ICCJ. Decizia nr. 3675/2004. Penal. Art.215 alin.3; 5 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3675/2004
Dosar nr. 5665/2003
Şedinţa publică din 1 iulie 2004
Deliberând asupra recursului de faţă constată:
Prin sentinţa penală nr. 352 din 19 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, judecând cauza trimisă spre rejudecare, prin Decizia penală nr. 604 din 7 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, l-a condamnat pe inculpatul R.I. la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi b) şi art. 76 lit. a) alin. (2) şi ultim. C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus prevenţia de la 26 martie 2001 la zi.
Conform art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
Conform art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
A fost respinsă ca nefondată cererea de despăgubiri.
În fapt s-au reţinut următoarele:
Inculpatul R.I., în calitate de director general al SC I.I. SRL a depus, la B.I.R., sucursala Bucureşti, o cerere prin care a solicitat acordarea unui credit de 1.000.000 dolari S.U.A., ce avea ca destinaţie plata avansului de 40% din valoarea contractului de vânzare cumpărare, cu firma P. SA.
În cererea formulată s-a arătat că rambursarea creditului se garanta prin cesionarea în favoarea băncii a creanţelor, pe care urma să le încaseze în urma derulării a două contracte de export de 1,6 milioane mărci germane, încheiate cu SC R.A. din Germania şi respectiv 820.000 lei dolari S.U.A., încheiat cu SC I. SA Grecia.
În declaraţia dată la 26 iunie 2002, inculpatul a arătat că pentru obţinerea împrumutului a făcut trei oferte de garanţie: cesiunea de creanţă a două contracte, creditul urmând a fi acordat după începerea producţiei, un depozit colateral la S.G. de 1.114.000 dolari S.U.A., în contul firmei P., dar acordul acestei firme a fost obţinut în ianuarie 1998 şi nu la data cererii de credit, şi o scrisoare de intenţie cu garanţii de 27 milioane dolari S.U.A., a unor societăţi elveţiene, materializată la un an, prin introducerea la B.
Din aceste trei oferte, banca a acceptat cesiunea celor două contractate acordând împrumutul pe un termen de 2 luni.
Pentru cele două contracte oferite drept garanţie inculpatul investise în echipamente 100.000 dolari S.U.A. şi obţinuse un spaţiu. În luna august 1997 echipamentul a fost sustras de asociata inculpatului, astfel încât cele două contracte au fost sistate. Această împrejurare a fost comunicată băncii pentru găsirea altor garanţii.
S-a mai reţinut că în decembrie 1997, inculpatul a mutat la B.I.R. contul ce constituie a doua garanţie, iar în luna ianuarie 1998 acest contract a devenit operabil ca formă reală de garantare, fiind lichidat împrumutul.
Instanţa a reţinut că inculpatul este în culpă, deoarece a acceptat condiţiile impuse de bancă cu privire la termenul de restituire a împrumutului, ştiind că nu-l va putea achita din garanţia oferită, respectiv din cesionarea contractelor cu termen de un an.
S-a mai reţinut că inculpatul nu a depus anterior aprobării creditului, acordul titularului contului cu privire la garantarea creditului, pentru ca cea de a doua garanţie oferită să devină operaţională din momentul încheierii contractului de împrumut.
Prima instanţă a reţinut astfel că prin acceptarea unui termen de scadenţă de numai 2 luni şi prin prezentarea contractului colateral fără acordul titularului, inculpatul a prezentat ca adevărată o faptă nereală.
S-a apreciat că elementele posterioare încheierii contractului nu au relevanţă în analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), iar faptul că împrumutul a fost rambursat în decembrie 1997, reprezintă doar o circumstanţă atenuantă.
S-a mai reţinut că prin neachitarea împrumutului la termen, inculpatul a produs o pagubă băncii.
Sentinţa a fost atacată cu apel de procuror şi de inculpat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 491/ A din 27 august 2002, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa şi rejudecând a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., dispunând punerea inculpatului în libertate dacă nu este arestat în altă cauză.
Conform art. 346 C. proc. pen., latura civilă a fost lăsată nesoluţionată.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 2345 din 20 mai 2003, a admis recursul declarat de procuror, a casat Decizia penală nr. 491/A/2002 şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, constatând că nu a fost soluţionat apelul declarat de procuror, împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă.
Rejudecând Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 564 din 24 septembrie 2003, a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat sentinţa numai în ceea ce priveşte latura penală şi în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului, pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv de la 26 martie 2001, la 27 august 2002.
S-au menţinut dispoziţiile sentinţei sub aspectul laturii civile.
Apelul declarat de procuror a fost respins ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că în cauză au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului şi s-a reţinut corect situaţia de fapt, dar s-a concluzionat greşit cu privire la vinovăţia inculpatului.
S-a reţinut astfel în esenţă că în luna martie 1997, inculpatul R.I., administrator la SC I.I. a solicitat B.I.R. un împrumut de un milion dolari S.U.A., pe termen de un an.
Pentru garantarea acestui împrumut inculpatul a oferit trei tipuri de garanţii.
1.- prima rată în valoare de 3 milioane dolari S.U.A. dintr-o finanţare externă de 30 milioane dolari S.U.A. din partea societăţii M. Elveţia;
2. - un depozit de un milion dolari S.U.A., constituit de societatea franceză P. SA la S.G.;
3. - cesiunea a două contracte de vânzare-cumpărare de mobilier şi cabane din lemn, încheiate de societatea al cărei administrator era inculpatul şi R.A. Germania şi respectiv I. SA Grecia, în valoare de 1.600.000 mărci germane şi 820.000 dolari S.U.A.
Comitetul director al băncii a ales garanţie nr. 3 şi a acordat creditul pe un termen de numai 2 luni.
Inculpatul a restituit creditul în tranşe şi cu întârziere, iar derularea celor două contracte de export (mobilier şi cabane) a fost stagnată prin acţiunea de sustragere şi expatriere a echipamentelor de prelucrare a lemnului de către asociata G.M.
În continuare inculpatul s-a comportat ca un comerciant de bună credinţă şi şi-a informat partenerii francezi despre situaţia creată, iar la 15 februarie 1998 are loc transferul sumei de 1.098.027,22 dolari S.U.A., în contul B.I.R.
Instanţa de apel a reţinut că din derularea evenimentelor rezultă lipsa intenţiei inculpatului de a păgubi banca, prin întârzierea rambursării creditului.
S-a concluzionat că inculpatul a manifestat bună credinţă atât la încheierea contractului de împrumut cât şi pe parcursul derulării acestuia, depunând diligenţe, pentru rambursarea creditului şi depăşirea unor situaţii critice apărute datorită acţiunii altor persoane. În consecinţă deşi toate elementele de bună credinţă evidenţiază lipsa intenţiei inculpatului de a înşela partea civilă, în mod greşit prima instanţă le-a considerat doar circumstanţe atenuante.
Din aceste considerente s-a concluzionat că este fondat apelul declarat de inculpat, care a susţinut că, fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune şi este nefondat apelul declarat de procuror, care a solicitat majorarea pedepsei.
De asemenea s-a reţinut că este nefondat apelul declarat de procuror cu privire la greşita respingere a cererii de despăgubiri întrucât, aşa cum a reţinut corect prima instanţă, partea civilă a obţinut deja, pe calea unei acţiuni civile un titlu executor, respectiv sentinţa civilă 5187 din 24 noiembrie 1999, pentru plata dobânzilor de întârziere aferente creditului.
Hotărârea instanţei de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susţinându-se că greşit s-a reţinut lipsa intenţiei inculpatului de a păgubi partea civilă, prin întârzierea rambursării creditului.
S-a susţinut astfel că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, prin acceptarea scadenţei de 2 luni, prin corespondenţa derulată între SC I.I. şi cele 2 firme străine urmărindu-se de către inculpat obţinerea unor date, care să creeze o aparenţă de credibilitate şi care să poată fi folosite pentru obţinerea creditului.
De asemenea s-a arătat că nici celelalte garanţii oferite de inculpat la solicitarea băncii nu erau operaţionale, întrucât în cazul depozitului colateral, deşi s-a dovedit relaţia partenerială dintre firma inculpatului şi titularul depozitului, nu s-a depus anterior aprobării creditului, acordul firmei titulare cu privire la garantarea împrumutului, iar în cazul celei de-a doua oferte de garanţie, aceasta era supusă unei condiţii suspensive, care se realiza abia după un an.
S-a mai arătat faptul că ulterior inculpatul a depus diligenţe în vederea acoperirii prejudiciului constituie doar elemente de circumstanţiere în favoarea inculpatului şi nu dovada bunei credinţe la încheierea contractului şi pe parcursul executării acestuia.
Recursul nu este fondat.
Curtea constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că fapta inculpatului, nu întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Astfel, potrivit art. 215 alin. (3) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul de împrumut.
Din actele dosarului rezultă că în cererea pentru acordarea împrumutului, inculpatul a arătat că pentru garantarea creditul SC I.I. SRL, cesionează băncii creanţele sale pe care le are de primit ca urmare a două contracte de export, în valoare de 1.600.000 mărci germane şi respectiv 820.000 dolari S.U.A.
Cele două contracte au fost prezentate băncii, fără ca inculpatul să altereze în vreun fel conţinutul acestora sau să prezinte vreo situaţie nereală, cu privire la derularea acestora.
Aşa fiind banca a cunoscut de la bun început clauzele acestora, deci implicit faptul că în termenul de 2 luni impus societăţii inculpatului, pentru rambursarea creditului, ele nu puteau fi executate.
În deplină cunoştinţă de cauză banca a acceptat garanţiile propuse şi a încheiat cu societatea inculpatului contracte de cesiune, cu privire la creanţele derivând din cele două contracte de vânzare-cumpărare, împrumutul acordat fiind garantat, potrivit contractului 801 din 20 mai 1997, cu cele două contracte de cesiune.
În aceste condiţii este evident că nu se poate reţine că inculpatul a fost de rea credinţă şi a prezentat părţii civile o situaţie neconformă cu realitatea, pe care dacă ar fi cunoscut-o partea civilă nu ar fi încheiat cu inculpatul contractul de credit.
Se mai reţine şi faptul că nerambursarea la scadenţă a creditului, nu este o consecinţă a vreunei manopere de inducere în eroare a părţii civile de către inculpat.
Împrejurarea că în decembrie 1997, inculpatul a luat măsuri pentru rambursarea creditului prin constituirea unei garanţii colaterale, astfel încât debitul, reprezentând împrumutul şi comisioanele a fost lichidat constituie o dovadă în plus a faptului că inculpatul nu a urmărit să înşele partea civilă nici cu ocazia încheierii contractului şi nici cu prilejul executării acestuia.
Simplu fapt că împrumutul nu a fost restituit la scadenţă ci la 7 luni de la aceasta, nu este de natură a dovedi intenţia inculpatului de a păgubi banca.
Faţă de considerentele expuse şi reţinând că din examinarea cauzei nu rezultă nici existenţa vreunui motiv de casare, care să poată fi luat în considerare din oficiu, Curtea va respinge recursul declarat de procuror, ca nefondat, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împotriva deciziei nr. 564 din 24 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3621/2004. Penal. Legea nr.87/1994. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3939/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
