ICCJ. Decizia nr. 1890/2004. Penal. Art.246 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1890/2004
Dosar nr. 5579/2003
Şedinţa publică din 6 aprilie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În baza art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 5 teza a II-a C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, împotriva deciziei penale nr. 1629 din 4 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, considerând că hotărârea judecătorească a fost pronunţată cu încălcarea legii, întrucât instanţa de recurs nu a constatat că există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, şi anume împlinirea termenului de prescripţie specială a răspunderii penale.
S-a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 1244 din 25 iunie 2001, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti l-a condamnat pe inculpatul H.M. la 3 luni închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 246, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), a cărei executare a fost suspendată condiţionat.
Totodată, în baza art. 1 din Legea nr. 137/1997, pedeapsa a fost constatată graţiată integral.
De asemenea, în temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., l-a obligat să plătească părţilor civile S.S., M.C., S.G., F.L., P.H.I., F.C. şi I.G., sume de aproximativ 13.000 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri materiale şi daune morale pentru fiecare.
S-a reţinut că, la 7 mai 1996 inculpatul H.M., în calitate de director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al RA S.F. SA, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu a pus în executare hotărârile judecătoreşti definitive, privind reintegrarea părţilor vătămate D.L., F.C., F.L., P.H.I., S.S., S.G., Ş.E. şi M.C. în funcţiile deţinute anterior.
Tribunalul Bucureşti, prin Decizia penală nr. 674/ A din 17 aprilie 2002, admiţând apelul inculpatului, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală şi, rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), combinat cu art. 10 lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul penal pronunţat împotriva inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 84 din Legea nr. 168/1999, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea, prevăzută de art. 246 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), constatând intervenită prescripţia răspunderii penale.
Totodată, au fost respinse daunele materiale solicitate de părţile civile şi a redus cuantumul daunelor morale de la 10.000 dolari S.U.A. la 6.000 dolari S.U.A. pentru fiecare.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 1629 din 4 septembrie 2002, a admis recursul declarat de procuror, a casat integral Decizia şi parţial sentinţa şi, rejudecând în fond, a condamnat pe inculpatul H.M. la 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 84 din Legea nr. 168/1999, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin schimbarea încadrării juridice din art. 246, cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Totodată, în baza art. 81 din acelaşi cod, a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 3 luni şi, în baza art. 1 din Legea nr. 137/1997, a constatat pedeapsa graţiată.
De asemenea, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
Prin recursul în anulare declarat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b), combinat cu art. 10 lit. g) C. proc. pen.
Examinând recursul în anulare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta este întemeiat.
Potrivit art. 121 alin. (1) şi art. 122 alin. (1) lit. e) C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală, iar termenul de prescripţie este de 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii, care nu depăşeşte un an sau amenda.
Având în vedere textele de lege invocate, precum şi probatoriul administrat, rezultă că, prin hotărârea nr. 13 din 24 august 1995, Consiliul de Administraţie al RA S.F. SA, din care făcea parte inculpatul în calitate de director general, a decis desfacerea contractelor de muncă a celor opt părţi civile (deciziile nr. 83, 84, 67, 69, 80, 87, 100 şi 106 din 25 august 1995). Ulterior acestei hotărâri, acestea au formulat acţiuni în justiţie.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţele civile nr. 9544, nr. 9546 şi nr. 9552 din 23 noiembrie 1995, a admis contestaţiile formulate de părţile civile şi a dispus anularea deciziilor de desfacere a contractelor de muncă, precum şi reintegrarea în funcţiile deţinute anterior.
Tribunalul Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 592/ A din 28 februarie 1996, a conexat apelurile formulate de către RA S.F. SA şi le-a respins, ca nefondate.
Întrucât soluţionarea contestaţiilor a avut loc în baza dreptului comun, anterior adoptării Legii nr. 168 din 12 noiembrie 1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 374 şi următoarele C. proc. civ., hotărârea pronunţată a rămas definitivă la soluţionarea apelului, dată de la care putea fi pusă în executare.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 621 din 30 aprilie 1996, irevocabilă, a respins recursul formulat de RA S.F. SA.
Prin hotărârea nr. 28 din 7 mai 1996, Consiliul de Administraţie al RA S.F. SA, cu participarea inculpatului în calitatea menţionată, a decis în unanimitate respectarea hotărârilor judecătoreşti, privind recunoaşterea existenţei raporturilor de muncă în toată perioada de timp supusă cenzurii instanţelor, plata drepturilor băneşti aferente tuturor celor 8 părţi civile şi angajarea în continuare a persoanelor, pentru care existau posturi vacante (doar 2 părţi civile).
Referitor la 6 părţi civile, Consiliul de Administraţie a hotărât că nu mai poate înfiinţa posturi şi a decis, de asemenea, în unanimitate, încetarea raporturilor de muncă începând cu 30 aprilie 1996.
Nemulţumite de hotărârea Consiliului de Administraţie, cele 6 părţi civile, cărora li s-a decis din nou încetarea raporturilor de muncă, s-au adresat instanţei de judecată. Noul litigiu de muncă a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 8756 din 19 septembrie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 397/ A din 25 februarie 1997 a Tribunalului Bucureşti.
La 29 mai 1997, inculpatul şi-a dat demisia din funcţia de director general.
Situaţia de fapt expusă demonstrează că infracţiunea s-a săvârşit, respectiv s-a consumat prin întrunirea elementelor constitutive specifice, la 7 mai 1996, când, referitor la cele şase părţi civile, s-a refuzat executarea integrală a hotărârii civile definitive şi irevocabile şi, deci, executorii. Aspectele ulterioare acestui moment reprezintă prelungirea acţiunii infracţionale, respectiv a refuzului de executare a hotărârii, către momentul de epuizare.
Astfel, această epuizare a avut loc în momentul în care inculpatul, dându-şi demisia, la 29 mai 1997, a încetat calitatea de director general, deci de persoană căreia îi revenea, printre altele, obligaţia de a executa hotărârea instanţei.
La această dată, activitatea infracţională a inculpatului a încetat, infracţiunea epuizându-se printr-o întrerupere de fapt voluntară.
Acesta este momentul de debut al termenului de prescripţie specială a răspunderii penale, conform art. 122 alin. (2) teza a II-a pct. 1, cu referire la art. 124 C. pen.
Cum durata acestuia este de 4 ani şi 6 luni (3 ani + un an şi 6 luni), împlinirea sa a avut loc la 28 noiembrie 2001, anterior judecării recursului, la 7 aprilie 2002.
Ca urmare, fiind vorba de o cauză care înlătură răspunderea penală, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. b), combinat cu art. 10 lit. g) C. proc. pen., Curtea de Apel Bucureşti trebuia să constate că acţiunea penală nu mai poate fi exercitată, soluţia legală şi temeinică fiind cea de încetare a procesului penal.
Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva deciziei penale nr. 1629 din 4 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul H.M. şi să caseze hotărârea judecătorească atacată, numai cu privire la omisiunea de constatare a prescripţiei speciale a răspunderii penale a inculpatului H.M.
Dispoziţia de condamnare a inculpatului va fi înlăturată.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 84 din Legea nr. 168 din 12 noiembrie 1994 va fi încetat, constatându-se că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
Văzând dispoziţiile art. 4141 C. proc. pen. şi art. 192 alin. (3) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva deciziei penale nr. 1629 din 4 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul H.M.
Casează Decizia penală atacată, numai cu privire la omisiunea de constatare a prescripţiei speciale a răspunderii penale a inculpatului H.M.
Înlătură dispoziţia de condamnare a inculpatului.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., încetează procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru infracţiunea, prevăzută de art. 84 din Legea nr. 168 din 12 noiembrie 1994, constatând că a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1886/2004. Penal. Art.208, 209, 217 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 1893/2004. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
