ICCJ. Decizia nr. 1847/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1847/2004
Dosar nr. 5841/2003
Şedinţa publică din 2 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 586 din 18 iunie 2003, pronunţată în dosarul nr. 4200/2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului I.D., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.
Tribunalul a reţinut că fapta inculpatului de a smulge telefonul din mâna părţii vătămate G.G. la data de 4 martie 2002 şi de a-i fixa o întâlnire acesteia în aceeaşi zi la orele 19,30, la Poarta nr. 4 a SC F. SA, în vederea recuperării telefonului nu constituie infracţiunea de tâlhărie, faptă pentru care acesta a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, întrucât inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a sustrage, prin violenţă, bunul părţii vătămate, ci pentru a relua relaţiile de concubinaj cu aceasta, relaţii existente şi în prezent.
Prin Decizia penală nr. 613 din 20 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, în baza art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 13 şi a art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpatul I.D. la un an închisoare. S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive de la 4 martie 2002 la 18 septembrie 2002. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a considerat că inculpatul a acţionat cu intenţia de a-şi însuşi prin violenţă telefonul mobil al părţii vătămate, iar revenirea părţii vătămate asupra declaraţiilor iniţiale ar justifica începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul infracţiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs inculpatul, susţinând că nu a avut intenţia de a sustrage telefonul mobil al părţii vătămate cu care a avut relaţii foarte apropiate, ci a intenţionat să reia acele relaţii, într-o perioadă în care erau despărţiţi.
Examinând recursul inculpatului, în raport cu probele dosarului, Înalta Curte constată că este întemeiat, pentru următoarele argumente:
În declaraţia dată de partea vătămată G.G. la data de 26 martie 2002, aceasta precizează că inculpatul este concubinul său, care în ziua de 4 martie 2002 a oprit-o pentru a sta de vorbă. Întrucât nu mai dorea să continue legătura cu inculpatul (care este căsătorit şi are un copil), iar inculpatul insista, în momentul în care a primit un apel pe telefonul său mobil, partea vătămată a încercat să răspundă. Inculpatul i-a luat telefonul cu intenţia să-l închidă, iar nu pentru a-l sustrage, stabilind o întâlnire în aceeaşi zi pentru restituirea bunului.
În aceeaşi declaraţie, partea vătămată a relatat amănunţit că au stabilit şi o întâlnire la care inculpatul urma să-i restituie telefonul mobil. La acea întâlnire au venit şi organele de poliţie care l-au arestat pe inculpat De asemenea, a explicat condiţiile în care a depus plângerea penală.
Prin rezoluţia din 26 martie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus începerea urmăririi penale împotriva părţii vătămate pentru infracţiunea prevăzută de art. 264 C. pen.
Această declaraţie a fost menţinută şi în instanţă de partea vătămată. Totodată, atât mama părţii vătămate, cât şi alţi martori audiaţi au confirmat existenţa unei relaţii de concubinaj între partea vătămată şi inculpat.
În raport cu aceste dovezi, Înalta Curte Constată că, fapta inculpatului nu constituie infracţiunea de tâlhărie, întrucât îi lipseşte un element constitutiv, respectiv intenţia de a sustrage, prin violenţă, un bun aparţinând părţii vătămate. Evident dacă inculpatul ar fi intenţionat să sustragă telefonul mobil, nu s-ar mai fi prezentat la întâlnirea fixată cu partea vătămată. Or, acesta a fost prezent la locul şi ora stabilită şi a restituit telefonul părţii vătămate.
În consecinţă, constatând că fapta inculpatului nu este infracţiune, iar condamnarea dispusă de instanţa de apel este greşită, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpat, va casa Decizia atacată şi va menţine sentinţa primei instanţe (prin care inculpatul a fost achitat).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul I.D. împotriva deciziei penale nr. 613 din 20 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia atacată şi menţine sentinţa penală nr. 586 din 18 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1846/2004. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 1848/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs → |
|---|
