ICCJ. Decizia nr. 3896/2004. Penal. Art.20, 174 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3896/2004
Dosar nr. 1908/2004
Şedinţa publică din 9 iulie 2004
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a II–a penală, prin sentinţa penală nr. 91 din 22 ianuarie 2004, a condamnat pe inculpatul Ş.N. la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru tentativă la infracţiunea de omor, prevăzută şi pedepsită de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.
Conform art. 61 C. pen., a dispus revocarea liberării condiţionate a restului neexecutat de 239 zile din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 1444/1999 a Judecătoriei sectorului 5 şi contopirea acestuia în pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca inculpatul să execute 7 ani închisoare.
A constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.
În fapt s-a reţinut că, în ziua de 27 septembrie 2000, pe fondul consumului de alcool, în locuinţa comună, între inculpat şi partea vătămată, C.J., a izbucnit un conflict, context în care inculpatul a luat un cuţit cu care a lovit-o de mai multe ori, în zona hemitoracică stângă cauzându-i leziuni care i-au pus viaţa în primejdie.
Apelul inculpatului a fost respins, ca nefondat, prin Decizia penală nr. 192 din 16 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Împotriva ambelor hotărâri inculpatul a declarat recurs, formulând două motive de casare.
Prin primul motiv de casare inculpatul critică hotărârile atacate pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că în raport de actele medicale de la dosar, rezultând că este bolnav, instanţele trebuiau să ia, faţă de el, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical prevăzută de art. 113 C. pen.
Motivul invocat nu este întemeiat.
Măsurile de siguranţă, în general, deci şi obligarea la tratament medical, sunt sancţiuni de drept penal, cu caracter coercitiv, de natură a restrânge libertatea persoanei, în sensul că cel faţă de care se ia această măsură este constrâns să se supună unui tratament şi, prin însuşi acest fapt, libertatea sa suferă o restrângere.
În consecinţă, dacă s-ar lua faţă de inculpat o astfel de măsură, chiar la cererea sa, s-ar încălca prevederile art. 372 C. proc. pen., potrivit cărora instanţa de recurs nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea care a declarat recurs.
Împrejurarea că prin obligarea la tratament medical se urmăreşte nu numai înlăturarea unei stări de pericol pentru societate, dar şi ocrotirea sănătăţii inculpatului nu duce la o altă concluzie; atâta vreme cât grija pentru sănătatea inculpatului se concretizează în impunerea unei măsuri de siguranţă, are loc o încălcare a libertăţii celui în cauză şi anume a libertăţii de a nu se supune unui tratament medical.
Acceptarea inculpatului de a i se aplica o sancţiune de drept penal, oricare ar fi ea, nu modifică natura acelei sancţiuni care îşi păstrează caracterul restrictiv de libertate.
Prin ultimul motiv de casare, inculpatul critică hotărârile atacate pentru netemeinicie cu privire la pedeapsa ce i-a fost aplicată, considerând-o că este prea severă, susţinând că aceasta se datoreşte faptului că instanţele nu au reţinut că el a avut o conduită sinceră pe parcursul procesului penal, recunoscând şi regretând fapta comisă, are un copil minor şi greutăţi familiare.
Nici acest motiv nu este întemeiat.
Instanţele au făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând seama inclusiv, de situaţiile personale şi familiare menţionate de acesta în recursul său.
Faţă de pericolul social ridicat al infracţiunii comise şi de starea de recidivă a inculpatului nu este cazul a se reduce pedeapsa.
Pentru considerentele arătate şi cum verificând hotărârile atacate prin prisma prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpat este nefondat şi a fi respins ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.N. împotriva deciziei penale nr. 192 din 16 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3862/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3897/2004. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen.... → |
|---|
