ICCJ. Decizia nr. 2003/2004. Penal. Art.215 alin.3 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2003/2004
Dosar nr. 1639/2003
Şedinţa publică din 15 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă,
Examinând actele dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 301 din 2 octombrie 2002, Tribunalul Hunedoara, secţia penală, a dispus condamnarea inculpaţilor:
1) T.C. la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod, în infracţiunea, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare.
În baza art. 83 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 260/1998 a Judecătoriei Timişoara, urmând ca, în final, inculpatul să execute în total 4 ani şi 6 luni închisoare.
2) R.V. la:
- 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 26, raportat la art. 215 alin. (2) şi (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 alin. (2), (3) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP);
- 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul R.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare.
S-au aplicat, pentru ambii inculpaţi, dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), au fost deduse din pedepsele aplicate inculpaţilor arestarea preventivă de la 12 noiembrie 1999, pentru inculpatul T.C. şi de la 22 februarie 2000, pentru inculpatul R.V., până la 12 octombrie 2001, pentru ambii inculpaţi.
În baza art. 118 lit. d) C. pen., au fost confiscate sumele de 470.387.461 lei şi 576.019.129 lei, obligându-i pe inculpaţi, în solidar, la plata acestora către stat.
Au fost respinse pretenţiile părţilor civile SC T. SA Rovinari, judeţul Gorj şi SC T. SA Motru, judeţul Gorj.
Instanţa a reţinut că în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale inculpaţii au indus în eroare cele două societăţi comerciale (SC T. SA Motru şi SC T. SA Rovinari), livrându-le acestora combustibil, în loc de motorină şi astfel au obţinut un folos material injust de 1.046.406.590 lei.
Inculpatul T.C. era administrator la SC L.S.C. SRL Calafat, iar inculpatul R.V. era patronul SC E.A. SRL Craiova.
Produsul combustibil era destinat consumului casnic, iar cei doi inculpaţi au hotărât să-l vândă drept motorină, pentru a obţine, în mod ilicit venituri mari şi rapide.
Astfel inculpatul T.C. cunoştea că unităţile de transport şi terasare din bazinul carbonifer Oltenia aveau nevoie de cantităţi mari de combustibil, pentru care plăteau cu ordine de compensare C., în lipsă de lichidităţi băneşti.
În cursul lunii martie 1999, inculpatul R.V. a solicitat martorului M.M., director comercial la SC Y.C. SRL Craiova, să procure şi să-i vândă cantităţi mari de combustibil. Martorul, care mai avusese relaţii comerciale cu inculpatul, a acceptat propunerea şi la data de 4 aprilie 1999 a cumpărat cantitatea de 299,550 tone combustibil de la A. SA Piteşti, pe care a revândut-o în aceeaşi zi societăţii inculpatului R.V., cu suma de 958.577.973 lei, iar inculpatul a revândut-o SC A. SRL Piteşti.
Inculpatul T.C. a intrat în posesia unui carnet cu facturi şi chitanţier aferent, având antetul societăţii A. SRL Piteşti, prin intermediul martorului I.M. Tot la solicitarea inculpatului R.V., acelaşi martor a cumpărat de la martorul C.S. două facturiere şi chitanţiere aferente, o parte fiind ştampilate (împrejurare ce rezultă şi din declaraţiile martorilor R.M. şi S.D.).
Martorul M.S. (administrator, prin cesionare, la SC A. SRL Piteşti) a declarat că în perioada iulie 1998 – iunie 1999, nu a desfăşurat nici un fel de activitate comercială, nu îi cunoaşte pe inculpaţi, nu a semnat nici un act de primire a mărfii, dar a recunoscut că, în baza unei înţelegeri cu C.S., i-a vândut facturi şi chitanţiere ale firmei A. SRL Piteşti, martorului I.M.
Pe factura emisă de inculpatul R.V. către SC A. SRL Piteşti, combustibilul a fost vândut, în continuare, către SC A.I. SRL Galaţi, al cărui patron este martorul S.V., cunoscut de inculpatul T.C., prin intermediul inculpatului R.V.
Factura din 1 aprilie 1999, completată de o persoană din anturajul inculpaţilor, rămasă neidentificată, atestă vânzarea de către societatea A. SRL, către SC A.I. SRL Galaţi, a cantităţii de 352.023 l motorină, transformaţi în 299 tone în valoare de 1.752.602.829 lei (cantitate vândută de inculpat către SC A. SRL Piteşti).
Martorul S.V. îi datora inculpatului T.C. suma de 577 milioane lei, sumă cerută de inculpat în cursul lunii martie 1999, acesta acceptând ca să primească eventual motorină în contul datoriei.
La scurt timp de la această discuţie martorul a fost contactat telefonic de o persoană, care s-a prezentat ca fiind D.I., patron al SC A. SRL Piteşti şi care i-a făcut oferta de a-i vinde motorină, în valoare de 1.752.602.829 lei. Martorul l-a contactat pe inculpatul T.C., care i-a spus să cumpere toată cantitatea, pe care ulterior o va cumpăra el.
În aceste condiţii, având asigurată desfacerea mărfii, S.V. s-a prezentat la Piteşti, unde persoana care s-a recomandat D.I. i-a înmânat factura din 1 aprilie 1999, prin care SC A. SRL, vinde SC A.I. SRL Galaţi cantitatea de 352.023 litri motorină, factură ce face parte din carnetul facturier, care se afla în posesia inculpatului T.C. şi care îi fusese dat de I.M. În aceeaşi zi, S.V. l-a sunat pe inculpatul T.C., s-a întâlnit cu el în oraşul Piteşti şi i-a remis factura din 1 aprilie 1999, prin care s-a revândut aceeaşi cantitate de 352.023 litri motorină către SC L.S.C. SRL Calafat, inculpatul semnând de primirea produsului, în valoare de 1.795.549.635 lei, pentru care a plătit cu ordinul de compensare C.
S.V. a achitat în numerar lui D.I., patron al SC A., pentru 480 litri motorină, după care acesta nu l-a mai căutat pe martor.
La scurt timp, inculpatul T.C. i-a solicitat martorului S.V. să-l crediteze cu un miliard lei, dar creditarea s-a efectuat doar pentru suma de 850 milioane lei, în compensarea bonurilor de cumpărare predate.
Conform facturii din 12 noiembrie 1998, societatea A. SRL Piteşti a cumpărat de la SC A.R. SA Piteşti 30 carnete cu câte 50 de facturi fiecare.
Ca urmare a facturii emise de SC A.I. SRL Galaţi, către SC L.S.C. SRL Calafat, inculpatul T.C. s-a deplasat la SC T. SA Motru şi SC T. SA Rovinari, unde, în numele firmei a negociat preţul de vânzare a motorinei, acceptând plata cu ordine de compensare C. Apoi s-a deplasat la staţia C.F.R. E. Târgu-Jiu, de unde a luat în primire combustibilul livrat de SC A.R. SA Piteşti, a plătit taxele de manevră, întocmind facturile în valoare de 886.103.583 lei şi în valoare de 979.019.874 lei. Pentru a induce în eroare cele două societăţi, inculpatul T.C. nu le-a prezentat certificatul de calitate în original ci o declaraţie de conformitate contrafăcută.
Conform proceselor verbale de predare-primire, inculpatul T.C. a primit de la unităţile beneficiare plata cu ordine de compensare C., în valoare de 900 milioane lei şi respectiv un miliard lei.
Martorul M.M., patron al SC Y.C. SRL, a declarat că în prezenţa sa inculpatul T.C. i-a dat inculpatului R.V. trei procese-verbale de compensare, în valoare de 904.436.226 lei, pentru care martorul a întocmit proces verbal cu inculpatul R.V.
Prin Decizia penală nr. 72/ A din 27 februarie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi.
Apelul inculpatului R.V. viza reducerea pedepsei, iar în apelul inculpatului T.C. se susţinea că faptele sale nu constituie infracţiuni, solicitându-se achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.
Curtea de apel a reţinut că inculpatul T.C., ajutat de inculpatul R.V. a indus în eroare ambele societăţi T. SA Motru şi Rovinari, folosindu-se de acte false, prin livrarea combustibilului în loc de motorină, la preţul motorinei, realizând astfel un folos necuvenit în sumă de 1.046.590 lei. Instanţa a apreciat că faptele inculpatului T.C., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), precum şi ale infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.
Referitor la apelul declarat de inculpatul R.V., s-a apreciat că pedepsele aplicate, precum şi pedeapsa rezultantă au fost bine individualizate, fiind orientate spre minimul special al pedepselor, iar reţinerea unor circumstanţe atenuante, care ar fi determinat coborârea pedepsei sub minim nu se justifică.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambii inculpaţi.
Ambele recursuri declarate de inculpaţi vizează lipsa caracterul penal al faptelor săvârşite, solicitându-se achitarea recurenţilor inculpaţi.
S-a susţinut, în ambele recursuri, că s-a vândut numai combustibil, iar nu motorină, pe de o parte iar societăţile care au cumpărat combustibilul nu ar avea nici o pagubă, element în lipsa căruia nu ar exista infracţiunea de înşelăciune.
Recursurile sunt nefondate, pentru motivele ce urmează:
Din probele dosarului rezultă că inculpatul T.C. a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată (înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, ambele în forma continuată, precum şi infracţiunea de uz de fals) şi pentru care a fost condamnat de prima instanţă, hotărâre menţinută de instanţa de recurs.
Împrejurarea că societăţile înşelate nu au prejudiciu este clar explicată de prima instanţă, prin faptul că acestea au primit de la unităţile beneficiare, cărora le-au predat combustibilul, preţul motorinei, iar nu al combustibilului, şi prin urmare nu au fost ele prejudiciate, ci unităţile beneficiare care nu s-au constituit părţi civile.
Pentru că inculpaţii au beneficiat de pe urma acestor infracţiuni, sumele dobândite, în mod vădit, prin săvârşirea infracţiunii (respectiv diferenţa dintre preţul motorinei plătit de părţile civile şi preţul combustibilului livrat efectiv de inculpaţi), instanţa de fond a dispus confiscarea specială a acestor sume, în baza art. 118 lit. d) C. pen.
Înalta Curte constată că faptele inculpaţilor de a induce în eroare părţile civile asupra combustibilului livrat, prin emiterea a două facturi prezentând menţiuni neadevărate şi prin folosirea de către T.C. a declaraţiei de conformitate contrafăcute, în locul celei originale ridicate din staţia C.F.R. E., se încadrează în prevederile art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod, art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2), iar pentru inculpatul T.C. şi în dispoziţiile art. 291 C. pen.
Totodată, Înalta Curte observă că inculpatul R.V. nu a formulat ca motiv de apel, în faţa Curţii de Apel Alba Iulia, greşita sa condamnare, pentru fapte care nu ar constitui infracţiuni, ci a solicitat, doar, reducerea pedepsei, astfel încât nu poate critica, sub acest aspect, Decizia instanţei de apel.
Înalta Curte constată că ambele hotărâri atacate sunt legale şi se întemeiază pe probele dosarului, astfel încât va respinge, ca nefondate ambele recursuri declarate de inculpaţi.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.200.000 lei, fiecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii T.C. şi R.V., împotriva deciziei penale nr. 72/ A din 27 februarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare statului, în sumă de 1.200.000 lei fiecare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2005/2004. Penal. Art.215 alin.3,5 c.pen.... → |
|---|
