ICCJ. Decizia nr. 2020/2004. Penal. Art.20 rap.la art.174 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2020/2004
Dosar nr. 4821/2003
Şedinţa publică din 15 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 374 din 11 septembrie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia penală, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 181 C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul A.N. la pedeapsa de 11 luni închisoare.
A constatat executată pedeapsa aplicată şi a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă.
În latura civilă, a admis în parte, pretenţiile părţii civile C.R. şi a obligat inculpatul să plătească acesteia 2.000.000 lei daune morale.
A obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul clinic judeţean Constanţa 11.696.440 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
S-a reţinut că, în ziua de 15 aprilie 2000, inculpatul A.N. a aplicat părţii vătămate C.R., lovituri cu pumnul în zona feţei, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale.
Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, prin Decizia nr. 37/ P din 17 februarie 2003, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa împotriva hotărârii primei instanţe, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 181 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 182 C. pen., text de lege în baza căruia, cu aplicarea art. 74 – art. 76 lit. d) C. pen., a condamnat pe inculpatul A.N. la pedeapsa de 11 luni închisoare şi a menţinut celelalte dispoziţii.
Prin Decizia nr. 2882 din 17 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat Decizia atacată şi a trimis dosarul aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa împotriva hotărârii primei instanţe.
În motivarea acestei decizii, instanţa de recurs a constatat că instanţa de apel nu a arătat în ce constau împrejurările reţinute ca circumstanţe atenuante judiciare şi temeiurile care justifică reţinerea acestora în favoarea inculpatului.
Rejudecând, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, prin Decizia nr. 284/ P din 10 septembrie 2003 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa împotriva hotărârii primei instanţe, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 181 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul A.N. la 11 luni închisoare, pe care o constată executată. Celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate au fost menţinute.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, în raport de noul raport de expertiză medico-legală efectuată în apel şi de poziţia subiectivă a inculpatului dedusă din împrejurările comiterii faptei, cu referire la zona vitală vizată, intensitatea loviturilor, obiectul vulnerant, rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţia de a lovi, de a vătăma şi nu se a suprima viaţa părţii vătămate.
La stabilirea pedepsei, instanţa de apel a avut în vedere împrejurările săvârşirii faptei, limitele de pedeapsă, circumstanţele personale şi cele care atenuează răspunderea penală, reţinând ca circumstanţe atenuante conduita bună a inculpatului, până la săvârşirea infracţiunii.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen.
S-a susţinut că faptei i s-a dat o greşită încadrarea juridică, deoarece în realitate ea întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Infracţiunile de omor şi, respectiv, vătămare corporală gravă au în comun obiectul juridic generic care se referă la relaţiile sociale ocrotite de lege privitoare la drepturile persoanei, dar sunt deosebite sub aspectul obiectului juridic special, în sensul că în primul caz sunt încălcate relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă, iar în al doilea caz, cele privitoare la integritatea corporală şi sănătate.
Pe de altă parte, sub aspectul laturii subiective, omorul se săvârşeşte întotdeauna cu intenţie, în timp ce vătămarea corporală se săvârşeşte, după caz, cu intenţie indirectă sau praeterintenţie, iar vătămarea corporală gravă numai cu praeterintenţie, în sensul că făptuitorul răspunde, în baza art. 182 alin. (1) C. pen., chiar dacă nu a prevăzut rezultatul mai grav, cu referire la pricinuirea unei vătămări care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 zile, survenit în urma acţiunii sale iniţiale de vătămare corporală prin lovire, dar putea să prevadă acest rezultat.
Drept urmare, încadrarea juridică a faptei, cu referire în speţă la tentativă la infracţiunea de omor sau săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, impune stabilirea poziţiei psihice a făptuitorului, în raport cu împrejurările concrete, cu instrumentul vulnerant, apt sau nu de a produce moartea, numărul şi intensitatea loviturilor, raporturile dintre inculpat şi victimă anterioare săvârşirii faptei, atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii.
Este de reţinut că, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite izolat, ele, pot duce la o concluzie eronată, astfel că, pentru a evita o încadrare juridică greşită, este necesară întotdeauna luarea în considerare a tuturor împrejurărilor.
Pentru o legală încadrare a faptei, este deosebit de relevantă împrejurarea că atât infracţiunea de omor consumată, cât şi tentativa se caracterizează prin aceleaşi trăsături, ceea ce le deosebeşte constând doar în lipsa rezultatului urmărit sau producerea unui rezultat de o gravitate mai redusă (cu referire în acest caz la vătămarea corporală gravă).
Sub acest aspect, durata îngrijirilor medicale şi împrejurarea că, prin caracterul lor, leziunile au pus în pericol viaţa victimei, invocate în recurs, sunt mai puţin semnificative.
Relevante aşadar, pentru caracterizarea juridică a faptei ca tentativă de omor sau vătămare corporală sunt împrejurările în care fapta a fost comisă, obiectul vulnerant, intensitatea loviturilor, regiunea anatomică vizată.
Cu alte cuvinte, este greşit să se considere că orice vătămare corporală produsă într-o zonă vitală a corpului, chiar dacă a necesitat un anumit număr de îngrijiri medicale, trebuie neapărat încadrată ca tentativă de omor, fără a se ţine seama de împrejurările concrete în care s-a consumat fapta, de modul derulării acţiunii şi nu în ultimul rând, de datele ce caracterizează persoana inculpatului, în general şi în momentul de referinţă.
Or, în cauză, este dovedit că părţile s-au lovit reciproc, aspect confirmat încă din faza urmăririi penale, iar loviturile aplicate de inculpat nu au fost de o intensitate mare şi nu au fost aplicate cu un instrument apt să producă moartea, urmările prezentate de partea vătămată fiind favorizate, în mare parte, de vârsta şi Constituţia fizică a acesteia. Aşa fiind, se desprinde concluzia că inculpatul a avut doar intenţia de a lovi şi nu de a suprima viaţa.
În concluzie, în mod corect instanţa a reţinut că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă şi nu de tentativă la omor, aşa încât, recursul apare ca fiind nefondat sub aspectul acestei critici.
Din actele dosarului rezultă că inculpatul, aflat la vârsta maturităţii, asigură întreţinerea sa şi a familiei sale prin desfăşurarea de activităţi licite, nu are antecedente penale şi nici alte abateri, ceea ce ilustrează un comportament social pozitiv corect, împrejurări apreciate de instanţă justificat ca şi circumstanţele atenuante în raport de care, pedeapsa aplicată este aptă de a atinge scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni, aşa încât, recursul se constată a fi nefondat şi sub acest aspect.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (3) din acelaşi cod, onorariul de avocat conform dispozitivului, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei nr. 284 din 10 septembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, privind pe inculpatul A.N., ca nefondat.
Onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 400.000 lei, va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2015/2004. Penal. Art.174, 176 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2023/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs... → |
|---|
