ICCJ. Decizia nr. 201/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 201/2004
Dosar nr. 5022/2002
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2004
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 157 din 11 aprilie 2002 a Tribunalului Prahova, au fost condamnaţi inculpaţii:
- Y.A. şi
- A.S. la câte 10 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1), lit. a), e) şi g) şi alin. (4) C. pen.
Inculpatul Y.A. a mai fost condamnat la un an închisoare, pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 69 din Legea nr. 56/1992, urmând să execute în baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.
Totodată instanţa a menţinut starea de arest a inculpaţilor, a dedus din pedepse durata arestării preventive de la 10 septembrie 2001, pentru inculpatul Y.A. şi de la 14 noiembrie 2001, pentru inculpatul A.S., la zi şi i-a obligat la cheltuieli judiciare către stat, disjungând soluţionarea laturii civile.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în fapt următoarele:
La data de 4 iunie 2001, prin punctul de trecere a frontierei Giurgiu - Ruse, a intrat în România un autotren TIR, condus de şoferul turc E.T., însoţit de O.F., încărcat la Istambul cu marfă pentru firma germană S.T MUNCHEN.
Cei doi cetăţeni turci, E.T. şi O.F. (trimişi în judecată separat) au fost aşteptaţi pe linia de centură a municipiului Bucureşti de inculpaţii Y.A. şi A.S. care le-a propus să le predea marfa (confecţii) pentru a o valorifica. Cei doi fiind de acord, autotrenul a fost condus de inculpatul O.F. în comuna Tătărani, sat Gheboieni, din judeţul Dâmboviţa împreună cu inculpatul A.S., la locuinţa părinţilor numitei A.N., prietena inculpatului Y.A. pe care au asigurat-o că sunt proprietarii mărfii, unde a şi fost descărcată.
Inculpaţii E.T. şi A.S. au înoptat cu părinţii numitei A.N., în timp ce aceasta împreună cu inculpatul Y.A. au revenit în Bucureşti cu un alt autovehicul, iar inculpatul O.F. a condus autotrenul TIR şi l-a parcat pe linia de centură a municipiului Bucureşti. Ulterior autotrenul a fost parcat la sediul T.C. SRL BUCUREŞTI, de unde a fost ridicat de organele de poliţie şi restituit părţii vătămate.
Pentru a induce în eroare organele de poliţie şi a obţine astfel din partea acestora că autotrenul cu marfă ar fi fost sustras, la data de 14 iunie 2001, inculpatul E.T. a fost transportat de inculpatul Y.A. la Poliţia oraşului Băicoi, unde primul a depus o plângere, în sensul că ar fi fost sechestrat de două prostituate şi după ce i s-a dat drumul ar fi constatat dispariţia autovehiculului şi a mărfii.
Valoarea totală a prejudiciului cauzat firmei germane SC S.T. MUNCHEN s-a reţinut a fi de 8.900.000.000 lei care s-a recuperat parţial prin restituirea autotrenului şi a remorcii rămânând nerecuperată contravaloarea mărfii în sumă de 3.500.000. lei.
S-a mai reţinut că inculpatul Y.A., ulterior datei de 14 septembrie 2000, a pătruns fraudulos pe teritoriul României, neavând paşaport.
Prin Decizia penală nr. 459 din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii Y.A. şi A.S. prin care susţineau că nu sunt vinovaţi, întrucât nu s-au înţeles cu ceilalţi doi autori care au transportat şi introdus marfa în România şi că încadrarea juridică a faptei comise era în infracţiunea de tăinuire şi nu de furt, astfel că se impunea reducerea pedepselor.
Împotriva acestei decizii inculpaţii menţionaţi au declarat recurs reiterând motivele din apel, temeiuri de casare, prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi 18 C. proc. pen.
Recursul declarat de inculpatul Y.A. este fondat pe un alt motiv, ce se va lua în examinare, din oficiu, iar recursul declarat de inculpatul A.S. nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse mai jos:
Din examinarea hotărârilor pronunţate în cauză şi a lucrărilor dosarului rezultă că instanţele, întemeindu-se pe probele administrate, au stabilit şi reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor şi, de asemenea, au dat o corespunzătoare încadrare juridică faptelor penale comise.
În declaraţiile date, inculpaţii E.T. şi O.F. au confirmat faptul că pe linia de centură a municipiului Bucureşti au fost contactaţi de inculpaţii Y.A. şi A.S. care le-au propus să valorifice marfa şi împreună au făcut demersuri pentru depozitarea şi vânzarea acesteia, inculpatul Y.A. ocupându-se ulterior de „vânzare" în centrul comercial E. luând chiar din prima zi mai multe confecţii în autoturismul cu care se deplasa.
Martorii A.N., A.G. şi A.A. au relatat că la depozitarea mărfii în locuinţa părinţilor concubinei inculpatului Y.A., inculpaţii au spus că posedă acte de provenienţă a mărfii care este proprietatea lor şi vor să o valorifice.
În sfârşit inculpaţii au recunoscut că s-au înţeles să valorifice marfa, ulterior revenind, în sensul că nu au avut reprezentarea că marfa nu ar aparţine conaţionalilor lor, şi deci s-ar face vinovaţi doar pentru tăinuirea acesteia. O astfel de susţinere este însă contrazisă prin încercarea lor de a înscena tâlhărirea de către persoane necunoscute, prin plângerea adresată organului de poliţie.
Prin urmare, rezultă probe certe de vinovăţie a inculpaţilor în sustragerea mărfii aparţinând firmei germane, astfel că nici cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de tăinuire nu se justifică şi nici de trimiterea cauzei la prima instanţă pentru completarea probelor.
Referitor la pedepsele aplicate inculpaţilor se constată că acestea au fost just individualizate, în raport de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în care sens instanţa de fond, a avut în vedere gradul mare de pericol social al infracţiunii de furt comise, exprimat în împrejurările concrete de fapt în care a fost comisă, sus-arătate, de consecinţele prejudiciabile pentru partea vătămată şi cooperarea mai multor persoane la realizarea sustragerii.
Ca atare, pentru acest considerent se va respinge recursul declarat de inculpatul A.S., iar recursul declarat de inculpatul Y.A. se va admite pentru un alt motiv, invocat din oficiu şi anume pentru omisiunea de a se constata că pedeapsa de un an închisoare aplicată pentru infracţiunea de trecere frauduloasă prevăzută de art. 69 din Legea nr. 56/1992, a fost graţiată, în întregime condiţionat, conform art. 1 din Legea nr. 543/2002.
Din pedepsele aplicate inculpaţilor se va deduce durata arestării preventive.
Inculpatul A.S. va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat din care onorariul de avocat pentru apărarea sa din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul Y.A. împotriva deciziei penale nr. 459 din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 157 din 11 aprilie 2002 a Tribunalului Prahova cu privire la neaplicarea dispoziţiilor Legii nr. 543/2002 pentru pedeapsa stabilită inculpatului pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei prevăzută de art. 69 din Legea nr. 56/1992.
Înlătură aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen.
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată inculpatului în pedepsele componente de un an închisoare, pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei prevăzută de art. 69 din Legea nr. 56/1992 şi 10 ani închisoare, pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 - art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) şi alin. (4) C. pen.
În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 constată graţiată integral şi condiţionat pedeapsa de un an închisoare aplicată inculpatului Y.A. pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei prevăzută de art. 69 din Legea nr. 56/1992.
Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 543/2002.
Inculpatul Y.A. urmează să execute pedeapsa de 10 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 10 septembrie 2001 la 14 ianuarie 2004.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva deciziei penale nr. 459 din 14 octombrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 14 noiembrie 2001 la 14 ianuarie 2004.
Obligă pe inculpatul A.S. la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2005/2004. Penal. Art.215 alin.3,5 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 2010/2004. Penal. Art.176 c.pen. Recurs → |
|---|
