ICCJ. Decizia nr. 1283/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1283/2004
Dosar nr. 4687/2003
Şedinţa publică din 4 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 126 din 22 iulie 2003, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamnat pe inculpaţii C.M.C. şi Ş.G.M. la câte 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., prin schimbarea încadrării din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) şi e) C. pen.
S-a reţinut că, la data de 20 aprilie 2003, în jurul orei 20,00, aflaţi în zona Parcului Tineretului, inculpaţii soldat C.M.C. şi civ. Ş.G.M., au deposedat-o pe partea vătămată D.R.G. de un telefon mobil, ameninţând-o cu un cuţit. Totodată, aceştia au smuls de la gâtul victimei un lănţişor de aur, recuperat ulterior de către partea vătămată din mâna inculpatului Ş.G.M.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpaţii C.M.C. şi Ş.G.M. au declarat apel, criticând-o pentru greşita individualizare a pedepsei.
Curtea Militară de Apel, prin Decizia nr. 47 din 20 septembrie 2003, a admis apelurile declarate de inculpaţi, a desfiinţat sentinţa atacată, în sensul că a reţinut circumstanţele atenuante judiciare în favoarea apelanţilor şi a redus pedepsele aplicate acestora de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că cei doi inculpaţi au avut o bună conduită anterior săvârşirii infracţiunii, au reparat în natură paguba produsă părţii vătămate prin restituirea unui telefon mobil asemănător şi au avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal, recunoscând de la început fapta comisă şi a apreciat aceste împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti şi inculpaţii Ş.G.M. şi C.M.C., întemeiate pe art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Prin recursul declarat împotriva deciziei pronunţate la judecarea în apel a cauzei penale, parchetul a susţinut că instanţa de control judiciar a aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) Astfel, reducând pedepsele aplicate de prima instanţă de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare, cuantumul acestora nu este apt să realizeze scopul preventiv educativ. În concluzie, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Inculpaţii au solicitat admiterea recursului şi reindividualizarea pedepselor, în sensul reducerii acestora, prin acordarea unei eficienţe sporite circumstanţelor atenuante judiciare.
Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 C. proc. pen. „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".
Din economia textului legal menţionat rezultă că procesul penal nu poate fi privit, exclusiv, ca o activitate generică de represiune ci ca o activitate desfăşurată pentru tragerea la răspundere, potrivit vinovăţiei sale, a persoanei care a comis o infracţiune.
Or, tragerea la răspundere potrivit vinovăţiei impune cu necesitate determinarea corectă a pedepsei ce urmează a fi executată, atât sub aspectul cuantumului cât şi a modalităţii de executare.
Corecta determinare a pedepsei este subordonată realizării scopului şi îndeplinirii funcţiilor acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen.
În acest context, individualizarea pedepsei constituie unul din principiile de bază ale dreptului penal potrivit căruia, stabilirea în lege a naturii şi limitelor aplicabile pentru o anumită infracţiune, precum şi stabilirea pedepsei concret determinate pentru infracţiunea săvârşită să corespundă gravităţii acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum şi de situaţia personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în aşa fel încât pedeapsa concret aplicată să-şi poată îndeplini funcţiile şi realiza scopul.
Corespunde acestui principiu şi are ca rezultat asigurarea finalităţii răspunderii penale, adaptarea pedepsei corespunzător criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Examinând cauza prin prisma acestor considerente, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut circumstanţele atenuante judiciare în favoarea inculpaţilor, pedeapsa aplicată, cu referire la ambii inculpaţi, având aptitudinea de a îndeplini funcţiile şi realiza scopul, conform art. 52 C. pen.
Totodată, din motivul arătat şi în lipsa temeiurilor care să justifice acordarea unei mai mari eficienţe circumstanţelor atenuante judiciare, în sensul reducerii cuantumului pedepselor, recursurile declarate de inculpaţi se constată a fi nefondate.
Pe de altă parte, pericolul social generic al infracţiunii, reflectat de individualizarea legală prin stabilirea limitelor de pedeapsă în partea specială a Codului penal de către legiuitor nu constituie prin el însuşi criteriu de individualizare judiciară a pedepsei. În acest sens, este de observat că prin art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), între altele nu este prevăzut acest criteriu general de individualizare judiciară a pedepsei ci „limitele de pedeapsă fixate în partea specială".
Ca atare, critica referitoare la pericolul social generic al infracţiunii de tâlhărie şi dobândirea caracterului de fenomen a acesteia, formulată de procuror se constată a fi neîntemeiată.
În acelaşi timp, în raport de caracterul exemplificativ al dispoziţiilor art. 74 C. pen. şi atributul instanţei de judecată de a aprecia şi reţine ca atare circumstanţele atenuante în favoarea inculpatului, nici critica invocată de procuror, privitoare la una din declaraţiile inculpatului C.M.C. prin care acesta neagă săvârşirea infracţiunii, nu poate fi primită.
A raţiona astfel, ar însemna să dea instituţiei circumstanţelor atenuante un caracter formalist şi a reduce aplicabilitatea acestora numai la anumite infracţiuni.
Or, o asemenea interpretare, cu consecinţa golirii de conţinut a dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), nu este susţinută de dispoziţiile legale menţionate, aşa încât recursul declarat de procuror se constată a fi neîntemeiat.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced şi cum alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu nu se constată, Înalta Curte, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile ca nefondate.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) şi (4) din acelaşi cod, recurenţii Ş.G.M. şi C.M.C. vor fi obligaţi, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti şi inculpaţii Ş.G.M. şi C.M.C. împotriva deciziei penale nr. 47 din 29 septembrie 2003 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor durata arestării preventive de la 22 aprilie 2003 până la 4 martie 2004, pentru fiecare inculpat.
Obligă pe recurentul inculpat Ş.G.M. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.200.000 lei, iar pe recurentul inculpat C.M.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1282/2004. Penal. Art.215 alin.4, 5 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 1385/2004. Penal. Art.215 alin.3 c.pen. Recurs → |
|---|
