ICCJ. Decizia nr. 2611/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2611/2004

Dosar nr. 815/2004

Şedinţa publică din 13 mai 2004

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 247 din 3 septembrie 2003, Tribunalul Tulcea, secţia penală, a condamnat pe inculpaţii:

- V.F. la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., la 3 ani şi 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 C. pen. şi la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare;

- P.I.M. la 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., la 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 269 alin. (1) C. pen., la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen. şi la 3 ani închisoare, pentru săvârşirea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., a contopit pedepsele şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare;

- B.I. la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen. şi la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 41 C. pen.

S-au constatat graţiate, conform art. 1 din Legea nr. 543/2002, pedepsele de câte 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicate inculpaţilor V.F. şi B.I., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) – art. 209 lit. a), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 C. pen.

În latura civilă

- inculpatul V.F. a fost obligat să plătească 10.000.000 lei părţii civile P.P. şi 30.000.000 lei părţii civile T.D., cu titlu de despăgubiri;

- inculpaţii V.F. şi B.I. să plătească, cu acelaşi titlu, 15.000.000 lei părţii civile P.I.

Acţiunile civile exercitate de părţile civile P.N., R.E., I.Şt. şi Spitalul Judeţean Tulcea au fost respinse, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la sfârşitul lunii decembrie 2001, pe timp de noapte, inculpatul V.F. a pătruns în locuinţa părţii vătămate T.D., prin escaladarea gardului şi forţarea uşii, de unde a sustras 3 icoane lipoveneşti, pe care le-a dat martorului G.C., în vederea valorificării.

În cursul lunii decembrie 2001, noaptea, acelaşi inculpat a pătruns în locuinţa părţii vătămate P.P., în aceeaşi modalitate, de unde a sustras o icoană lipovenească veche şi un ceas de perete foarte vechi.

În acelaşi mod, inculpatul V.F. împreună cu o altă persoană au pătruns în locuinţa părţii vătămate I.Şt., în noaptea de 3 august 2001, de unde au sustras un televizor color, un amplificator cu antenă satelit, două icoane şi 4 covoare.

În noaptea de 15 septembrie 2002, inculpaţii V.F. şi B.I. au pătruns în locuinţa părţii vătămate P.I., prin forţarea uşii şi au sustras un radiocasetofon, un radio Cosmos, un aspirator şi un frigider.

Aceştia au mai sustras din locuinţa părţii vătămate C.P., în noaptea de 27 septembrie 2002, o icoană, iar în noaptea de 30 septembrie 2002, un frigider, o pompă de apă, o maşină de spălat, o sobă de gaze şi un pick-up din locuinţa părţii vătămate R.E.

În noaptea de 30 aprilie 2002, în timp ce partea vătămată T.V. era agresată de către inculpatul P.I.M., inculpatul V.F. a sustras din locuinţa acesteia 3 icoane.

Împotriva hotărârii primei instanţe inculpaţii V.F. şi P.I.M. au declarat apel susţinând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, în raport de împrejurarea că nu au agresat partea vătămată. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi inculpatul B.C., solicitând reducerea pedepsei.

Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, prin Decizia penală nr. 12/ P din 23 ianuarie 2004, a admis apelurile declarate de inculpaţi, a desfiinţat sentinţa atacată şi rejudecând cauza:

- a schimbat încadrarea juridică pentru inculpaţii V.F. şi B.I. din infracţiunile prevăzute de art. 192 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpaţii menţionaţi la câte 3 ani închisoare, fiecare;

- a schimbat încadrarea juridică, pentru inculpatul P.I.M., din infracţiunile prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen. şi de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat inculpatul menţionat la 3 ani închisoare.

A contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.

A înlăturat aplicarea Legii nr. 543/2002.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În motivarea acestei decizii, instanţa de control judiciar a reţinut că intrarea în locuinţele părţilor vătămate menţionate, prin escaladarea gardului şi efracţie este absorbită în latura obiectivă a infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen.

Apărarea inculpatului V.F., în sensul sustragerii icoanelor din locuinţa părţii vătămate fără folosirea violenţei a fost înlăturată, reţinându-se declaraţia acestuia coroborată cu declaraţia părţii vătămate.

De asemeni, apărarea inculpatului P.I.M. privind inexistenţa infracţiunii de tâlhărie a fost înlăturată, reţinându-se declaraţia acestuia, în sensul că a participat la comiterea faptei împreună cu inculpatul V.F.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul V.F. a declarat recurs solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., în infracţiunea de furt şi, în subsidiar, reducerea pedepsei.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 200 C. proc. pen., „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul ca să se dispună trimiterea în judecată".

Art. 289 din acelaşi cod, dispune că „judecata cauzei se face în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu".

Din economia textelor legale menţionate rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în activitatea de judecată, de către instanţă, în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi în contradictoriu.

Numai după verificarea efectuată în aceste condiţii, instanţa poate reţine, motivat, că exprimă adevărul, fie probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecăţii.

Pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 62 şi art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200 şi art. 289 din acelaşi cod, hotărârea prin care se soluţionează cauza penală dedusă judecăţii trebuie să apară ca o concluzie, susţinută de materialul probator administrat în cauză, constituind un lanţ deductiv fără discontinuitate.

Totodată, în raport de dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., cu referire la art. 2 C. pen., desfăşurarea în limitele legii a represiunii penale, cu respectarea intereselor legitime ale persoanelor, impune încadrarea juridică corectă a faptei, în sensul stabilirii concordanţei depline între fapta concretă săvârşită de inculpat şi norma penală specială care incriminează acea faptă.

În cauză, cu referire la infracţiunea de tâlhărie în dauna părţii vătămate T.V., inculpaţii V.F. şi P.I.M., în declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, au arătat că au intrat în casa acesteia în data de 28 aprilie şi nu în data de 30 aprilie.

Totodată, fără a contesta sustragerea bunurilor enumerate, aceştia au arătat că nu s-au întâlnit cu partea vătămată.

Audiată în instanţă, partea vătămată T.V. a susţinut că în noaptea de 30 aprilie 2002 în locuinţa acesteia a intrat o persoană, care i-a aplicat mai multe lovituri. Aceasta a arătat că nu a fost agresată de nici unul dintre inculpaţii trimişi în judecată în prezenta cauză.

Totodată, din aceleaşi declaraţii nu rezultă că inculpaţii s-ar fi întâlnit cu partea vătămată în noaptea de 28 aprilie.

Este adevărat că pentru a fi luate în considerare, revenirile inculpatului, în faţa instanţei de judecată, cu privire la declaraţiile date în cursul urmăririi penale, trebuie să răspundă unei duble condiţionalităţi privitoare la motivele temeinice care au determinat-o şi la coroborarea noilor declaraţii cu celelalte probe administrate în cauză.

Examinarea acestor cerinţe are loc pe baza principiului ferm al lipsei preeminenţei probelor administrate fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul cercetării judecătoreşti.

În acelaşi timp, aceeaşi examinare este subordonată principiului aflării adevărului şi angajării răspunderii penale în condiţiile legii.

Din considerentele sentinţei pronunţate în cauza penală de faţă, cu referire la infracţiunea de tâlhărie, rezultă că instanţa de fond nu a examinat apărările inculpaţilor, a reţinut, nemotivat, probele administrate numai în cursul urmăririi penale şi nu a înlăturat neconcordanţele vădite menţionate.

Aşa fiind, prima instanţă a pronunţat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 teza ultimă C. proc. pen., deficienţă ce nu a fost înlăturată nici de instanţa de control judiciar, deşi această apărare a fost reiterată ca motiv de apel.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Curtea va admite recursul declarat de inculpatul V.F., va casa hotărârile pronunţate în cauză numai cu privire la infracţiunea de tâlhărie şi va trimite cauza spre rejudecare, sub acest aspect, Tribunalului Tulcea, în vederea administrării de probe pentru stabilirea concordanţei dintre fapta săvârşită, norma incriminatoare şi angajarea răspunderii penale, potrivit vinovăţiei, în condiţiile legii.

Măsura arestării preventive a inculpatului menţionat va fi menţinută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de inculpatul V.F. împotriva deciziei penale nr. 12/ P din 23 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Constanţa.

Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 247 din 3 septembrie 2003 a Tribunalului Tulcea, numai cu privire la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. şi trimite, sub acest aspect, cauza spre rejudecare la Tribunalul Tulcea.

Menţine măsura arestării preventive a inculpatului.

Onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 mai 2004.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2611/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs