ICCJ. Decizia nr. 1659/2004. Penal. Art.257 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1659/2004
Dosar nr. 350/2003
Şedinţa publică din 25 martie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, secţia penală, au fost condamnaţi inculpaţii:
1. B.A.G., fostă M. la:
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.;
- 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen.;
- 3 luni închisoare, pentru participaţie improprie, la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 31, raportat la art. 288 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 33 lit. a), combinat cu art. 34 lit. b) C. pen., s-a stabilit ca inculpata să execute pedeapsa de 2 ani închisoare.
2. M.I. la:
- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), au fost deduse din pedepsele aplicate inculpaţilor durata arestării preventive începând cu data de 27 aprilie 1998 şi până la 30 iulie 1998, pentru inculpata B.A.G. şi de la data de 27 aprilie 1998 şi până la 10 noiembrie 1998, pentru inculpatul M.I.
Conform art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., au fost desfiinţate chitanţa nr. 56 din 4 martie 1998, contractele de asistenţă juridică nr. 4 din 13 aprilie 1998 şi nr. 5 din 16 aprilie 1998, precum şi a chitanţelor nr. 4 din 13 aprilie 1998 şi nr. 5 din 16 aprilie 1998, ca fiind false.
În baza art. 257 alin. (2), raportat la art. 256 alin. (1) C. pen., inculpaţii au fost obligaţi să plătească în favoarea statului cu titlu de confiscare suma de câte 2.500.000 lei fiecare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea stare de fapt:
Inculpaţii sunt avocaţi pledanţi, cu birou individual fiecare în Cluj-Napoca, respectiv în Bucureşti.
În cursul lunii iulie 1998 pe rolul organelor de poliţie din Cluj-Napoca există un dosar penal privind furtul şi distrugerea unui autoturism Dacia 1300, aparţinând părţii vătămate T.Şt., cauză în care era implicat şi numitul C.Şt., în calitate de complice, la data comiterii faptei, militar în termen.
În prima fază a cercetărilor penale, când nu se cunoştea că la data comiterii faptei, numitul C.Şt. era militar în termen, a fost angajată inculpata B.A.G., asistându-l pe acesta la declaraţiile date în 11 - 12 martie 1998.
Inculpata a considerat necesară schimbarea încadrării judiciare a faptei comise de numitul C.Şt. din complicitate la furt calificat, în tăinuire, situaţie în care învinuitul nu ar mai fi fost arestat. Numitul C.Şt. şi prietena acestuia T.E. au fost asiguraţi de inculpată că se va schimba încadrarea judiciară prin influenţa pe care o are asupra procurorului, căruia urmează să-i plătească o masă. În acest scop, cât şi pentru a interveni pe lângă judecătorii şi procurorii militari, inculpaţii au pretins şi au primit sumele de 1.000.000 lei, respectiv 4.000.000 lei, în total, suma de 5.000.000 lei.
Aşa cum rezultă din copia încheierii penale din data de 16 aprilie 2002, numitul C.Şt., între timp, arestat preventiv, a fost pus în libertate provizorie, pe cauţiune.
Inculpaţii nu s-au mulţumit însă cu suma de 5.000.000 lei, pretinsă şi primită în cele două rânduri şi, profitând de situaţie, au mai pretins în data de 16 aprilie 1998, pe holul Tribunalului Militar Cluj, martorei T.E., suma de 2.000 mărci germane, pentru a fi dată completului de judecată şi prim procurorului militar, pentru admiterea cererii de punerii, de îndată, în libertate, a numitului C.Şt. şi, neuzarea căii de atac împotriva acestei hotărâri.
Deşi, aşa cum s-a arătat, inculpaţii nu au întocmit nici un act în legătură cu suma de 5 milioane lei, pretinsă şi primită de la C.Şt. şi T.E., cum au aflat că aceştia sunt revoltaţi de pretinderea sumei de 2.000 mărci germane, pe care nu o aveau la data de 21 aprilie 1998, inculpata B.A.G. a completat exemplarul II al împuternicirilor avocaţiale nr. 4 şi nr. 5 consemnând sumele de 2.500.000 lei şi, respectiv, 3.200.000 lei. Apoi, a determinat-o pe martora P.I.M., secretară de cabinet, să întocmească, fără vinovăţie, cu data retroactivă, contractele de asistenţă juridică nr. 4 şi nr. 5 şi chitanţele nr. 4 şi nr. 5 din 13 şi, respectiv, 16 aprilie 1998, prin care a atestat că, pentru redactarea şi susţinerea cererii de liberare provizorie pe cauţiune şi asistenţă juridică a lui C.Şt. la Tribunalul Militar Cluj s-au încasat sumele de 2.500.000 lei şi, respectiv, 3.200.000 lei.
În acelaşi timp, a determinat-o pe P.I.M. să adauge în exemplarul II al chitanţei nr. 56 din 4 martie 1998 cifra 1 înaintea cifrei 3, rezultând astfel, neadevărat, că s-ar fi încasat de la început suma de 1.300.000 lei şi nu numai 300.000 lei, cât s-a încasat şi s-a trecut în realitate, cu acea ocazie. A determinat-o pe P.I.M. să modifice şi cele două exemplare ale contractului de asistenţă juridică nr. 56, prin adăugarea, la fel, ca în primul caz, a cifrei 1, în faţa sumei de 300.000 lei.
După aceea, inculpata a distrus exemplarul I al chitanţei originale nr. 56 din 4 martie 1998, determinând-o pe P.I.M. să completeze chitanţa nr. 156 dintr-un alt chitanţier, atestând, astfel, că la 4 martie 1998 s-a încasat de la C.Şt., suma de 1.300.000 lei.
Tot la cererea inculpatei, numita P.I.M. a radiat cifra 1 de la chitanţa nr. 156 pentru ca astfel că rezulte că acel exemplar este nr. 1 al chitanţei originale, iar inculpata a distrus primul exemplar original nr. 56 din 4 martie 1998, care conţinea onorariul real, de numai 300.000 lei şi nu de 1.300.000 lei.
La data de 24 aprilie 1998, inculpata a predat numitei T.E., în cabinetul său, primul exemplar al contractelor de asistenţă juridică nr. 56 din 4 martie 1998, nr. 2 din 3 aprilie 1998, nr. 4 din 13 aprilie 1998, nr. 5 din 16 aprilie 1998, precum şi chitanţele aferente, ca şi chitanţa contrafăcută nr. 56 din 21 aprilie 1998, încercând să acopere, într-un fel, faptele.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi inculpaţii B.A.G. şi M.I., apeluri înregistrate sub nr. de dosar 4376/1999 al Curţii de Apel Cluj, secţia penală.
Prin apelul declarat, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a solicitat desfiinţarea parţială a hotărârii atacate şi majorarea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.
În motivarea apelului declarat, este criticată sentinţa penală pronunţată de instanţa de fond, pedepsele aplicate nefiind corect individualizate raportat la gradul de pericol social al faptelor comise şi persoana inculpaţilor.
Apelurile inculpaţilor n-au fost motivate.
Prin încheierea nr. 113 din 14 ianuarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, s-a admis cererea de strămutare a cauzei, formulată de inculpaţi, cauza fiind strămutată la Curtea de Apel Alba Iulia, unde, a fost înregistrată sub nr. 730/2000.
Prin Decizia penală nr. 413/ A din 14 decembrie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii B.A.G. şi M.I. împotriva sentinţei penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj.
Împotriva deciziei penale pronunţate de instanţa de apel au declarat recursuri inculpaţii.
Prin Decizia penală nr. 5718 din 20 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 1400/2001, au fost admise recursurile declarate de inculpaţii B.A.G. şi M.I., iar în urma casării deciziei atacate, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Alba Iulia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că, instanţa de apel, deşi în mod justificat a admis şi a administrat probele testimoniale cerute de părţi, ulterior, în considerentele deciziei, în operaţiunea de apreciere, a omis să le analizeze şi să le evalueze, concluzionând asupra lor.
Prin urmare, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 - 10 C. proc. pen.
Prin aceeaşi decizie, instanţa de recurs a mai constatat o nelegalitate a hotărârii atacate, existând contrazicere între considerentele deciziei instanţei de apel şi dispozitiv, în sensul că, instanţa de apel, în dispozitivul hotărârii a omis să se pronunţe asupra apelului declarat de procuror, deşi, în considerente, se consideră a fi neîntemeiat.
În urma casării cu trimitere, cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub nr. de dosar 2918/2002.
Prin concluziile scrise, depuse la dosar, ambii inculpaţi au solicitat achitarea pentru învinuirile de a fi comis infracţiunile de trafic de influenţă, prevăzute de art. 257 alin. (1) C. pen. Inculpata B.A.G. a cerut achitarea şi pentru învinuirile de a fi comis infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin Decizia nr. 298/ A din 15 octombrie 2002, a admis apelul declarat de inculpata B.A.G., fostă M. împotriva sentinţei penale nr. 260 din 10 iunie 1999, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia penală şi, în consecinţă:
A desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpată pentru învinuirea săvârşirii infracţiunilor de distrugere de înscrisuri, prevăzute de art. 242 alin. (1) C. pen., participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 31 raportat la art. 288 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de uz de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
A înlăturat dispoziţiile privind desfiinţarea parţială a contractului de asistenţă juridică nr. 56 din 4 martie 1998, nr. 4 din 13 aprilie 1998 şi nr. 5 din 16 aprilie 1998.
A respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi inculpatul M.I. împotriva aceleiaşi sentinţe.
S-a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor durata arestării preventive începând cu data de 27 aprilie 1998 până la 30 iulie 1998 pentru inculpata B.A.G. şi de la data de 27 aprilie 1998 şi până la 10 noiembrie 1998, pentru inculpatul M.I.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Inculpatul apelant M.I. a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Privitor la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., în baza probelor administrate, instanţa de fond a reţinut o corectă stare de fapt, încadrarea juridică dată faptelor comise fiind cea legală.
Chiar inculpaţii, în declaraţiile date la organele de urmărire şi în faţa instanţei, au recunoscut primirea sumelor de 1.000.000 lei, respectiv 4.000.000 lei, în total, suma de 5.000.000 lei, fără a elibera vreo chitanţă martorilor C.Şt. şi T.E.
De asemenea, în declaraţiile date la organele de urmărire penală, cât şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpaţii, în prezenţa apărătorului, au recunoscut comiterea acestei infracţiuni.
Coroborând aceste declaraţii cu cele ale martorilor T.E., T.C.G. şi cu procesul-verbal de consemnare a denunţului oral, încheiat la 23 aprilie 1998, la Parchetul Militar Teritorial Bucureşti şi adresa nr. 161 din 27 aprilie 1998 a Tribunalului Cluj, rezultă fără nici un dubiu, caracterul penal al faptelor comise şi vinovăţia inculpaţilor.
Declaraţiile martorilor audiaţi la instanţa de apel sunt neconcludente pentru soluţionarea cauzei, de vreme ce, în esenţă, vizează doar nişte discuţii purtate cu numitul C.Şt., concubinul martorei T.E., în timp ce se afla în stare de arest preventiv.
Or, nici chiar martorul C.Şt. nu cunoştea susţinerea şi motivarea că banii pretinşi ar fi fost destinaţi mituirii unor magistraţi, discuţiile fiind purtate între martora T.E. şi inculpaţi.
Pedepsele aplicate inculpaţilor au fost judicios individualizate, în funcţie de gradul de pericol social al faptelor săvârşite şi persoana inculpaţilor.
În ce priveşte infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), sub forma participaţiei improprii, prevăzută de art. 31 C. pen., uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. şi distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 242 C. pen., reţinute în sarcina inculpatei B.A.G., Curtea a stabilit, următoarele:
Obiectul material al infracţiunii, prevăzut de art. 288 alin. (1) C. pen., îl constituie înscrisurile oficiale. Potrivit art. 150 alin. (2) C. pen., înscris oficial este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi.
Or, cabinetele individuale de avocatură nu pot fi asimilate unităţilor prevăzute de art. 145 C. pen., un argument, în acest sens, fiind prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.
În exercitarea profesiei, avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici sau altor salariaţi.
Prin urmare, actele încriminate constituie acte sub semnătură privată, nefiind incidente prevederile art. 288 alin. (1) C. pen.
În sarcina inculpatei nu se pot reţine nici infracţiunile prevăzute de art. 290 ori cea prevăzută de art. 291 C. pen., de vreme ce, la data predării chitanţelor martorei T.E., sumele înserate reprezentau sumele efectiv plătite de aceasta, nefiind de natură a produce consecinţe juridice.
De asemenea, în sarcina inculpatei nu se poate reţine nici infracţiunea prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen., de vreme ce, înscrisul distrus, chitanţa nr. 56/1998, nu se află în păstrarea sau deţinerea unui organ sau unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen., cabinetele individuale nefiind incluse în categoria acestor unităţi.
Faţă de aceste considerente, apelul declarat de inculpata B.A.G. va fi admis, iar în urma desfiinţării hotărârii atacate, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., va fi achitată de sub învinuirea săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 288 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), comisă în condiţiile art. 31 C. pen., prevăzute de art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi prevăzute de art. 242 alin. (1) C. pen.
Se va înlătura aplicarea art. 14 alin. (3) C. proc. pen.
Pentru aceleaşi considerente, apelurile declarate de inculpatul M.I. şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, vor fi respinse, ca nefondate.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi inculpaţii B.A.G. şi M.I.
În recursul său, parchetul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., a susţinut că, s-a făcut o greşită aplicare a legii, prin faptul că:
- rejudecând cauza în apel, instanţa de rejudecare a depăşit limitele de casare, stabilite de instanţa de recurs, prin Decizia penală nr. 5718 din 20 decembrie 2001, soluţionând apelul parchetului, ce, anterior, nu fusese soluţionat şi care, nu mai putea fi soluţionat, deoarece parchetul nu declarase recurs, lucru ce nu putea fi făcut decât pe calea căii de atac a parchetului;
- presupunând că, în cauză, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării trebuia să ia în examinare şi apelul parchetului, soluţia ar fi trebuit să fie motivată;
- în sfârşit, s-a apreciat că achitarea inculpatei, prin Decizia instanţei de apel n-ar fi legală, în ce priveşte infracţiunile de fals, uz de fals şi distrugere de înscrisuri, deoarece în enumerarea pe care o face art. 145 C. pen., este inclusă şi categoria „serviciilor de interes public", cum sunt cele prestate de avocaţi.
Inculpaţii, în recursurile declarate, invocând art. 3859 pct. 12 şi 18 C. proc. pen., au solicitat, în principal, achitarea, iar, în temeiul art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., reindividualizarea pedepsei, inclusiv, a modalităţii de executare.
În sfârşit, inculpaţii, invocând art. 3859 pct. 9 şi 10 C. proc. pen., au cerut casarea hotărârilor pronunţate în fond şi recurs, deoarece n-ar cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţiile şi instanţa nu s-a pronunţat cu privire la probele administrate, de natură să le garanteze drepturile şi să influenţeze soluţia procesului.
Examinând recursurile declarate, în raport de actele şi probele dosarului, Curtea constată următoarele:
Cu privire la recursul parchetului
Primul motiv de recurs al parchetului este întemeiat, în sensul că, într-adevăr, cu ocazia rejudecării, instanţa a depăşit limitele de casare, aşa cum acestea au fost stabilite prin Decizia instanţei de recurs, respectiv Decizia penală nr. 5718 din 20 decembrie 2001, a Curţii Supreme de Justiţie.
Astfel, în lipsa recurării de către parchet a deciziei penale nr. 413/ A din 14 decembrie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, decizie recurată numai de către inculpaţi, instanţa nu avea cum să soluţioneze şi apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.
Rezultă, astfel, că greşit, Decizia nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curţii de Apel Cluj, menţionează admiterea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, împotriva sentinţei penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, menţiune ce urmează a fi înlăturată, instanţa nefiind legal sesizată. De altfel, menţiunea nici nu are acoperire în economia deciziei, instanţa neagravând pedepsele inculpaţilor, aşa cum se cerea în apel, ci dimpotrivă a confirmat, prin recurs, temeinicia criticilor formulate de inculpaţi şi necesitatea casării cu trimitere spre rejudecare.
În lipsa apelului parchetului, instanţa de recurs nu a putut lua în discuţie acest aspect, deoarece prin aceasta s-ar fi putut crea o situaţie mai grea recurenţilor în propria cale de atac, încălcându-se astfel exigenţele principiului „non reformatio in pejus".
Rezultă din cele spuse, că recursul parchetului sub aspectul învederat este întemeiat impunându-se a fi admis pentru greşita aplicare a legii, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
Desigur, parchetul are dreptate şi atunci când, folosind o supoziţie, presupunând că, în cauză, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, ar fi trebuit să ia în examinare şi apelul parchetului, era obligată, să-şi motiveze soluţia.
Sub acest aspect, soluţia de respingere a apelului parchetului este nemotivată, situaţie încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.
Faţă de rezolvarea, însă, a motivului unu de recurs, motivul al doilea de recurs, nu poate avea vreo relevanţă juridică încât va fi privit, ca atare, fără a i se acorda vreo consecinţă practică.
Al treilea motiv de recurs al parchetului, cu privire la greşita achitare a inculpatei B.A.G. este însă nefondat, aflându-se în contradicţie cu reglementarea exerciţiului profesiei de avocat, profesie liberală, în cadrul căreia avocaţii, deşi ocrotiţi de lege, nu pot fi asimilaţi funcţionarilor publici, cu toate consecinţele derivate din aceasta, inclusiv, asupra actelor avocatului.
Caracterul eventual, de serviciu public, al instituţiei avocaturii, în general, nu poate şi nu trebuie să afecteze activitatea individuală a avocatului, de liberă practică, în slujba celui pe care îl apără, în baza raporturilor contractuale rezultate din contractul de asistenţă juridică.
De asemenea, nu poate şi nu trebuie să ducă la o altă concluzie, reglementarea din lege, care obligă avocatul la ţinerea unei anumite evidenţe, aceste obligaţii având doar caracter financiar, de evidenţă, în vederea impozitării şi nicidecum organizatoric ori funcţional.
În raport cu cele arătate, Curtea va trebui ca în recursul parchetului să caseze Decizia atacată, numai cu privire la greşita admitere a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinţei penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, menţiune ce va trebui înlăturată, instanţa nefiind legal sesizată, aşa cum, deja, s-a mai arătat.
Cu privire la recursurile inculpaţilor:
Susţinerile inculpaţilor din recursurile scrise prin care pretind că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau aceasta nu se înţelege [(art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen.)] şi că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului [(art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.)], nu sunt întemeiate, actele şi probele dosarului arătând că instanţa a procedat corect, motivându-şi soluţia, inclusiv, Decizia cu privire la probele administrate sau cererile formulate, neexistând probe sau cereri asupra cărora să nu se fi pronunţat.
În atare situaţie, nu există temeiuri nici pentru casarea cauzei cu trimitere pentru a se administra noi probe.
Recursurile inculpaţilor sunt, însă, întemeiate în baza art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., în speţă, instanţele neoprindu-se, la modalitatea adecvată de executare a pedepsei.
Astfel, instanţele n-au ţinut seama de conduita bună avută de inculpaţi anterior comiterii faptelor, de faptul că n-au mai fost condamnaţi anterior şi că sunt toate condiţiile de natură a arăta că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
Faţă de cele arătate, Curtea va trebui să constate temeinicia recursurilor inculpaţilor şi să le admită, casând sentinţa precum şi Decizia atacată, numai cu privire la modalitatea de executare a pedepselor.
Curtea va trebui să înlăture dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi, în baza art. 81 C. pen., să dispună suspendarea condiţionată a executării pedepselor, pe câte un termen de încercare, calculat conform art. 82 C. pen., pentru ambii inculpaţi.
Se va face şi aplicarea prevederilor art. 359 C. proc. pen., atrăgându-se atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi inculpaţii B.A.G. şi M.I. împotriva deciziei penale nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Casează hotărârile pronunţate în cauză, astfel:
Casează Decizia penală nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, numai cu privire la greşita admitere a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinţei penale nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj, menţiune pe care o înlătură, instanţa nefiind legal sesizată.
Casează sentinţa penală nr. 260 din 10 iunie 1999 a Tribunalului Cluj şi Decizia penală nr. 298 din 15 octombrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, numai cu privire la modalitatea de executare a pedepselor de câte 2 ani închisoare aplicate inculpaţilor B.A.G. şi M.I., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.
Înlătură dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 81 C. pen., dispune suspendarea condiţionată a executării pedepselor pe termenul de încercare de 4 ani, pentru ambii inculpaţi.
Face aplicarea prevederilor art. 359 C. proc. pen. şi atrage atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1521/2004. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 1665/2004. Penal. Art.197 alin.1 c.pen. Recurs... → |
|---|
