ICCJ. Decizia nr. 2164/2004. Penal. Art.257 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2164/2004
Dosar nr. 1124/2003
Şedinţa publică din 22 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 3 din 5 februarie 2003, Curtea de Apel Cluj a condamnat pe inculpatul T.N. la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
A fost făcută aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), iar în baza art. 19 din Legea nr. 78/2000 inculpatul a fost obligat să restituie părţii vătămate M.A. suma de 3.000 mărci germane în echivalentul unei valute convertibile sau în lei, la data plăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
La începutul lunii decembrie 1999, partea vătămată M.A. a mers la domiciliul familiei T. pentru a discuta cu mama inculpatului, care la acea dată era judecător la Judecătoria Târgu Lăpuş, posibilitatea obţinerii unei soluţii favorabile în procesul pe care inculpatul M.M. urma să-l aibă la acea instanţă. Cu această ocazie, M.A. a lăsat mamei inculpatului câteva bijuterii din aur (o pereche de cercei şi două inele) pentru a-i fi date acestuia din urmă, iar în săptămâna următoare s-a întâlnit cu recurentul care a chemat-o la locuinţa sa după orele 21,00 pentru a discuta în legătură cu situaţia lui M.M.
La locuinţa părinţilor inculpatului, partea vătămată s-a întâlnit cu acesta care i-a spus să facă rost de 3.000 mărci germane pe care să-i aducă după 3 zile.
Pentru a procura aceşti bani, partea vătămată a luat legătura cu fiica sa, M.M., stabilind împreună să vândă garsoniera, iar până la data vânzării au împrumutat de la un frate al inculpatului M.M. şi de la alte rude această sumă, pe care ulterior a restituit-o din vânzarea locuinţei.
După ce a intrat în posesia banilor, la data stabilită M.A. a mers din nou la domiciliul părinţilor inculpatului care, după ce a primit cei 3.000 mărci germane i-a promis că-i va rezolva situaţia, precizându-i că suma respectivă o va împărţi cu alte trei persoane.
Bijuteriile au fost returnate lui M.A., recurentul oprind banii. După primirea banilor şi după ce la prima instanţă, soluţia pronunţată de preşedintele judecătoriei a fost de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. pen. şi aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ, când dosarul a ajuns la Tribunalul Mureş, inculpatul T.N. a discutat cu o avocată pentru a susţine interesele lui M.M. la acea instanţă. Deoarece la tribunal soluţia a fost schimbată rudele lui M.A. i-au solicitat inculpatului banii respectivi. Inculpatul a refuzat să-i restituie sub motiv că i-a dat mai departe.
Împotriva soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, inculpatul T.N. şi partea vătămată M.A. au declarat recurs.
Inculpatul, prin apărătorul său, a criticat hotărârea ca netemeinică susţinând că în mod greşit instanţa a reţinut în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen., deoarece soluţia se bazează pe un material probator neconcludent din care nu se poate trage concluzia că acesta a comis fapta penală imputată, ea având în vedere numai declaraţiile părţii vătămate şi ale soţului acesteia, care sunt contradictorii.
De asemenea, a susţinut că deşi partea vătămată a declarat că nu îl cunoaşte pe preşedintele instanţei care a pronunţat soluţia, situaţia nu corespunde realităţii, întrucât din declaraţia martorului T.I. rezultă contrariul.
Susţinând că inculpatul T.N. nu este vinovat de comiterea infracţiunii, deoarece a fost un intermediar care a dus banii fără a şti motivul acestei transmiteri, apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
De asemenea, apărătorul criticând soluţia pronunţată a susţinut că instanţa, fără să argumenteze a înlăturat probele şi împrejurările favorabile recurentului şi anume faptul că inculpatul a sesizat pe preşedintele judecătoriei despre cele solicitate de către M.A. şi că a solicitat mamei sale să returneze acele bijuterii, ceea ce denotă buna credinţă a inculpatului prin respingerea tentativei de corupere.
În sfârşit, apărătorul a invocat şi împrejurarea că în toamna anului 2000, când circula zvonul în satul natal al său că acesta a pretins bani de la familia M. în schimbul unei soluţii favorabile, a mers la procurorii parchetului din raza instanţei la care funcţiona şi cărora aducându-le la cunoştinţă afirmaţiile respective i s-a răspuns că este cunoscută împrejurarea că banii au fost luaţi de preşedintele judecătoriei.
Partea vătămată, declarând recurs, a solicitat admiterea lui şi recalcularea daunelor materiale, în sensul ca inculpatul să fie obligat la plata sumei de 250.000.000 lei reprezentând contravaloarea unei garsoniere şi 16.000.000 lei cheltuieli judiciare, bani pe care inculpatul să-i plătească în echivalentul unei valute convertibile sau în lei la data plăţii.
Recursurile nu sunt fondate.
1. Referitor la recursul declarat de inculpatul T.N.
Analizând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs se constată că este legală şi temeinică, soluţia de condamnare, bine motivată a fost pronunţată pe baza probelor ce au fost complet administrate şi corect interpretate.
Astfel, din probatoriul respectiv rezultă că recurentul s-a interesat de dosarul respectiv în care, în prima fază, s-a pronunţat o soluţie de achitare şi de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ. Această atitudine a lui s-a datorat împrejurării că a primit o sumă de bani pentru a se comporta în acest mod, deoarece, în caz contrar, cele întreprinse de el nu ar fi avut vreo justificare. Situaţia respectivă reiese din declaraţiile martorilor M.A., M.M. şi M.V. care au relatat atât în scris cât şi oral că au dat inculpatului o sumă de bani, iar acesta le-a promis în schimb că îl va ajuta pe M.M., ceea ce s-a întâmplat în realitate.
Mai mult, din declaraţia martorului T.I. a rezultat că împreună cu preşedintele judecătoriei, fiind în vizită la familia M. a aflat că partea vătămată a dat recurentului o sumă de bani.
Instanţa reţine că declaraţiile acestor martori exprimă adevărul, deoarece din dosar nu rezultă că aceştia ar fi interesaţi să-l acuze pe nedrept pe inculpat care de altfel nu a susţinut că ar fi în duşmănie cu ei.
Împrejurarea că nu s-a stabilit cu certitudine modul în care partea vătămată a procurat acea sumă de bani, nu are relevanţa juridică atât timp cât s-a stabilit pe baza probelor administrate, coroborate cu declaraţia inculpatului că acesta a primit-o.
Faptul că inculpatul i-a asigurat apărarea lui M.M., prin angajarea unui avocat dovedeşte interesul pe care l-a avut faţă de acel caz, pentru a justifica primirea banilor respectivi, din dosar nerezultând un alt motiv care să-l determine să procedeze în acest mod.
De asemenea, împrejurarea că familia M. îl cunoştea pe preşedintele judecătoriei nu duce la concluzia că inculpatul nu a comis fapta, deoarece chiar şi în această situaţie, recurentul se putea prevala de influenţa pe care ar fi avut-o pe lângă acel funcţionar public, ceea ce s-a produs în realitate.
Aspectele relatate de apărător şi anume condamnarea preşedintelui judecătoriei şi a unui complice de al său pentru infracţiunea de luare de mită, precum şi adresarea recurentului parchetului de pe raza instanţei unde funcţiona nu duc la concluzia că el nu a comis fapta întrucât infracţiunea comisă de el nu are legătură cu cea pentru care preşedintele instanţei respective a fost condamnat.
Susţinerea apărătorului că inculpatul nu putea comite infracţiunea imputată, deoarece în cadrul instanţei respective el fusese judecător stagiar, iar persoana respectivă, preşedinte, nu are eficienţă juridică întrucât pentru comiterea faptei penale respective (art. 257 C. pen.) legea nu prevede că persoana care are influenţa trebuie să aibă o anumită calitate sau poziţie în societate, condiţia esenţială fiind aceea ca ea să lase să se creadă că are influenţă asupra acelui funcţionar. (Inculpatul fusese judecător la instanţa unde M. urma să fie judecat).
Împrejurarea susţinută de mama inculpatului, în sensul că suma primită nu era pentru el nu duce la concluzia că instanţa a stabilit o greşită situaţie de fapt, deoarece pe de o parte legea nu cere ca banii să fie daţi pentru persoana care lasă să creadă că are influenţă, ci şi pentru un altul pentru ca funcţionarul public să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. (De fapt inculpatul promisese lui M.A. că va interveni în favoarea lui M.M.).
Probele administrate în cauză duc la concluzia că inculpatul este vinovat de comiterea infracţiunii imputate fiind dovedit că suma de bani a fost dată recurentului care a pretins că are influenţă asupra persoanelor ce urmau să pronunţe o hotărâre favorabilă într-un proces penal.
Faţă de toate acestea, susţinerea apărătorului, în sensul că acţiunile întreprinse de inculpat constituie acte specifice de curierat, care nu atrag răspunderea penală nu sunt întemeiate.
Având în vedere că fapta prezintă un grad sporit de pericol social, determinat, printre altele, de calitatea pe care inculpatul a avut-o în momentul săvârşirii infracţiunii, de condiţiile în care a fost comisă, de poziţia oscilantă în cursul procesului penal şi ţinând seama de scopul pedepsei de reeducare a inculpatului şi de prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni prevăzut de art. 52 C. pen., este evident că în speţă nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 81 C. pen., referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În consecinţă recursul inculpatului urmează să fie respins.
2. Referitor la recursul părţii vătămate
Analizând actele dosarului în ceea ce priveşte pretenţiile băneşti ale acesteia se constată următoarele:
Recurenta a solicitat să-i fie restituiţi 6.000 mărci germane sau echivalentul în lei, după care în memoriul scris a cerut 3.000 mărci germane cu dobânda de 35% pe an pentru echivalentul de lei începând cu 1 decembrie 1999 până la achitarea integrală.
Prin sentinţa atacată cu recurs, inculpatul a fost obligat în temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 să restituie părţii vătămate suma de 3.000 mărci germane în echivalentul unei valute convertibile sau echivalentul în lei la data plăţii.
În recursul declarat, partea vătămată susţine că suma de 3.000 mărci germane la care a fost obligat inculpatul a fost greşit stabilită, deoarece pentru procurarea ei, vânduse o garsonieră, al cărui preţ în momentul de faţă, este de peste 176 milioane lei.
Recursul nu este fondat.
Analizând sentinţa recurată sub acest aspect se constată că ea este legală şi temeinică, instanţele stabilind corect cuantumul despăgubirilor acordate, care a avut în vedere solicitarea părţii vătămate de a i se restitui 3.000 mărci germane sau contravaloarea în lei a acestora.
Având în vedere principiile dreptului civil în materia despăgubirilor, instanţa nu poate obliga pe inculpat la restituirea unei sume mai mari decât cea care a fost solicitată şi s-a dispus, prin hotărâre, să-i fie restituită, indiferent de modul în care aceasta a fost obţinută (vânzarea unei locuinţe al cărui preţ a crescut mai mult decât o rată a inflaţiei).
Acordarea unei sume de bani numai în valută ar acoperi şi devalorizarea monedei naţionale, deoarece cursul valutar se modifică şi în raport de această situaţie.
Ca atare şi recursul părţii vătămate urmează să fie respins.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea cauzei vor fi restituite de către recurenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de inculpatul T.N. şi de către partea vătămată M.A. împotriva sentinţei nr. 3 din 5 februarie 2003 a Curţii de Apel Cluj, ca nefondate.
Obligă pe recurenţi să plătească fiecare statului câte 1.600.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2146/2004. Penal. Plângere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2166/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs → |
|---|
