ICCJ. Decizia nr. 1843/2004. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1843/2004
Dosar nr. 4096/2003
Şedinţa publică din 2 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă,
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 212 din 4 martie 2003, pronunţată în dosarul nr. 3437/2001, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a achitat pe inculpatul D.M.I., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod (parte vătămată G.V.), în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen. S-a dispus obligarea părţii vătămate la 2 milioane lei cheltuieli judiciare către stat.
Tribunalul a reţinut că nu sunt suficiente probe de vinovăţie, chiar dacă, în prima sa declaraţie, inculpatul a recunoscut fapta de tâlhărie (din noaptea de 20 august 1999, când a sustras părţii vătămate 500.000 lei, după ce l-a imobilizat) şi a restituit şi suma părţii vătămate.
Prin Decizia penală nr. 395 din 28 iulie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei menţionate, pe care a desfiinţat-o şi, rejudecând, a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 3 ani închisoare, în baza art. 211 alin. (2) lit. d) şi e), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) S-a constatat că inculpatul a fost reţinut o zi, la 24 august 1999, iar prejudiciul a fost recuperat.
Instanţa de apel a reţinut vinovăţia inculpatului chiar pe baza declaraţiei date de acesta în cursul urmăririi penale, a declaraţiei părţii vătămate, precum şi a faptului că inculpatul a restituit părţii vătămate suma pe care i-a sustras-o prin violenţă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul D.M.I.
Recursul parchetului vizează cazul de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. (greşita individualizare a pedepsei).
Recursul declarat de inculpat a vizat prevederile art. 3859 pct. 9, pct. 17 şi 171 C. proc. pen.
Ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Referitor la recursul declarat de inculpat, prin care se critică Decizia atacată sub aspectul condamnării inculpatului, deşi nu există probe clare de vinovăţie, iar recunoaşterea inculpatului nu ar avea valoare probantă în absenţa altor probe, Înalta Curte constată că nu se bazează pe probele dosarului.
Astfel, atât procesele verbale de recunoaştere din grup a inculpatului de către partea vătămată şi martorii I.N. şi I.G., planşele foto care confirmă recunoaşterile din grup, declaraţia părţii vătămate, declaraţiile martorilor menţionaţi, precum şi ale martorilor asistenţi, Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică privind detecţia psihologică a comportamentului simulat, declaraţia inculpatului dată la 24 august 1999 în care acesta recunoaşte săvârşirea faptei, precizând că suma de bani sustrasă (500.000 lei) a dus-o acasă, reprezintă probe certe de vinovăţie a inculpatului. Totodată, restituirea de către inculpat a sumei sustrase părţii vătămate are, de asemenea, valoarea probantă a unei recunoaşteri. Este evident că inculpatul a restituit suma, nu pentru că aceasta era condiţia eliberării sale din arest, ci pentru că este autorul faptei de tâlhărie, iar împotriva sa există numeroase dovezi în acest sens.
Conform art. 69 C. proc. pen., declaraţiile date de învinuit sau de inculpat în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului dacă se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor efectuate în cauză.
În speţă, declaraţia inculpatului prin care acesta recunoaşte săvârşirea faptei se coroborează cu probele evidenţiate mai sus şi au valoare de probă. Nu au această valoare, tocmai declaraţiile inculpatului în care acesta nu recunoaşte că este autorul faptei, deşi anterior a recunoscut relatând şi amănunte confirmate de partea vătămată.
Prin urmare, aceste ultime declaraţii date de inculpat, în mod legal nu au fost avute în vedere de instanţa de apel, ele neservind la aflarea adevărului, ci la ascunderea lui.
Referitor la recursul declarat de parchet, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat, întrucât pedeapsa de 3 ani aplicată inculpatului, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), corespunde criteriilor generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), curtea de apel având în vedere atât pericolul social al faptei cât şi persoana inculpatului, infractor primar.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.600.000 lei, din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curte de Apel Bucureşti şi inculpatul D.M.I. împotriva deciziei penale nr. 395 din 28 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1842/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1844/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
