisibilă excepția de neconvenționalitate invocată de contestatoarea R. M., prin apărător ales.

Respinge ca inadmisibilă solicitarea formulată de contestatoarea R. M., prin apărător ales, de constatare a nulității absolute a încheierilor date în cauză la 19.10.2015 (încheierea de amânare a soluționării cererii de recuzare) și 20.10.2015 (încheierea prin care s-a soluționat cererea de recuzare).

Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea R. M., prin apărător ales, în contradictoriu cu intimata S. L. D. împotriva Deciziei penale nr. 1095/A/11.09.2015 pronunțate de Curtea de Apel București- Secția I Penală în dosarul nr._ .

Respinge ca inadmisibilă solicitarea formulată de contestatoarea R. M., prin apărător ales, de comunicare a înregistrării audio a ședinței de judecată de la termenul din 21.10.2015.

Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 de lei, cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Cu drept de apel în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru soluția dată cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Definitivă pentru celelalte dispoziții.

Dată în Camera de Consiliu și pronunțată în ședință publică, astăzi, 22.10.2015, ora 13.00.

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,

E. V. A. IuraCornelia C. D.

GREFIER,

E. L. N.

Red. și tehnored. jud. I.E.V.A./12- 13.11.2015, 16.11.2015/2 ex.

← Verificare măsuri preventive. Art.206 NCPP. Decizia nr....		Modificarea/încetarea obligaţiilor. Art.73, 48, 57, 61 Legea... →

Şantajul. Art.207 NCP. Decizia nr. 1400/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Şantajul. Art.207 NCP. Decizia nr. 1400/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI