ICCJ. Decizia nr. 2607/2004. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2607/2004
Dosar nr. 1489/2004
Şedinţa publică din 13 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2 din 7 ianuarie 2004, Tribunalul Vâlcea, secţia penală, a condamnat pe inculpatul D.M. la 7 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) – art. 175 lit. c) C. pen.
A luat act că partea vătămată D.N. nu se constituie parte civilă în cauză.
A obligat pe inculpat să plătească 2.025.000 lei cheltuieli de transport Serviciului de Ambulanţă Vâlcea, 414.309 lei cheltuieli de spitalizare Casei de Asigurări de Sănătate Vâlcea pentru Spitalul municipal Drăgăşani şi 9.151.281 lei, cu acelaşi titlu, aceleaşi părţi civile, pentru Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, inculpatul D.M. a fost trimis în judecată pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) – art. 175 lit. c) C. pen., constând în aceea că în data de 13 martie 2003, după ce a consumat băuturi alcoolice la un vecin, a lovit-o pe mama sa cu palmele peste faţă, atunci când aceasta i-a reproşat faptul că anterior luase un casetofon din bucătărie. Partea vătămată D.N., tatăl făptuitorului D.M., a intervenit lovindu-l pe acesta cu pumnul peste faţă, pentru ca inculpatul să nu o mai lovească pe soţia sa. Inculpatul a luat un topor, aflat lângă scară, cu care a lovit partea vătămată în creştetul capului. Partea vătămată s-a apărat, instinctiv, cu, mâna stângă, ceea ce a dus la atenuarea loviturii, dar s-a soldat cu fracturarea ambelor oase ale antebraţului.
Din actul de constatare medico-legală a rezultat că fractura mediană a oaselor antebraţului stâng s-au putut produce prin lovire cu muchia unui topor, leziunile provocate necesitând pentru vindecare 90 zile de îngrijiri medicale.
Această situaţie de fapt rezultă din declaraţiile părţii vătămate şi soţiei acestuia, mama inculpatului.
În faza urmăririi penale inculpatul a recunoscut că a lovit-o cu palma pe mama sa şi că, atunci când tatăl său a intervenit lovindu-l cu pumnul peste gură, acesta a lovit partea vătămată cu casetofonul în cap. Când partea vătămată a încercat să îl lovească din nou pe inculpat, acesta a lovit-o cu un taburet peste mână. Inculpatul nu a recunoscut că a lovit partea vătămată cu toporul.
În cursul cercetării judecătoreşti, partea vătămată a declarat că nu a fost lovită cu toporul de către inculpat ci cu un casetofon, iar mâna şi-a rupt-o când a fugit afară din casă, căzând pe scări.
Soţia părţii vătămate a confirmat declaraţia acesteia şi a arătat că toporul nu se afla acasă ci la vecinul P.C., unde inculpatul lucrase în cursul zilei.
Martorii P.C. şi S.N. au arătat că D.N. şi soţia acestuia au cerut ajutor acestora, spunându-le că partea vătămată a fost lovită cu toporul în cap de către inculpat.
Instanţa de fond a reţinut declaraţiile, concordante, date la urmărirea penală.
Totodată, în raport de obiectul folosit, apt să producă moartea, zona vizată, cât mai ales intensitatea loviturii, care duc la concluzia că intenţia inculpatului a fost de a suprima viaţa părţii vătămate, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare gravă, aşa cum acesta a pretins.
Împotriva hotărârii primei instanţe inculpatul a declarat apel, criticile formulate privind starea de fapt şi încadrarea juridică a faptei, considerate ca fiind eronat stabilite. Apelantul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei şi reţinerea circumstanţelor atenuante, prevăzute de art. 73 lit. b) şi art. 74 C. pen.
Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, prin Decizia penală nr. 57/ A din 26 februarie 2004, a respins apelul declarat de către inculpatul D.M., ca nefondat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a declarat recurs solicitând schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) – art. 175 lit. c) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen. În subsidiar, acesta a solicitat reţinerea circumstanţei atenuante legale, prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., stabilirea corectă a stării de fapt, în sensul lovirii părţii vătămate cu un casetofon şi nu cu toporul, reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare şi aplicarea unei pedepse sub minimul prevăzut de norma incriminatoare.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Una din condiţiile, ce se cer a fi îndeplinite cumulativ, pentru existenţa circumstanţei atenuante legale prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., priveşte cauza stării de puternică emoţie sau tulburare sub imperiul căreia a fost săvârşită fapta prevăzută de legea penală, care trebuie să constea într-o provocare din partea persoanei vătămate prin infracţiune.
În cauză este pe deplin stabilită împrejurarea lovirii inculpatului, cu pumnul de către partea vătămată. Aceasta din urmă a intervenit, ca urmare a faptului că inculpatul a lovit-o pe mama sa, soţia părţii vătămate.
Or, această circumstanţă atenuantă nu poate fi invocată de către inculpat şi nu poate fi reţinută de instanţă, în raport de împrejurarea că inculpatul, prin lovirea mamei, act material cu caracter de act provocator propriu, a determinat riposta părţii vătămate.
Ca atare, recursul se constată nefondat sub aspectul acestei critici.
Pe de altă parte, din descrierea medico-legală a leziunilor rezultă că loviturile au vizat zone vitale şi au fost aplicate cu intensitate mare, cu un instrument vulnerant apt a produce moartea.
Totodată, datele externe ale comiterii faptei, aşa cum acestea rezultă din materialul probator administrat în cauză, impun concluzia reprezentării suprimării vieţii victimei, în sensul că inculpatul a prevăzut şi acceptat posibilitatea decesului acesteia, ca urmare a loviturilor aplicate.
Or, infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen., se caracterizează pe plan subiectiv prin praeterintenţie.
Ca atare, în mod legal cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei a fost respinsă, aşa încât recursul se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestei critici.
Din actele dosarului se constată că inculpatul a avut o conduită procesuală sinceră, că regretă fapta comisă, că nu are antecedente penale.
Totodată, din actele dosarului nu rezultă elemente care să excludă caracterul accidental al faptei comise de către inculpat.
Împrejurările arătate relevă existenţa unui pericol social concret sub limita minimă a celui generic prevăzut de norma incriminatoare.
Or, instanţele au reţinut aceste împrejurări ca elemente de circumstanţiere în aplicarea unei pedepse, între limitele prevăzute de norma incriminatoare, egală cu cea minimă prevăzută de art. 175 C. pen., raportat la art. 21 alin. (2) din acelaşi cod.
Acordându-le semnificaţia cuvenită, cu referire la pericolul social concret al faptei şi făptuitorului, împrejurările menţionate au caracter de circumstanţe atenuante judiciare, aşa încât recursul se constată a fi întemeiat sub aspectul acestei critici, hotărârile pronunţate fiind supuse cazului de casare, prevăzut de art. 38515 pct. 14 teza I C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul declarat de inculpat, va casa hotărârile pronunţate în cauză numai cu privire la individualizarea pedepsei, va face aplicaţia art. 74 – art. 76 C. pen. şi va reduce pedeapsa aplicată inculpatului de la 7 ani şi 6 luni închisoare la 5 ani şi 6 luni închisoare.
Conform art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată se va deduce la zi timpul arestării preventive.
Totodată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a inculpatului, conform dispozitivului, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul D.M. împotriva deciziei penale nr. 57/ A din 26 februarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 2 din 7 ianuarie 2004 a Tribunalului Vâlcea, numai cu privire la individualizarea pedepsei aplicate.
Face aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen. şi reduce pedeapsa aplicată inculpatului de la 7 ani şi 6 luni închisoare la 5 ani şi 6 luni închisoare.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 18 noiembrie 2003 la 13 mai 2004.
Onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2603/2004. Penal. încheiere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2610/2004. Penal. Art.329 alin.3, Legea... → |
|---|
