Tâlhărie. Art.211 C.p.. Decizia nr. 668/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 668/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-06-2013
Dosar nr._
Operator 2711
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR. 668 /R
Ședința publică din data de 05.06.2013
Completul constituit din
PREȘEDINTE: F. P.
JUDECĂTOR: C. I. M.
JUDECĂTOR: G. B.
GREFIER: L. P.
Ministerul Public- P. de pe lângă Curtea de Apel Timișoara este reprezentat de procuror A. S..
Pe rol se află judecarea recursului declarat de P. de pe lângă J. L., împotriva sentinței penale nr. 46 din 19.02.2013, pronunțată de J. L. în dosar nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă inculpata intimată D. V. în stare de arest, arestată în altă cauză, asistată din oficiu Balasz E. din cadrul Baroului T., cu delegație la dosar, lipsind inculpații intimați M. M. și M. G., pentru care se prezintă avocatul desemnat din oficiu Balasz E. din cadrul Baroului T., cu delegație la dosar, partea vătămată intimată S. A. fiind reprezentată de S. M..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Inculpata intimată D. V. solicită amânarea cauzei pentru a-și angaja un apărător.
Instanța pune în discuție cererea de amânare formulată.
Avocatul desemnat din oficiu nu se opune la cererea de amânare formulată.
Procurorul este de acord cu cererea formulată având în vedere că lipsesc ceilalți inculpați și se impune audierea acestora.
Instanța în deliberare respinge cererea de amânare formulată, inculpata a primit citația la data de 13.05.2013 având timp suficient pentru a-și angaja un apărător, audierea inculpaților este obligatorie dacă aceștia sunt prezenți în instanță.
În conformitate cu dispozițiile art. 38514 al. 1 Cod procedură penală se procedează la audierea inculpatei, declarația cesteia fiind consemnată în scris și atașată la dosar, după ce în prealabil i-au fost aduse la cunoștință drepturile de care beneficiază potrivit dispozițiilor art. 70 Cod procedură penală
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și, potrivit art. 38513 C.p.p., acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Procurorul sintetizează oral motivele de recurs formulate în scris, criticând sentința penală pentru nelegalitate sub aspectul achitării inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 211 alin. 2 lit.c și alin.21 lit.a Cod penal, în baza art. 11 alin. 2 lit. d Cod procedură penală, deși fapta există, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie și este dovedită prin probele administrate. Apreciază că instanța de fond a dispus achitarea inculpaților deși există o . probe indirecte care se coroborează cu probele directe ce conduc la concluzia logică și fără dubiu a vinovăției inculpaților în ceea ce privește comiterea infracțiunii de tâlhărie. Mai arată faptul că instanța, deși a reținut faptul că autorii au fost inconsecvenți în declarații, că partea vătămată și-a schimbat depoziție în împrejurări neclare, că inculpata și partea vătămată au refuzat testarea poligraf, că telefonul victimei a fost găsit în posesia inculpatei, că sesizarea s-a făcut imediat pentru infracțiunea de tâlhărie, că inculpații doar au afirmat că urmau să se reîntâlnească cu minora pentru a realiza schimbul bunuri- bani, fără a face însă în vreun fel dovada că acest lucru era realizabil, nu concluzionează logic că este dovedită comiterea infracțiunii de tâlhărie de către cei trei inculpați și dispune, în mod nelegal achitarea lor. Mai susține că instanța de fond nu a procedat la o motivare pertinentă a achitării rezumându-se în cea mai mare parte a acesteia la prezentarea teoretică a conținutului infracțiunii de tâlhărie și a teoriei prezumției de nevinovăție, și nu concret pe fapta cu care a fost sesizată. Pentru aceste motive solicită admiterea recursului și condamnarea inculpaților pentru infracțiunea de tâlhărie la pedepse în limite legale.
Apărătorul inculpaților solicită respingerea recursului declarat de parchet și menținerea sentinței penale ca legală și temeinică
Reprezentanta părții vătămate lasă la aprecierea instanței soluția cauzei apreciind că a doua declarație a fost adevărată.
Inculpata intimată D. V., luând cuvântul lasă la aprecierea instanței soluția cauzei.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 46 din 19.02.2013, pronunțată în dosar nr._, J. L. în baza art. 11 alin. 2 lit. „a” din C.pr.pen. rap. la art 10 lit. „d” din C. pr. pen. a achitat pe inculpatul M. M., fiul lui M. și M., născut la data de 26.08.1973 în Ștefănești, jud. Argeș, domiciliat în Pitești, ., jud. Argeș, posesor al C.I. ., nr._ elib. de SPCLEP Pitești, având C.N.P._, cetățean român, fără studii, fără ocupație, cunoscut în evidențele cazierului judiciar cercetat în libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie în formă agravată prev. de art 211 alin. 2, lit „c”, art. 211 alin. 21 lit. „a” din C.pen.
În baza art. 11 alin. 2 lit. „a” din C.pr.pen. rap. la art 10 lit. „d” din C. pr. pen. a achitat pe inculpata M. G., fiica lui I. și Ș., născută la data de 13.07.1988 în Pitești, jud. Argeș, domiciliată în Pitești, . B., nr. 16, jud. Argeș, posesoare a C.I. ., nr._ elib. de SPCLEP Pitești, având C.N.P._, cetățean român, fără studii, fără ocupație, cunoscut în evidențele cazierului judiciar cercetată în libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie în formă agravată prev. de art 211 alin. 2, lit „c”, art. 211 alin. 21 lit. „a” din C.pen.
În baza art. 11 alin. 2 lit. „a” din C.pr.pen. rap. la art 10 lit. „d” din C. pr. pen. a achitat pe inculpata D. V., fiica lui A. și B., născută la data de 21.12.1972 în Merișani, jud. Argeș, domiciliată în Merișani, ., posesoare a C.I. ., nr._ elib. de SPCLEP Pitești, având C.N.P._, cetățean român, fără studii, fără ocupație, cunoscută în evidențele cazierului judiciar cercetată în stare de arest în altă cauză, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie în formă agravată prev. de art. 211 alin. 2, lit „c”, art. 211 alin. 21 lit. „a” din C.pen.
A luat act că partea vătămată nu a formulat pretenții civile în cauză.
În baza art. 192 al. 1 C.p.p. a obligat partea vătămată Șoreg A. prin reprezentanții legali Șoreg M. L. și Șoreg A. la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință penală, prima instanță a constatat următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă J. L. nr. 1707/P/2010, înregistrat pe rolul Judecătoriei L. sub nr._ la data de 26.05.2011 au fost trimiși în judecată inculpații M. M., D. V. și M. G., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, faptă prev. și ped. de art. 211 alin.2 lit.c și alin. 21 lit.a Cod penal.
Sub aspectul stării de fapt s-a reținut în esență că, în dimineața de 14.08.2010 (în jurul orei 9,35) cei trei inculpați au sosit cu mașina pe raza Municipiului L., au acostat-o pe partea vătămată minoră S. A. (în vârstă de 12 ani), în timp ce aceasta se deplasa spre o fântână din apropierea blocului în care locuia, au imobilizat-o și au deposedat-o de un telefon mobil și cerceii pe care îi avea în urechi.
Din declarația părții vătămate a reieșit că inițial inculpatul M. M. a întrebat-o cât este ceasul și după ce i-a răspuns (verificând în acest sens ora pe telefonul mobil), a fost imobilizată de inculpat care a ținut-o cu o mână de mâini și cu cealaltă de gură. În acest timp inculpata M. G. i-a scos cerceii din urechi și i-a luat telefonul din buzunar și apoi i le-a dat celeilalte inculpate, D. V., care le-a pus într-o geanta ce o avea asupra ei. Apoi toți trei au plecat în grabă spre . vătămată și-a anunțat bunicii care au cerut ajutorul poliției.
Situația de fapt reținută în rechizitoriu a rezultat din coroborarea probelor administrate în faza de urmărire penală, materializate în: plângere, declarație parte vătămată, proces verbal de certificare, proces verbal de cercetare la fața locului, proces verbal de identificare, declarații făptuitori, declarații inculpați, declarații martori L. T. C., G. P. G. loan și I. D. I., planșe foto, procese verbale de recunoaștere din grup și după planșe foto, dovezi de ridicare-predare a telefonului mobil, fișele antecedentelor penale, procese verbale de prezentare a materialului de urmărire penală.
Fiind declarată terminată cercetarea judecătorească, conform art. 339 alin.(2) din Codul de procedură penală, analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarea situație de fapt.
În dimineața de 14.08.2010 (în jurul orei 935) cei trei inculpați, M. M., D. V. și M. G. în deplasarea spre Pitești au oprit pentru o scurtă perioadă de timp pe raza Municipiului L. în cartierul C. M..
În apropierea unei cișmele de unde partea vătămată minoră Șoreg A. (în vârstă de 12 ani) venise să ia apă, inculpata M. G. a abordat-o pe aceasta propunându-i să-i ghicească în palmă. Inculpata M. G. era însoțită de inculpata D. V., iar la scurt timp își făcuse apariția în acel loc și inculpatul M. M..
În schimbul prestației inculpata M. G. i-a cerut părții vătămate suma de 150 de lei. Întrucât partea vătămată nu avea asupra sa această sumă ea a înmânat inculpatei telefonul mobil marca SAMSUNG CORBY de culoare roz, precum și o pereche de cercei din aur pe care Șoreg A. îi purta în urechi.
Înțelegerea pe care inculpații au avut-o cu partea vătămată a fost în sensul ca în după-amiaza aceleiași zile sau în dimineața zilei următoare să se reîntâlnească în aceeași zonă pentru ca partea vătămată să le avanseze suma de 150 de lei reprezentând contravaloarea prestației și în schimb să-și recupereze bunurile(telefonul mobil marca SAMSUNG CORBY și cerceii). Această întâlnire nu a mai avut loc deși din declarațiile inculpaților aceștia au revenit în zona respectivă potrivit înțelegerii avute cu partea vătămată.
În declarația dată în fața instanței partea vătămată, revine asupra stării de fapt prezentată în faza organelor de cercetare și urmărire penală, confirmând în mare declarațiile inculpaților.
Astfel dacă în faza de urmărire penală partea vătămată a vorbit de o deposedare prin violență de bunurile pe care le avea asupra sa în fața instanței arată că a predat bunurile respective de bună voie în schimbul serviciului prestat de către inculpata D. V..
Este adevărată că există unele inadvertență atât între declarațiile inculpaților cât și între declarațiile acestora și declarația părții vătămate(susținută și de declarația mamei sale Șoreg M.).
Astfel, de exemplu cei trei inculpați în declarația dată în fața instanței au indicat în mod diferit în ce formulă au călătorit la vremea respectivă, în timp ce inculpatul M. M. afirma că era însoțit în aceea călătorie de cei doi copii ai săi (un băiat și o fată), fiica sa fiind cea care l-a însoțit la magazin pentru a cumpăra de mâncare, D. V. indică faptul că în aceea călătoria ar fi fost 4-5 persoane, iar inculpatul M. M. s-a deplasat după mâncare însoțit de „un băiat ” pe nume C., iar M. G. afirmă despre M. M. că acesta s-ar fi deplasat singur după mâncare.
Cu privire la modul în care cei trei inculpați și-au petrecut noaptea în L. în timp ce inculpata M. G. arată că au dormit în mașină într-o parcare, inculpata D. V. arată că au dormit pe niște pături.
Pe de altă parte în declarația dată în fața instanței partea vătămată Șoreg A. o indică pe D. V. ca fiind persoana care i-a ghicit, aceasta fiind de fapt singura în prezența căreia a rămas pe perioada în care i-a fost ghicit în palmă, în timp ce inculpatele susțin că M. G. a fost cea care i-a ghicit părții vătămate, cele două inculpate ocupând câte un loc pe bancă.
În ceea ce privește modul în care au fost scoși cerceii părții vătămate din urechile acesteia în timp ce Șoreg A. arată că a fost ajutată de inculpata D. V., cele două inculpate au arătat faptul că partea vătămată a fost cea care și-a scos singură cerceii pentru a-i înmâna inculpatei M. G..
Cu certitudine telefonul mobil și cerceii părții vătămate au ajuns în posesia inculpaților. Telefonul respectiv fiind ulterior utilizat de inculpata D. V. pe raza jud. Argeș (județul în care domiciliază inculpații). Tot de la această inculpată a și fost ridicat respectivul telefon și restituit părții vătămate. Cu privire la cercei, inculpații au recunoscut că au ajuns în posesia lor, arătând însă, că, ulterior, i-au înstrăinat. Pe parcursul urmăririi penale inculpații în schimbul cerceilor i-au dat părții vătămate suma de 500 de lei astfel că aceasta nu s-a mai constituit parte civilă în cauză.
Instanța a mai reținut din declarațiile părții vătămate, date în cursul cercetărilor și urmăririi penale că aceasta a descris în mod diferit modul în care a fost deposedată de cercei.
Dacă în prima declarație dată organelor de cercetare penală (în data de 16.08.2010) a arătat doar că a fost ținută cu mâinile la spate de către inculpatul M. M. în timp ce inculpata „mai tânără” M. G. ar fi deposedat-o de bunuri, ulterior în declarațiile din luna noiembrie 2010, a arătat despre același inculpat M. M. că nu doar i-a ținut mâinile la spate ci cu o mână i-ar fi acoperit inclusiv gura să nu țipe.
Varianta părții vătămate Șoreg A. din faza de urmărire penală nu este susținută de nicio probă directă și certă la dosar. B. acesteia G. C. este singura persoană care confirmă, în parte, varianta declarației din faza de urmărire penală a părții vătămate, însă această martoră nu a asistat direct la cele declarate, nefiind un martor ocular, ea declarând aspecte ce i-au fost relatate de nepoata sa, partea vătămată Șoreg A..
Chiar și faptul că sistemul de închidere al cerceilor părții vătămate era complicat, iar aceasta nu și-i putea da jos singură (așa cum precizează și mama părții vătămate) ar conduce la concluzia că în situația în care s-ar fi exercitat unele violențe cel puțin în zona urechilor sau a mâinilor partea vătămată ar fi trebuit să prezinte cel puțin unele mici leziuni.
Nu în ultimul rând instanța a reținut că totul s-a petrecut în plină zi (orele 935) într-o zonă de blocuri astfel că este greu de crezut că nu a putut fi identificată, de organele de cercetare penală, cel puțin o persoană care să fi observat întreaga scenă, sau în cazul în care partea vătămată ar fi strigat după ajutor (în versiunea parchetului momentul în care a fost eliberată din prinsoarea inculpatului M. M.)să nu sară în ajutorul acesteia sau să nu apară la una dintre ferestre cel puțin o persoană care chiar dacă nu ar fi intervenit putea observa și ulterior să dea relații.
Chiar dacă inculpații au fost recunoscuți fără dubiu de către partea vătămată atât după planșele foto cât și din grup, în prezența martorilor asistenți L. T. C., G. P. G. loan și I. D. I. doar această recunoaștere nu poate conduce la condamnarea inculpaților. Instanța a reținut că a existat întâlnirea dintre partea vătămată și inculpați astfel că era normal ca partea vătămată să-i poată recunoaște.
Potrivit art. 211, alin. (1), tâlhăria constă în furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștientă sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Fiind o infracțiune complexă, tâlhăria are două obiecte juridice.
Obiectul juridic principal este identic cu cel al furtului și constă în relațiile sociale referitoare la posesia și detenția asupra bunurilor mobile. Obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, viața, integritatea corporală sau libertatea acesteia.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin două activități, dintre care o activitate principală, corespunzătoare furtului, și alta secundară, constând în folosirea violenței sau amenințării.
Activitatea principală, corespunzătoare furtului, se realizează printr-un act de deposedare și un act de imposedare. Uneori, datorită folosirii de către făptuitor a mijloacelor specifice tâlhăriei, luarea bunului se prezintă în forma unei remiteri silite, efectuată de către însuși posesorul sau detentorul acelui bun. De exemplu, în practica judiciară s-a considerat că infracțiunea se săvârșește în această modalitate, atunci când inculpatul a amenințat victima că îi va aplica o lovitură, dacă nu-i va da un bun pe care aceasta îl deține, bun pe care inculpatul și l-a însușit.. Furtul realizează activitatea principală în cadrul laturii obiective a tâlhăriei, indiferent dacă este simplu sau calificat
Activitatea secundară se poate realiza prin una dintre următoarele patru modalități pe care legea le prevede alternativ:
– întrebuințarea de violențe;
– întrebuințarea de amenințări;
– punerea victimei în stare de inconștientă;
– punerea victimei în neputință de a se apăra.
Violența semnifică o constrângere fizică exercitată asupra victimei infracțiunii. Violența trebuie să fie efectivă și trebuie să aibă aptitudinea de a înfrânge rezistența victimei. În cazul tâlhăriei în formă simplă, violențele la care se referă textul sunt cele prevăzute în art. 180 și 181 C. pen., infracțiuni care sunt absorbite. Dacă violențele întrebuințate de către făptuitor i-au cauzat victimei vreuna dintre urmările alternative de la vătămarea corporală gravă, tâlhăria are forma calificată din alin. (21) lit. e).
Amenințarea are accepțiunea și formele de la infracțiunea cu aceeași denumire marginală, art. 193 C. pen. și încalcă libertatea morală a victimei. Prin întrebuințarea de amenințări, făptuitorul pune victima în situația de a nu mai putea lua hotărâri sau întreprinde acțiuni în vederea apărării bunului.
Amenințarea are accepțiunea din vorbirea curentă, în sensul de a arata intenția de a face rău cuiva, insuflându-i, în felul acesta, temerea pericolului în care se găsește.
Acțiunea de amenințare, directă sau indirectă, poate fi realizată prin orice mijloace: cuvinte, gesturi, fapte, semne simbolice etc. Amenințarea poate fi explicită, atunci când se arată în ce va consta răul, consecință negativă, care se va produce, sau implicită, atunci când consecința negativă poate fi dedusă.
Acțiunea de amenințare trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
– să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare. Infracțiunea cu a cărei săvârșire se amenință poate fi orice infracțiune, prevăzută în Codul penal sau într-o lege specială. Întrucât legea are în vedere săvârșirea unei fapte păgubitoare, este necesar ca fapta care constituie obiectul amenințării să fie o faptă producătoare de prejudicii materiale și nu morale
– infracțiunea sau fapta păgubitoare cu a cărei săvârșire se amenință trebuie să fie îndreptată împotriva persoanei amenințate, a soțului acesteia ori a unei rude apropiate.
- acțiunea de amenințare trebuie să fie de natură să-l alarmeze pe cel amenințat, să aibă aptitudinea producerii acestui rezultat. Amenințarea este de natură să alarmeze atunci când este aptă să inspire celui amenințat o temere gravă și temeinică. Unei amenințări îi lipsește aptitudinea de a alarma și atunci când din comportarea făptuitorului nu rezultă cu nimic că acesta va trece la înfăptuirea răului cu care amenință victima. La stabilirea aptitudinii amenințării de a alarma trebuie să se țină seama de persoana celui amenințat, de calitățile sale subiective, de gradul său de instruire, de starea psihică în care s-a găsit în momentul săvârșirii faptei deoarece, în funcție de aceste împrejurări, o amenințare poate fi susceptibilă de a alarma în cazul unei persoane și poate fi lipsită de această aptitudine în cazul alteia.
- consecința negativă, răul cu care se amenință trebuie să aibă caracter injust.
– consecința negativă, răul cu care se amenință, trebuie să fie realizabil într-un viitor nu prea îndepărtat.
Niciuna din modalitățile enunțate mai sus nu este susținută de probele administrate în dosar în sensul celor reținute în actul de sesizare a instanței în sarcina inculpaților.
Instanța, pentru a-și forma propria convingere cu privire la vinovăția ori, dimpotrivă, nevinovăția inculpaților, a readministrat întregul probatoriu, a reaudiat (separat) inculpații și a dispus admiterea de probe noi propuse chiar de reprezentantul parchetului (martorul B. G.).
Tot la solicitarea reprezentantului parchetului a fost încuviințată testarea cu aparatul poligraf atât a inculpaților cât și a părții vătămate, însă niciuna dintre aceste părți, ulterior, nu a mai acceptat această testare.
În Codul de procedură penală român, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnității umane - s-au produs o . restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:
- vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;
- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;
- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”;
- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.
Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.
Faptul că inculpații au fost inconsecvenți în declarațiile date în fața organelor judiciare este irelevant, întrucât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., „inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.” Potrivit art. 69 C. proc. pen. „declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.” Inculpații nu au recunoscut niciodată că exercitat violențe (nici amenințări) la adresa părții vătămate, astfel cum a reținut procurorul.
Pe parcursul cercetărilor s-a încercat de către parchet acreditara idei că inculpații sau alte persoane din anturajul acestora au luat legătura cu familia părții vătămate determinând-o pe aceasta să-și schimbe declarațiile. Nici cu privire la aceste practici nu a fost produsă vreo dovadă.
Chiar dacă schimbarea poziției părții vătămate a fost evidentă nu sunt clare împrejurările care au determinat această schimbare și cu atât mai puțin că schimbarea se datorează unor constrângeri de orice natură venite din partea inculpaților sau a unor apropiați ai acestora (care de altfel dacă există ar putea face obiectul altor cercetări).
La pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpaților pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).
Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.
Chiar dacă judecata s-ar limita doar la varianta declarată de partea vătămată în faza de cercetare și urmărire penală totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, astfel încât îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție” și deci inculpații s-a impus a fi achitați.
Împotriva sentinței penale nr. 46 din 19.02.2013, pronunțată de J. L. în dosar nr._ a declarat recurs P. de pe lângă J. L., apreciind că prin hotărârea ce s-a pronunțat, s-a făcut o greșită aplicare a legii și s-a comis o eroare gravă de fapt prin pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare a inculpaților M. M., D. V. și M. G., hotărârea instanței de fond fiind nelegală sub aspectul achitării acestora, sub aspectului infracțiunii de tâlhărie prev. de art. 211 al.2 lit.c și al.21 lit.a Cod penal, deși fapta există și este dovedită prin probele administrate.
S-a arătat că autorii au avut declarații neconcordante și contradictorii cu privire la mai multe aspecte: sosirea în municipiul L., numărul persoanelor care au venit, precum și modul în care s-au derulat evenimentele în momentul întâlnirii cu partea vătămată.
Numita D. V. a declarat că telefonul mobil l-a cumpărat dintr-un târg din Pitești în urmă cu 30 zile, mai apoi să arate că telefonul i-a fost dat de bună voie împreună cu cerceii de minora parte vătămată, în schimbul serviciului său de a ghici viitorul.
Cu privire la cerceii de care a fost deposedată partea vătămată când a fost tâlhărită de cei 3 inculpați au apărut de asemenea neconcordanțe în sensul că mama părții vătămate a menționat că sistemul de închidere a cerceilor a fost complicat și minora nu-i putea desface singură, inculpata M. G. afirmă că fata i-ar fi dat jos singură și i-a înmânat de bună voie, însă aceste neconcordanțe duc la concluzia că prin schimbarea depoziției părții vătămate aceasta a încercat să se ralieze scenariului prezentat de inculpați fără însă a pune la punct toate detaliile scenariului. S-a mai arătat că inculpații aveau dreptul să probeze lipsa de netemeinicie a probelor de vinovăție existente la dosar, lucru pe care nu l-au făcut, instanța aplicând principiul prezumției de nevinovăție, prezumție deja răsturnată în cauză.
S-a subliniat declarația bunicii minorei care a arătat că minora S. A. la data de 4.11.2010 a coborât după apă iar revenind după 5 minute a fost foarte agitată relatând că a fost tâlhărită de 3 inculpați, declarație care se coroborează cu procesul verbal de consemnare a apelului la 112, iar în acest context este evident că susținerea ulterioară a inculpaților precum și a părții vătămate că minorei i s-ar fi ghicit este neplauzibilă și chiar imposibil de a se fi petrecut în acest interval foarte scurt de timp.
Procurorul a arătat că nesinceritatea declarației minorei din 10.01.2012 este reliefată și de faptul că aceasta susține că avea bani în locuința bunicii însă nu poate explica de ce nu s-a înțeles cu inculpații să revină imediat pentru a le avansa această sumă de bani și de a-și recupera bunurile lăsate garanție.
În concluzie s-a arătat că deși autorii au fost inconsecvenți în declarații, că partea vătămată și-a schimbat depoziția în împrejurări neclare, că inculpata și partea vătămată au refuzat testarea poligraf, că telefonul victimei a fost găsit în posesia inculpatei, că sesizarea s-a făcut imediat pentru infracțiunea de tâlhărie, că inculpații au afirmat că urmau să se reîntâlnească cu minora pentru a realiza schimbul bunuri- bani, fără însă a face dovada dacă acest lucru este realizabil, instanța în mod nelegal a dispus achitarea inculpaților în baza art. 10 lit. d Cod procedură penală, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului și pronunțarea unei sentințe temeinice și legale.
Examinând sentința penală recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, potrivit disp. art. 3856 alin.3 Cod procedură penală instanța constată că recursul formulat de P. de pe lângă J. L. este nefondat, hotărârea Judecătoriei L. fiind temeinică și legală.
Astfel instanța de fond pe baza întregului material probator existent în cauză a stabilit corect starea de fapt dedusă judecății, respectiv aceea că în dimineața zilei de 14.08.2010 inculpații M. M., D. V. și M. G. fiind în deplasarea acestora către municipiul Pitești au oprit o perioadă de timp în cartierul C. M. din municipiul L., iar în apropierea unei cișmele au abordat-o pe partea vătămată minora Șoreg A. în vârstă de 12 ani, mai precis inculpata M. G. care i-a propus să-i ghicească în palmă pentru această prestație cerând părții vătămate suma de 150 lei, însă partea vătămată nu avea supra sa această sumă, astfel că a înmânat inculpatei telefonul mobil marca Samsung Corby de culoare roz precum și o pereche de cercei din aur pe care Șoreg A. îi purta în urechi. S-a mai reținut faptul că inculpații s-au înțeles cu partea vătămată că în după amiaza aceleiași zile sau în dimineața zilei următoare să se întâlnească pentru ca partea vătămată să le avanseze suma de 150 lei reprezentând contravaloarea prestației și în schimb să-și recupereze bunurile, însă această întâlnire nu a mai avut loc.
Această stare de fapt reținută de către instanța de fond diferă în mod esențial de starea de fapt descrisă în rechizitoriu, întrucât în actul de sesizare al instanței inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în formă calificată susținându-se că ar fi acostat-o pe partea vătămată minoră Șoreg A. în timp ce aceasta se deplasa spre o fântână din aproprierea blocului de care locuia, au imobilizat-o și deposedat-o de un telefon mobil și cerceii pe care îi avea în urechi.
Faptul că instanța de fond a reținut o altă stare de fapt se poate pune și pe seama faptului că partea vătămată a prezentat o altă versiune a stării de fapt decât cea prezentată în fața organului de urmărire penală în acest fel declarația acesteia coroborându-se în esență cu declarațiile inculpaților.
Dealfel varianta părții vătămate prezentată în cursul urmăririi penale se coroborează cu declarația bunicii acesteia, numita G. C. căreia i-ar fi povestit că ar fi fost tâlhărită, însă această martoră nu a fost martor ocular, ea declarând aspecte ce i-au fost declarate de nepoata sa Șoreg A..
Proba cu recunoașterea inculpaților de către partea vătămată în prezența martorilor asistenți, de asemenea nu este o probă care să conducă la condamnarea inculpaților întrucât această recunoaștere necoroborată cu alte elemente concrete și directe nu are valoare probatorie cu privire la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie de către inculpați.
Faptul că s-ar fi găsit asupra inculpatei D. V. telefonul mobil, de asemenea nu este un element care să conducă la existența ideii de vinovăție a inculpaților raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond.
P. în argumentația sa în sensul vinovăției inculpaților vizează pe coroborarea declarației dată de partea vătămată în cursul urmăririi penale, a declarației martorei G. C., bunica părții vătămate, a apelului telefonic la 112, precum și neconcordanțele existente între declarațiile inculpaților și a părții vătămate, însă toate acestea sunt insuficiente pentru a considera că inculpații Mustanță M., M. G. și D. V. se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în formă calificată, prezumția de nevinovăție de care beneficiază aceștia nefiind răsturnată în speța de față.
Este evident că aceste elemente care au fost expuse mai sus creează ideea de indicii temeinice că inculpații ar fi săvârșit această infracțiune însă sunt insuficiente pentru a răsturna prezumția de nevinovăție, pentru a contura ideea vinovăției acestora cu atât mai mult că declarațiile părții vătămate minore a fost contradictorii pe parcursul procesului penal iar poziția inculpaților a fost constantă din punctul negării faptelor, însă nefiind alte probe directe esențiale, instanța apreciază că este aplicabil principiul in dubio pro reo, respectiv dubiul le profită inculpaților, motiv pentru care în mod just instanța de fond a dispus achitarea inculpaților în temeiul art. 10 lit.d Cod procedură penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie calificată.
Astfel pe parcursul procesului penal nu s-a putut dovedii că cei 3 inculpați ar fi exercitat o activitate de violentare a părții vătămate sau de amenințare a acesteia, și ca urmare a acestei activități să fi deposedat-o de un telefon mobil și o pereche de cercei pe care i-ar fi purtat în urechi, există doar dovada unei remiteri de bună voie, voluntară a acestor bunuri ceea ce echivalează cu faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată atât sub aspectul laturii obiective cât și subiective.
În opinia instanței de recurs hotărârea instanței de fond este legală și temeinică întrucât pentru a condamna o persoană pentru o infracțiune probele pe care se bazează acuzarea trebuie să fie suficiente, să fie sigure, să formeze convingerea vinovăției inculpaților fără dubiu, pentru că în caz contrar o astfel de hotărâre ar fi una arbitrară și nu ar reprezentat expresia unei justiții independente.
Văzând că în calea de atac a recursului nu au fost aduse elemente noi și de natură a schimba soluția primei instanțe, recursul declarat de P. de pe lângă J. L. urmează a fi respins în consecință.
Văzând și disp. art. 192 alin.3 Cod procedură penală,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În baza art. 38515 pct.1, lit. b Cpp. respinge ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă J. L., împotriva sentinței penale nr. 46 din 19.02.2013, pronunțată de J. L. în dosar nr._ .
În baza art. 192 alin. 3 Cpp. cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs, rămân în sarcina acestuia.
Dispune plata sumei de 900 lei, reprezentând onorariu avocat oficiu din contul Ministerului Justiției în contul Baroului T..
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 5.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR: JUDECĂTOR,
F. P. C. I. M. G. B.
GREFIER,
L. P.
Red.G. B. 14.06.2013
Tehnored.L.P. 2ex/; 14.06.2013
Prima inst. E. C. P.- Jud. L.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
Dosar nr._
Operator 2711
MINUTA DECIZIEI PENALE NR. 668 /R
Ședința publică din data de 05.06.2013
În baza art. 38515 pct.1, lit. b Cpp. respinge ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă J. L., împotriva sentinței penale nr. 46 din 19.02.2013, pronunțată de J. L. în dosar nr._ .
În baza art. 192 alin. 3 Cpp. cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs, rămân în sarcina acestuia.
Dispune plata sumei de 900 lei, reprezentând onorariu avocat oficiu din contul Ministerului Justiției în contul Baroului T..
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 5.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR: JUDECĂTOR,
F. P. C. I. M. G. B.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
Dosar nr._
Operator 2711
C Ă T R E,
P. DE PE L. J. L.
Urmare adresei dumneavoastră nr. 228/III/2/2013 din 01.07.2013, prin care ne solicitați dosarul nr._ al Judecătoriei L., alăturat vă trimitem dosarul nr._ al Judecătoriei L.-169 file, la care se află atașat dosarul de urmărire penală nr. 1707/P/2010 vol. I- 105 file.
GREFIER,
L. P.
Tehnored. L.P. 17.07.2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA PENALĂ
Dosar nr._
Operator 2711
C Ă T R E,
P. DE PE L. J. L.
Urmare adresei dumneavoastră nr. 228/III/2/2013 din 01.07.2013, prin care ne solicitați dosarul nr._ al Judecătoriei L., alăturat vă trimitem dosarul nr._ al Judecătoriei L.-169 file, la care se află atașat dosarul de urmărire penală nr. 1707/P/2010 vol. I- 105 file.
GREFIER,
L. P.
Tehnored. L.P. 17.07.2013
| ← Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Art.246 C.p..... | Contestaţie la executare. Art.461 C.p.p.. Decizia nr. 762/2013.... → |
|---|
