ICCJ. Decizia nr. 1385/2004. Penal. Art.215 alin.3 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1385/2004
Dosar nr. 1637/2003
Şedinţa publică din 11 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Tg. Mureş, prin sentinţa penală nr. 5 din 23 decembrie 2002 a dispus, cu privire la:
Inculpatul P.T.A., în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea, prevăzută de art. 194 alin. (1) din acelaşi cod.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru comiterea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (3) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a achitat pe acelaşi inculpat pentru instigare la infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 25, raportat la art. 288 C. pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 din acelaşi cod.
Inculpatul B.I.L., în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea, prevăzută de art. 194 alin. (1) din acelaşi cod.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen. şi de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 din acelaşi cod.
Inculpatul O.P., în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 26, raportat la art. 215 alin. (3) C. pen.
Inculpatul A.V.D., în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea, prevăzută de art. 194 alin. (1) din acelaşi cod.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 291 din acelaşi cod.
Inculpata P.E., în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor, din infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea, prevăzută de art. 194 alin. (1) din acelaşi cod şi din infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 288 C. pen., în infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 din acelaşi cod.
În baza art. 290 C. pen., a condamnat-o pe inculpată la câte 2 ani închisoare, pentru fiecare din cele trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 137/1997, a constatat graţiate, în întregime şi condiţionat cele trei pedepse aplicate pentru infracţiunile prevăzute de art. 290 C. pen.
În baza art. 194 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpată la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de şantaj.
În baza art. 291 C. pen., a condamnat-o pe inculpată la trei pedepse de câte 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de uz de fals ( 3 fapte).
În baza art. 33 şi art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate, inculpata urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), în condiţiile art. 71 din acelaşi cod.
În baza art. 348 C. proc. pen., a dispus anularea antecontractului nr. 203 din 10 iulie 1998, încheiat între S.C. R. S.R.L. şi A.V.D. şi A.G. şi restabilirea situaţiei anterioare datei de 10 iulie 1998.
A dispus anularea actelor false întocmite de inculpata P.E. şi anume: „declaraţia" din 1996, în parte, prin eliminarea cifrei „1" şi stabilirea sumei de 34 milioane lei, iar „Contractul de asociere" din 1995 şi „Convenţia" din 1996, în totalitate.
A obligat pe inculpata P.E. la plata sumei de 304.091.400 lei contravaloarea lipsei de folosinţă a spaţiului comercial, în suprafaţă de 40 mp, în favoarea părţii civile R.M.
A respins cererea de acordare a daunelor morale.
A obligat pe inculpata P.E. la 92.867.389 lei, cheltuieli de judecată către partea civilă R.M. şi la 6.000.000 lei, cheltuieli judiciare parţiale, către stat, restul rămânând în sarcina statului.
Hotărând astfel prima instanţă a reţinut în fapt, următoarele:
„Pe perioada iunie - iulie 1998, societăţile comerciale SC T. SRL şi SC E. SRL din Iaşi administrate de P.E. au încheiat un contract de asistenţă juridică şi consultanţă cu avocatul B.I. din cadrul Baroului Iaşi (declaraţie de martor şi contract de asistenţă juridică nr. 31 din 5 iunie 1998).
În cadrul acestor relaţii, avocatului i s-au prezentat două acte din care rezulta că P.E. a împrumutat-o pe R.M. cu două sume importante de bani şi anume 134 milioane lei şi 80.000 dolari. Din lecturarea actelor, avocatul a înţeles că nu este vorba despre un împrumut clasic, ci despre o promisiune de vânzare făcută de R.M., cu privire la spaţiul comercial din Iaşi, str. Gării. În consecinţă, avocatul a iniţiat „notificare" şi două plângeri, una adresată Garda Financiară şi cealaltă parchetului. Mai mult, convins şi de temeinicia acţiunilor sale, s-a deplasat în data de 9 iulie 1998 la sediul SC R. SRL, unde a purtat o discuţie cu R.M., în prezenţa angajatoarei sale P.E., discuţie legată de demersurile sale. Astfel, avocatul i-a pus în vedere „debitoarei" obligaţia de a încheia contractul de închiriere, conform obligaţiei asumate, iar când R.M. i-a replicat că va încheia contractul doar dacă P.E. îi plăteşte o sumă de bani, a ameninţat-o cu faptul că se vor formula plângeri penale pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi bancrută frauduloasă.
Pentru a fi mai convingător, a sunat la telefon Garda Financiară şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi. S-a prezentat în calitate de avocat şi a cerut interlocutorilor să-i confirme faptul că, fapta lui R.M., de a nu evidenţia în contabilitate o sumă importantă de bani (80.000 dolari S.U.A.) reprezintă elementele infracţiunii de evaziune fiscală. Afirmativ, B.I.L. a vorbit la parchet cu procurorul de servici, iar la gardă cu ofiţerul de servici, care nu s-au identificat în timpul convorbirii telefonice.
După părăsirea sediului societăţii, avocatul a consemnat în scris cele două sesizări. S-a deplasat la parchet, l-a găsit pe procurorul P.T.A. în biroul în care zilnic se afla şi procurorul de servici, i-a înmânat sesizarea plus actul din care rezulta plata celor 80.000 dolari. Mai mult, i-a spus procurorului, că ştia de la P.E. că R.M. îl cunoaşte pe contabilul parchetului, H.
Procurorul a lecturat sesizarea şi actul prezentat, după care l-a sfătuit pe avocat să încerce o rezolvare amiabilă a problemei, oferindu-se chiar să discute cu R.M. (declaraţia inculpatului B.I.L.). De faţă a fost şi A.V.D., care s-a oferit şi a dat telefon lui R.M. Prin telefon, A.V.D. a chemat-o pe R.M. la parchetul local, la procurorul de servici.
Din declaraţia dată în calitate de învinuit de către A.V.D., rezulta că nu i s-a părut că avocatul l-ar fi cunoscut anterior pe procuror, că acesta a primit plângerea şi actele predate şi că iniţial ar fi vrut să înregistreze plângerea. Doar la intervenţia sa, prin care a propus prezenţa lui R.M. la parchet, procurorul nu a înregistrat actul.
După un interval de timp (în care A.V.D. a aşteptat în afara clădirii parchetului, iar avocatul a mers până la piaţă) când R.M. s-a prezentat şi a intrat în clădirea parchetului, cei doi s-au reîntâlnit şi au intrat din nou în biroul procurorului.
În birou au intrat şi R.M. şi martorul H. (contabil la parchet). În prezenţa celor patru, procurorul P.T.A. a susţinut că se înregistrează plângerea care, i se pare întemeiată, drept pentru care H. i-a sugerat părţii civile R.M. să încheie un contract de vânzare-cumpărare „fiindcă nu are rost să se facă balamuc".
Inculpatul A.V.D. confirmă faptul că R.M. a susţinut că nu este scrisul ei pe actul prezentat, dar că, s-au înţeles că a doua zi să se prezinte la notar pentru încheierea contractului. În aceste condiţii, plângerea nu a mai fost înregistrată.
La data de 10 iulie 1998, conform încheierii de autentificare nr. 3203 înregistrată sub nr. 6857, K.N., notar public, a încheiat „antecontractul" între R.M. în calitate de reprezentant al SC R. SRL şi A.V.D. şi A.G. în calitate de persoană fizică, privind vânzarea-cumpărarea spaţiului comercial din Iaşi, str. Gării.
În legătură cu cele reţinute, în declaraţiile martorilor acuzei R.O. şi H.D., luate cu ocazia cercetării judecătoreşti vol. I, se nuanţează următoarele aspecte:
La data de 9 iulie 1998, în biroul lui R.M. au intrat P.E. însoţită de un bărbat tânăr. Amândoi erau foarte nervoşi. Bărbatul a vorbit la telefon de două ori, de fiecare dată sublinia verbal că, interlocutorul îi confirma pedeapsa de 15 ani pentru persoana care nu înregistrează în contabilitate o sumă de bani. Mai mult, acel „bărbat tânăr" identificat de martorul R.O., ca fiind inculpatul B.I.L., a ameninţat-o pe R.M. că, „va face 15 ani închisoare".
În legătură cu prezenţa la parchet în aceiaşi zi martorul R.O. (fiul părţii civile R.M.) nu declară nimic incriminator la adresa procurorului sau avocatului, în schimb precizează: „eu am simţit că mama a fost ameninţată de inculpatul P.T.A., prin aceea că i-a spus clar că dacă nu va încheia contractul de vânzare-cumpărare va face 15 ani închisoare".
În declaraţia martorului H. se exprimă clar: „tonul folosit de procuror era absolut normal". Mai mult, martorul H. (de altfel cunoscut al părţii civile şi conform afirmaţiilor lui sfătuitorul în probleme de specialitate) când a văzut actul original adus de inculpatul B.I.L., i-a spus părţii civile „dacă este într-adevăr valabil şi ai încheiat acea convenţie, trebuie să închei contractul de vânzare-cumpărare". Acest martor, este cel care a îndrumat-o pe partea civilă să formuleze plângere la procuror după încheierea actului la notar şi cel care i-a indus ideea ameninţării de către procuror deoarece, conform spuselor lui „eu am considerat ameninţarea egală cu enunţarea pedepsei care se aplică, respectiv 15 ani".
Faţă de cele reţinute cu privire la faptele reclamate la data de 31 iulie 1998 de către R.M., instanţa constată că se impune o delimitare a acţiunilor inculpaţilor P.T.A., B.I.L., P.E. şi A.V.D., pe două perioade, şi anume o perioadă cuprinsă între 1995 - 1998 şi cea de a doua stabilită la lunile iunie - iulie 1998.
În acest context, raportat la cele detaliate, avocatul B.I.L., inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., urmează să fie achitat potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.
În ceea ce priveşte schimbarea de încadrare juridică (ce se va aplica tuturor inculpaţilor cărora li s-a reţinut în sarcină săvârşirea infracţiunii de şantaj, în formă agravantă) instanţa apreciază că, în speţă, nu se poate reţine agravanta legală prevăzută de alin. (2) din art. 94 C. pen., deoarece, în conformitate cu textul legal, şantajul trebuie comis, prin specularea temerii victimei de a i se da în vileag fapte care ar putea să o compromită pe ea (fapte reale sau imaginare) ori pe soţul său sau o rudă apropiată.
Ori, din tot probatoriul existent la dosar, nu rezultă că inculpaţii au dorit compromiterea părţii civile recurgând la şantaj.
Revenind la inculpatul B.I.L., instanţa reţine că fiind convins de temeinicia demersurilor sale (a discutat speţa cu colegii de generaţie, declaraţia martorei B.G. şi chiar cu avocaţi mai experimentaţi, declaraţia de inculpat) a acţionat contra unui onorariu, conform convingerilor sale.
Tonul agresiv folosit cu ocazia discuţiei purtate în biroul lui R.M., recunoscut de altfel şi de către inculpat, a reprezentat din punct de vedere al exteriorizării, siguranţa avocatului vis-a-vis de rezolvarea situaţiei, aşa cum o întrevedea.
Chiar dacă formal, elementele infracţiunii sunt regăsite (ameninţarea cu închisoarea exprimată abuziv, diminuarea rezistenţei psihice a părţii civile care astfel constrânsă a încheiat un act autentificat în faţa notarului public) în activitatea inculpatului B.I.L., s-a omis cu bună ştiinţă un aspect relevant şi anume, faptul că în momentul încheierii raporturilor juridice de asistenţă şi consultanţă între avocat şi client (inculpata P.E.) singura care cunoştea că toată acţiunea se bazează pe falsuri era P.E.
Atâta vreme cât avocatul, pe baza actelor prezentate de client a adoptat o anumită cale prin care clientul său prezumat a fi de bună-credinţă, îşi atinge scopul (chiar ilicit fiind la condiţiile în speţă) nu i se poate reţine în sarcină intenţia infracţională directă în săvârşirea infracţiunii de şantaj.
Conform practicii şi teoriei, infracţiunea de şantaj se comite numai cu intenţie directă. Făptuitorul îşi propune un scop precis, urmăreşte rezultatul prin care se poate realiza scopul şi se foloseşte de persoane cu influenţă sau cu putere de convingere (fizică sau psihică) care, poate fi orice persoană responsabilă sau în urma exercitării constrângerii autorul trebuie să urmărească dobândirea unui anumit folos, care să fie injust prin natura lui. Ori, activitatea avocatului, convins de justeţea demersurilor sale, în realizarea scopului scontat de clienta sa, nu poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj.
În actul de inculpare, s-a accentuat latura obiectivă a infracţiunii, respectiv ameninţarea, folosită în scopul încheierii actului autentic. În speţă, ameninţarea a constat în enunţarea răspunderii penale ce cade în sarcina celui ce săvârşeşte o infracţiune.
Atâta vreme cât avocatul nu a cunoscut că, în realitate „împrumutul" de 80.000 dolari S.U.A. nu a existat, cât timp a fost convins că aceşti bani au fost rulaţi în activităţile comerciale ale SC R. SRL, faptul că a invocat existenţa unei infracţiuni, nu-i poate fi reţinut ca activitate infracţională, ci poate doar ca o încălcare gravă a obligaţiilor ce-i reveneau în conformitate cu reglementările legale de exercitare a activităţii de avocat.
În ceea ce priveşte reţinerea în sarcina inculpaţilor P.T.A. şi A.V.D. a săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., instanţa după schimbarea, potrivit art. 334 C. proc. pen., a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., va dispune achitarea lor, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Această soluţie se impune, deoarece:
- pentru inculpatul P.T.A., nu s-a făcut dovada că prin acţiunile şi inacţiunile din data de 9 iulie 1998, ar fi săvârşit vreo faptă penală. Astfel, preluarea unei plângeri în locul colegului, procuror de servici, acceptarea purtării unor discuţii cu părţile, confirmarea unei pedepse aplicabile pentru săvârşirea unei infracţiuni, pot constitui, şi de fapt constituie încălcări ale obligaţiilor de servici, ale statutului de magistrat-procuror. Nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de şantaj, atâta vreme cât nu sunt dovezi că acţiunile lui P.E. pentru obţinerea spaţiului comercial, au fost cunoscute anterior de către procuror, cât acesta nu a folosit ameninţarea, violenţa în limbaj, constrângerea şi nu a urmărit vreun scop pentru sine sau pentru altul.
- în ceea ce-l priveşte pe A.V.D., din toate probele existente la dosar, rezultă doar prezenţa sa în cele trei etape respectiv sediul SC R. SRL, birou procuror, notar. Corespunde realităţii că împreună cu fratele său, au fost beneficiarii contractului autentificat la notarul N.K., dar acest rezultat a reprezentat voinţa mătuşii lor P.E.
Din cele de mai sus, respectiv analiza faptelor comise de către inculpaţii B.I.L., P.T.A. şi A.V.D., rezultă că, singura persoană care a cunoscut cu certitudine situaţia existentă şi a urmărit obţinerea unui folos, a fost P.E.. Faţă de această inculpată se răsfrânge şi activitatea anterioară datei de 9 iulie 1998.
Astfel, pe baza unor relaţii de amiciţie vechi de peste 15 ani, a acceptat să acorde un împrumut de 34 milioane lei părţii vătămate R.M. Cum, cea din urmă deţinea un spaţiu comercial pe str. Gării, care putea fi cumpărat P.E. s-a hotărât să obţină pentru ea şi societatea sa, acest spaţiu.
Primul pas a fost acceptarea de către R.M., ca cele două societăţi să activeze în acelaşi spaţiu.
Ulterior, P.E. a procurat foi în alb semnate de R.M. şi ştampilate cu ştampila SC R. SRL Iaşi.
Restul a fost relativ uşor. Astfel, pe „Declaraţia" s-a trecut cifra „1" în faţa cifrelor „34 milioane" şi a rezultat „134 milioane" şi s-a completat şi spaţiul existent între text şi semnăturile lui R.M. şi martori, cu următorul text: „Subsemnata P.E. din Iaşi, str. C. Negri administrator al SC E. SRL, menţionez totodată că dacă restituirea nu se face la timp banii predaţi vor fi în contul spaţiului unde este C.B. Restul de bani pentru spaţiu ce va fi solicitat se va achita".
În plus, se notează: „am predat 134.000.000 lei (una sută treizeci şi patru milioane lei)".
Pe o filă albă s-a încheiat un contract de asociere, a cărui derulare începe la 23 august 1995 şi prin care se stabilea „cooperarea între cele două societăţi, privind exploatarea corespunzătoare a spaţiului situat în Iaşi, str. Gării în suprafaţă de 67 mp pentru SC E. SRL şi suprafaţa de 66 mp pentru SC R. SRL, cu menţiunea că „ terasa poate fi folosită numai de SC E. SRL.
Pe acest contract, după semnăturile celor două administratore şi ştampilele societăţilor lor, s-a introdus următorul text: „se menţionează în contract că, SC R. SRL împreună cu SC E. SRL au convenit de comun acord să cumpere spaţiul prin F.P.P. actele de proprietate fiind în formare. Până la perfectarea lor la Bucureşti, unde trebuie depuse şi din care va rezulta că SC R. SRL împreună cu SC E. SRL sunt proprietarii acestui spaţiu conform schiţei trebuie să avem activitate în acest interval". Textul este semnat doar de P.E.
Pe o altă filă albă, s-a dactilografiat o „convenţie" din care rezultă că R.M. în calitate de administrator al SC R. SRL, a împrumutat 80.000 dolari S.U.A., de la persoana fizică P.E., cu termen de restituire la 15 mai 1997. Convenţia a fost afirmativ încheiată la data de 15 mai 1996. Restituirea împrumutului a fost garantată cu spaţiul comercial în care SC E. SRL îşi desfăşoară activitatea.
Cu ocazia declaraţiei din 21 august 1998 P.E. recunoaşte că „la data de 15 mai 1996, deoarece R.M. nu-i restituise împrumutul de 134 milioane lei, a scris o convenţie, în care a trecut echivalentul în lei, respectiv 80.000 dolari S.U.A.".
Prin declaraţiile martorilor B.L., B.C., B.E., A.G. şi R.A. date la urmărirea penală şi menţinute pe parcursul cercetării judecătoreşti, coroborate cu declaraţiile părţii vătămate şi actele depuse la dosar, rezultă că, în perioada anterioară datei de 8 iulie 1998, inculpata P.E. a săvârşit 3 infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzute de art. 290 C. pen. (şi nu două infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 C. pen. şi una de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen.).
Astfel, infracţiunea prevăzută de art. 288 C. pen., implică existenţa unui înscris oficial. În înţeles penal, înscrisurile oficiale sunt cele întocmite, emise sau confirmate de un organ al puterii sau administraţiei publice, de un organ judiciar sau de un alt organ ori persoane prevăzut de art. 145 C. pen., sau dacă aparţin unor asemenea organe, organizaţii sau persoane.
De asemeni, înscrisurile oficiale sunt şi actele autentificate.
În speţă, fiecare din cele trei acte, denumite „declaraţie", „contract de asociere" şi „convenţie", au fost falsificate prin una din modalităţile prevăzute de art. 288 C. pen. şi au fost destinate în vederea producerii unei consecinţe juridice, respectiv preluarea unui spaţiu comercial.
Pentru fiecare din aceste trei infracţiuni, de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., inculpata P.E. va fi condamnată la pedeapsa maximă prevăzută de lege, respectiv 2 ani.
Datorită faptului că activitatea infracţională s-a desfăşurat până în luna mai 1996 (conform declaraţiei inculpatei de la urmărirea penală) se va face aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul 137/997, respectiv, pedepsele aplicate vor fi graţiate integral şi condiţionat.
De asemeni, folosirea acestor trei acte, în vederea producerii de consecinţe juridice, constituie elemente a trei infracţiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 C. pen., infracţiuni pentru care inculpata va fi condamnată la pedeapsa închisorii.
În ceea ce priveşte activitatea inculpatei P.E. în perioada iulie 1998, se reţine că se face vinovată singură şi exclusiv de săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen.
Astfel, a apelat la serviciile unui avocat fără experienţă, care nu şi-a pus nici o problemă legată de sumele vehiculate, de provenienţa şi destinaţia lor, de modul cum au fost întocmite actele, de faptul că în acte apar scrisuri diferite, că lipsesc semnături.
A profitat de încălcarea codului deontologic de către procurorul P.T.A., care astfel, fără intenţie, şi-a adus aportul la anihilarea voinţei părţii vătămate. Acelaşi rol l-a avut însăşi „sfătuitorul" părţii vătămate, martorul H., care văzând actele prezentate a îndrumat-o să evite un proces penal care se poate solda cu închisoare şi să se prezinte la notar.
Chiar dacă în apărare, inculpata a invocat faptul că actul notarial nu o priveşte, însăşi această delegare de interese în favoarea nepoţilor ei, dovedeşte că ideea infracţională a fost bine pusă la punct, calea urmată a fost premeditată, scopul atins îi profită în întregime.
Astfel, nepoţii A.V.D. şi A.G., au fost persoane fără atribuţii importante în firmă, au fost şi sunt moralmente datori faţă de mătuşa lor, nu au avut abilităţile necesare exercitării unor acte de comerţ, nu au avut posibilităţile materiale achiziţionării unui astfel de bun.
Pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., inculpata va fi condamnată la pedeapsa cu închisoarea, cuantumul fiind cuprins între minimul şi maximul special prevăzut de lege.
Pentru a finaliza latura penală a faptelor reclamate de R.M., instanţa apreciază că pentru infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A.V.D., se impune achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Astfel, acest inculpat, prin faptul imputat „de a folosi actele falsificate de inculpata P.E. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi", nu a săvârşit o infracţiune, mai ales că, din probatoriul existent nu rezultă că el a fost cel care a prezentat actele nici la procuror, nici la notar.
În ceea ce priveşte al doilea capăt de acuzare, bazat pe sesizarea părţii vătămate J.F., instanţa reţine următoarele:
Din probele administrate nemijlocit, nu rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii, prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen.
Astfel, în conformitate cu declaraţia părţii vătămate J.F. coroborată cu declaraţiile inculpaţilor P.T.A. şi O.P. şi declaraţia martorei O.M., precum şi cu tot probatoriul administrat în cauză referitor la activitatea de cumpărare a apartamentului aparţinând lui J.F., instanţa reţine următoarele:
J.F., posesoarea unui apartament într-o zonă centrală a Iaşului, hotărâtă să-şi vândă locuinţa a apelat atât la anunţurile prin „mica publicitate" din ziarele locale ale Iaşului, cât şi la cunoştinţe şi prieteni.
Printre eventualii cumpărători s-a aflat în anul 1998 şi inculpatul P.T.A., care deşi s-a înţeles cu privire la preţ, nu a mai cumpărat, implicându-se în vânzarea apartamentului respectiv, către O.P. Ulterior, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între J.F. şi O.P. a fost anulat, în prezent apartamentul fiind vândut altei persoane.
Implicarea inculpatului P.T.A. nu prezintă elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii, atâta vreme cât vânzătoarea a ştiut că vinde apartamentul lui O.P. şi cât a semnat „înţelegerea" din dosarul urmărire penală nr. 164/P/1998.
De altfel, din tot dosarul de urmărire penală pus la dispoziţia instanţei, nu rezultă existenţa plângerii directe a părţii vătămate J.F., împotriva inculpatului P.T.A. din 14 septembrie 1998, ci doar existenţa unei declaraţii din care rezultă că nu se constituie parte civilă în cauză şi o altă declaraţie din care reiese că la data de 31 august 1998 între ea şi O.P. a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, a cărui plată nu s-a efectuat în termen de două săptămâni, deşi înţelegerea a fost pentru un interval de timp de 30 de zile.
Se menţionează că în dosarul nr. 164/P/1998, vol. II, declaraţiile legate de J.F. sunt date şi luate în perioada 21 aprilie 1999 - 20 mai 1999.
Declaraţia susţine întru-totul declaraţiile inculpatului P.T.A., care deşi a dorit achiziţionarea apartamentului, rămânând fără bani a găsit un alt cumpărător în persoana lui O.M. La rândul său, acesta neprimind banii de la sora sa O.M. a fost nevoit să rezilieze contractul după ce s-a încercat şi obţinerea unui credit bancar.
Notara N.K., care a încheiat actul autentic a fost cea care a sesizat faptul că banii nu au fost plătiţi şi a tras semnalul de alarmă în favoarea vânzătoarei, femeie învârstă şi speriată mai ales de copii ei, care îşi doreau partea lor de bani din vânzarea apartamentului.
Relevantă este declaraţia de martor a notarei N.K. care de bună credinţă pentru a preîntâmpina o situaţie neplăcută a anunţat judecătoria pentru suspendarea transcrierii contractului autentificat de ea, cu toate că, în momentul încheierii respectivului act a fost convinsă că părţile îşi exprimă liber acordul lor de voinţă.
Mai mult, conform celor susţinute în mod nemijlocit în faţa instanţei, deşi jurist, martora a semnat declaraţii la urmărirea penală care nu reflecta în întregime realitatea. Susţineri de acest gen se regăsesc şi în declaraţiile martorilor Z.G., (notar) şi O.M.
Legat de infracţiunile reţinute cu privire la partea vătămată J.F., instanţa subliniază şi declaraţia martorului C.A. care deşi nu a fost audiat la urmărirea penală, a fost implicat în operaţii de tranzacţionare ale apartamentului, deţinând chiar o declaraţie olografă a vânzătoarei J.F. (depusă la dosar în şedinţă publică) pe care afirmativ a ţinut-o „de frică", „ca un act în apărarea sa", deoarece în anul 1999 a primit ameninţări telefonice.
Instanţa urmează să-i achite pe inculpaţii P.T.A. şi O.M., potrivit art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în convenţii prevăzute de art. 215 alin. (3) C. pen. şi respectiv complicitate la înşelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 215 alin. (3) C. pen.
În legătură cu infracţiunile de instigare la fals material în înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 288 C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., reţinute în sarcina inculpatului P.T.A. şi realizate prin aceea că „a solicitat avocatului B.I.L. o împuternicire avocaţială în care s-a arătat mincinos că s-a redactat contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public N.K., ceea ce a condus la reducerea substanţială a taxei", precum şi a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen., reţinută în sarcina inculpatului B.I.L., instanţa apreciază că atâta vreme cât rezultatul activităţii respective nu le-a profitat celor doi, nu se poate reţine existenţa acestor infracţiuni. Evident, reducerea taxelor notariale este posibilă în contextul respectării normelor cu privire la tarifele de onorarii ale notarilor publici de aplicare a Ordonanţei nr. 37/1995. Ori, aplicarea acestor norme este lăsată la latitudinea notarului public, singurul care ar fi putut avea calitatea de persoană vătămată în urma unor infracţiuni de fals sau uz de fals.
Cum notarul a făcut aplicarea prevederilor art. 25 din Norme, el şi-a asumat riscul încasării unor sume mai mici, aspect care de altfel, nici nu a fost reclamat în cauză.
În termenul legal, împotriva sentinţei penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş şi inculpaţii P.E. şi P.T.A.
În recursul declarat de parchet, hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:
- greşita schimbare a încadrării juridice a infracţiunii de şantaj cu privire la inculpaţii P.T.A., B.I.L., A.V.D. şi P.E. întrucât, în speţă, sunt întrunite elementele constitutive ale formei calificate a acestei infracţiuni prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., iar instanţa nu a pus în discuţia părţilor schimbarea acestei încadrări juridice;
- instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpata P.E., din infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen. (2 fapte), în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. (2 fapte), fără să se fi formulat în cauză o cerere în acest sens şi fără ca instanţa să pună în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice;
- greşita condamnare a inculpatei P.E. pentru comiterea a trei infracţiuni de uz de fals, care sunt absorbite în cele trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată reţinute în sarcina inculpatei;
- greşita achitare a inculpaţilor P.T.A., B.I.L., O.P. şi A.V.D. pentru toate infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, probele de la dosar atestând că faptele există, sunt comise de inculpaţi şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care aceştia au fost trimişi în judecată.
În recursul inculpatei P.E. s-a solicitat, în principal, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu privire la cele trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 C. pen. şi pentru alte trei infracţiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 C. pen., întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestor infracţiuni, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a solicitat achitarea cu privire la infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., susţinând că activitatea desfăşurată de inculpată nu poate fi caracterizată, nici din punct de vedere obiectiv şi nici subiectiv, drept infracţiune de şantaj.
În subsidiar, s-a solicitat reducerea substanţială a pedepsei aplicată inculpatei pentru comiterea infracţiunilor de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. şi să se dispună, în baza art. 81 din acelaşi cod, suspendarea condiţionată a executării pedepsei, având în vedere, atât datele şi împrejurările ce rezultă din dosar, cât şi faptul că starea sănătăţii inculpatei este precară, aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar.
În recursul inculpatei, hotărârea primei instanţe a mai fost criticată şi cu privire la modul de soluţionare a laturii civile, susţinând că „declaraţia" şi „convenţia" nu sunt false, ci doar înscrisuri, în întregime ineficiente din punct de vedere juridic, iar partea din „Contractul de asociere", subsemnată şi ştampilată de ambele părţi contractante, este valabilă şi în atare condiţii, dispoziţia de anulare a acestor înscrisuri nu-şi are suport legal.
De asemenea, soluţia primei instanţe a mai fost criticată pentru nelegala obligare a inculpatei P.E., în locul celor ce au beneficiat efectiv de spaţiul comercial în litigiu, la plata despăgubirilor civile către partea civilă R.M., cât şi cu privire la cuantumul acestor despăgubiri şi al cheltuielilor de judecată, apreciindu-se că în cauză s-au acordat despăgubiri mai mari decât s-au cerut, iar cheltuielile de judecată acordate, sunt exagerat de mari.
S-a mai solicitat a se examina temeinicia obligării inculpatei la plata despăgubirilor civile şi în raport cu apărările acesteia şi solicitarea de a fi achitată pentru infracţiunea de şantaj.
Recursul declarat de inculpatul P.T.A. nu a fost motivat în scris, iar la termenul din 17 februarie 2004 când au avut loc dezbaterile în recurs, inculpatul, prezent în instanţă, a declarat că înţelege să-şi retragă recursul.
Examinând hotărârea atacată, în raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, pct. 13, pct. 171, pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen. şi din oficiu, în baza art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureş şi de inculpata P.E., fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, urmând a fi admise ca atare şi va lua act de retragerea recursului declarat de inculpatul P.T.A.
1. Referitor la critica formulată de parchet cu privire la faptul că instanţa de fond, schimbând încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpaţii P.T.A., B.I.L., A.V.D. şi P.E. au fost trimişi în judecată prin rechizitoriu, din infracţiunea de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (2) C. pen., în aceea prevăzută de art. 194 alin. (1) din acelaşi cod, fără a pune în discuţia părţilor această schimbare şi fără ca inculpaţii să o fi solicitat, a pronunţat astfel, o hotărâre nelegală, dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., se constată că nu este întemeiată.
Sub acest aspect, se reţine că, într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., „dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea".
Este evident că stabilirea corectei încadrări juridice a faptei deduse judecăţii penale este un aspect important al procesului penal, iar punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice este o obligaţie stabilită cu precădere în interesul asigurării corespunzătoare a dreptului la apărare a inculpatului, aspect ce rezultă din însăşi, menţionarea în dispoziţia legală mai sus citată, a obligaţiei instanţei de a pune în vedere inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau să ceară amânarea pentru a-şi pregăti apărarea. Nerespectarea acestor dispoziţii de către instanţă nu atrage, însă, nulitatea absolută, în spiritul dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C. proc. pen. În condiţiile în care, această obligativitate de punere în discuţie a schimbării încadrării juridice are un caracter de protecţie a drepturilor inculpatului, încălcarea ei este lovită de nulitate numai dacă a produs un prejudiciu acestuia.
Or, în speţă, schimbarea încadrării juridice a vizat o situaţie mai favorabilă inculpaţilor, din punct de vedere a modalităţii faptei săvârşite, astfel că inculpaţii nu au avut motivaţia şi interesul de a-şi pregăti o nouă apărare, în condiţiile art. 334 C. proc. pen.
Schimbarea încadrării juridice a faptei nu a avut implicaţii nici asupra competenţei instanţei sau asupra compunerii completului de judecată şi deci, nu poate fi vorba de acţiunea efectelor nulităţii, obiecţiunile parchetului fiind astfel lipsite de temei, sub aspectul învederat.
Argumentaţia de mai sus, este valabilă şi cu privire la critica parchetului pentru schimbarea, în aceleaşi condiţii, a încadrării juridice a faptei săvârşită de inculpata P.E., din infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen. (2 fapte), în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din acelaşi cod (2 fapte).
2. Fondată, se dovedeşte, însă, critica formulată de parchet vizând netemeinicia, pe fond, a măsurii schimbării încadrării juridice a faptelor de şantaj comise de inculpaţi, considerându-se că incidenţa dispoziţiilor art. 194 alin. (2) C. pen., este confirmată de întreg materialul probator aflat la dosar.
Astfel, pentru a se putea reţine agravanta legală, prevăzută de alin. (2) al art. 194 C. pen., trebuie îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii: existenţa constrângerii, în modalitatea prevăzută la alin. (1) al acestui articol, adică prin violenţă sau ameninţare, în scopul ca partea vătămată să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, iar constrângerea să se facă prin ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, soţul sau o rudă apropiată.
Or, în speţă, forma calificată a infracţiunii de şantaj, prevăzută de alin. (2) al art. 194 C. pen., este realizată prin toate elementele sale constitutive: partea vătămată R.M. a fost constrânsă să încheie un contract de înstrăinare prin ameninţarea cu începerea cercetărilor penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală.
Acest aspect a fost probat la urmărirea penală, iar prin cercetarea judecătorească efectuată, nu s-au adus modificări stării de fapt cu care instanţa a fost sesizată şi în consecinţă, primindu-se critica formulată de parchet, se va proceda, conform art. 334 C. proc. pen., la schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de şantaj comisă de inculpata P.E. din infracţiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., în aceea prevăzută de 194 alin. (2) C. pen., iar pentru ceilalţi inculpaţi, se va schimba încadrarea juridică a faptelor în textele de lege corespunzătoare, după cum se va arăta în cele ce urmează .
3. Totodată, se constată că este întemeiată critica formulată de parchet şi de inculpata P.E., referitoare la greşita condamnare a acesteia şi pentru comiterea a trei infracţiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 C. pen., în condiţiile în care, instanţa, schimbând încadrarea juridică a unor fapte pentru care s-a făcut trimiterea în judecată, a reţinut în sarcina inculpatei, în loc de infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C. pen. (2 fapte), pe aceea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din acelaşi cod (în total 3 fapte).
În acest sens, este de observat că, potrivit art. 290 C. pen., infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prin vreunul din modurile arătate în art. 288, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii de consecinţe juridice.
Pe de altă parte, potrivit art. 291 C. pen., uzul de fals constă în folosirea unui înscris sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Rezultă aşadar, că în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, autorul săvârşeşte cu intenţie, atât acţiunea de falsificare, cât şi acţiunea de falsificare a înscrisului falsificat sau de încredinţare a lui spre folosire, având reprezentarea survenirii unei urmări de drept, ca rezultat al acţiunilor sale.
Prin urmare, persoana care, după ce a falsificat un înscris sub semnătură privată, îl foloseşte ea însăşi, nu este subiect şi al infracţiunii de uz de fals, ci numai al infracţiunii de fals sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, realizarea conţinutului acestei din urmă infracţiuni implică, atât falsificarea înscrisului, cât şi folosirea acestuia ( ori încredinţarea spre folosire).
Revenind la speţă, instanţa schimbând, în privinţa inculpatei P.E., încadrarea juridică a faptelor, din infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale, în infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată (reţinând în sarcina ei trei infracţiuni de acest gen), în mod greşit a procedat la condamnarea inculpatei şi pentru comiterea a trei infracţiuni de uz de fals, deoarece în această situaţie, trebuia să constate că infracţiunile de uz de fals sunt absorbite în cele de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reţinute în sarcina acesteia.
Aşa fiind, Curtea constatând întemeiată critica formulată de parchet şi de inculpata P.E. cu privire la greşita condamnare a acesteia, atât pentru unele, cât şi pentru altele dintre infracţiunile enunţate, va admite recursurile şi va proceda, conform art. 334 C. proc. pen., la schimbarea încadrării juridice a faptelor din trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 C. pen. şi trei infracţiuni de uz de fals, prevăzute de art. 291 din acelaşi cod, în trei infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 290 C. pen. şi în baza acestui din urmă text de lege o va condamna pe inculpată pentru comiterea în concurs a trei infracţiuni de acelaşi gen.
4. În ce priveşte critica formulată de parchet privind greşita achitare a inculpaţilor P.T.A., B.I.L., O.P. şi A.V.D. cu privire la toate infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, Curtea constată că este întemeiată, din probatoriile administrate în cauză reieşind fără dubiu că faptele există, sunt comise de inculpaţi şi întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni şi pe cale de consecinţă, va înlătura dispoziţia de achitare a inculpaţilor.
În acest sens, se reţine că inculpatul B.I.L. şi-a început activitatea infracţională în biroul părţii vătămate R.M., unde, prin folosirea unui ton agresiv i-a cerut să încheie la notar un act de vânzare-cumpărare privind spaţiul comercial, în caz contrar, ameninţând-o cu sesizarea organelor abilitate pentru cercetarea penală a acesteia.
Deşi partea vătămată a arătat că actele prezentate de avocat („declaraţia" pentru 134.000.000 lei, „convenţia" pentru 80.000 dolari S.U.A.) sunt nişte falsuri făcute de P.E., pentru a o intimida şi determina pe partea vătămată să încheie actul notarial în favoarea clientei sale, inculpatul B.I.L. a dat două telefoane, unul la parchet şi altul la Garda Financiară, de unde i s-a răspuns la cele solicitate, în sensul că este vorba despre o faptă penală, ce se pedepseşte cu până la 15 ani închisoare.
Ameninţarea se exercita concomitent şi de inculpata P.E., aspect confirmat de martorii audiaţi în cauză.
La scurt timp după plecarea celor doi (avocat şi P.E.), R.M. a primit telefonic invitaţia din partea procurorului P.T.A., să se prezinte la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.
Însoţită de martorul H. şi fiul ei R.O., partea vătămată s-a prezentat la biroul procurorului de serviciu, unde l-a găsit pe procurorul P.T.A., care i-a explicat că este în posesia unui denunţ penal, din care rezultă că R.M. este învinuită de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Totodată, procurorul i-a explicat părţii vătămate că el poate să nu înregistreze plângerea până a doua zi, timp în care, aceasta poate perfecta actul notarial în favoarea inculpatei P.E.
În timp ce procurorul îi explica părţii vătămate că singura cale de a scăpa de cercetări este neînregistrarea plângerii şi încheierea la notariat a contractului de vânzare-cumpărare stipulat în actul denumit „convenţie", în biroul procurorului au intrat şi avocatul B.I.L. însoţit de A.V.D., nepotul inculpatei P.E., care era direct interesat, deoarece cedarea spaţiului comercial s-a făcut în final, în favoarea lui şi a fratelui său, A.G.
Toţi cei prezenţi au ameninţat-o pe R.M. cu privarea de libertate, ceea ce a determinat-o ca a doua zi, să se prezinte la notar pentru încheierea contractului.
După încheierea în faţa notarului a unui antecontract de vânzare-cumpărare între R.M., pe de o parte şi A.V.D. şi A.G., pe de altă parte, conform înţelegerii avute, avocatul l-a sunat pe procuror, cerându-i să nu înregistreze plângerea, întrucât şi-a atins scopul propus, aspecte reieşite din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti care vin să întărească realitatea conţinutului probelor administrate la urmărirea penală.
Astfel, ameninţările proferate de inculpaţi la sediul firmei lui R.M. au fost auzite de martorii prezenţi: B.L.; R.O.; R.A., această martoră a recepţionat telefonul prin care i se cerea părţii vătămate să se
| ← ICCJ. Decizia nr. 1283/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1521/2004. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen.... → |
|---|
