ICCJ. Decizia nr. 6003/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6003/2004
Dosar nr. 4143/2004
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2004
Asupra recursului penal de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 118 din 5 februarie 2004, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 5512/P/2002, au fost respinse pentru ambii inculpaţi cererile de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.
În baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), au fost condamnaţi inculpaţii:
1. D.V. şi;
2. S.I.M. la câte 5 ani închisoare.
S-au aplicat faţă de ambii inculpaţi dispoziţiile art. 64 şi art. 71 C. pen., privind pedeapsa accesorie.
S-a luat act că partea vătămată I.P. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Inculpaţii D.V. şi S.I.M. au fost obligaţi la plata sumei de 100.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către martorul P.V.
Inculpatul D.V. a fost obligat la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 600.000 lei, onorariu avocat oficiu s-a dispus a fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Inculpatul S.I.M. a fost obligat la 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, onorariu avocat oficiu s-a dispus a fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 17 aprilie 2000, inculpaţii G.V., B.O., D.V. şi S.I.M. s-au deplasat cu o căruţă din comuna Ţânţăreni în oraşul Filiaşi, cu scopul de a cumpăra un cal.
După ce au negociat cu numitul D.D. preţul calului, cei patru s-au deplasat, însoţiţi de martorul G.E., la un bar, unde au consumat băuturi alcoolice până, în jurul orelor 21,00.
După ce l-au condus la domiciliu pe G.E., cei patru au întors căruţa, intenţionând să se înapoieze în comuna Ţânţăreni, însă în timp ce se deplasau pe Str. 24 Ianuarie din oraşul Filiaşi, au observat pe gardul părţii vătămate I.P. un covor pus la uscat, astfel că au hotărât să-l sustragă.
În timp ce inculpaţii B.O., D.V. şi S.I.M. conduceau căruţa, inculpatul G.V. a coborât, a sustras covorul, pe care l-a pus în căruţă, după care toţi patru şi-au continuat deplasarea.
Activitatea inculpaţilor, a fost însă observată de martorul V.I., care a sesizat-o pe partea vătămată I.P., iar acesta împreună cu soţia sa şi martorul T.M. au plecat imediat în urmărirea căruţei în care se aflau inculpaţii.
Observând că sunt urmăriţi, cei patru inculpaţi au condus căruţa pe o uliţă laterală, însă văzând că aceasta se înfundă, au întors căruţa, moment în care au fost ajunşi din urmă de partea vătămată şi de martori.
Pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul B.O. a ameninţat-o pe partea vătămată cu o coasă, iar inculpatul D.V. a lovit-o cu pumnul, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 3 – 4 zile de îngrijiri medicale.
Datorită actelor de violenţă exercitate şi superiorităţii numerice, cei patru inculpaţi au reuşit, să-şi asigure scăparea, deplasându-se cu bunul sustras în comuna Ţânţăreni.
În zilele următoare, G.I., tatăl inculpatului G.V. a luat legătura cu partea vătămată I.P., căreia i-a restituit covorul sustras.
Inculpaţii B.O. şi G.V. au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prin rechizitoriul nr. 483/P/2000 din 6 iunie 2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, prin acelaşi act dispunându-se disjungerea cauzei cu privire la inculpaţii D.V. şi S.I.M., întrucât s-au sustras urmăririi penale.
Situaţia de fapt descrisă mai sus a fost probată cu declaraţiile părţii vătămate, procesul verbal de cercetare la faţa locului, raportul de constatare medico – legală nr. 1029/ A din 8 mai 2000, procesele verbale de percheziţie, dovada de restituire a bunului sustras, procesele verbale de căutare, declaraţiile martorilor I.A., V.I., G.E., T.M., D.D., P.V., T.V., I.I., G.I., J.I. coroborate cu declaraţiile inculpaţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii D.V. şi S.I.M.
Inculpatul D.V. a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii acesteia, în raport de conduita sa anterioară şi de împrejurarea că a recunoscut fapta săvârşită.
Inculpatul S.I.M. a susţinut că s-a comis o gravă eroare de fapt, întrucât din probe nu rezultă că ar fi exercitat acte de violenţă sau ameninţări asupra părţii vătămate, deoarece la momentul comiterii faptei de către ceilalţi participanţi, el fiind sub influenţa băuturilor alcoolice, dormea în căruţă.
Inculpatul a solicitat rejudecarea cauzei, audierea de noi martori, precum şi reaudierea celor deja ascultaţi la instanţa de fond, iar în subsidiar, restituirea cauzei la organele de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale.
Prin Decizia penală nr. 317 din 28 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii D.V. şi S.I.M.
Au fost obligaţi apelanţii inculpaţi la câte 1.000.000 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu s-a dispus a fi avansate din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Craiova a reţinut că nu se impune restituirea cauzei la parchet, întrucât toţi participanţii la comiterea faptei, martorii oculari şi partea vătămată au fost audiaţi.
Pe de altă parte, apelantul inculpat S.I.M. nu a indicat motivele pentru care a apreciat că urmărirea penală nu ar fi completă şi ce alte probe ar trebui administrate în opinia sa.
S-a mai reţinut că persoanele audiate în cauză, au dat declaraţii nu doar la urmărirea penală, ci şi în faţa instanţei de judecată, în dosarul nr. 6675/2000 al Tribunalului Dolj, în care au fost cercetaţi inculpaţii B.O. şi G.V., toţi martorii precizând că îşi menţin cele declarate la urmărirea penală. Pe de altă parte inculpaţii nu au solicitat obţinerea de amănunte suplimentare de la aceşti martori.
În ce priveşte redozarea pedepselor, instanţa de apel a considerat că, având în vedere pericolul social concret, deosebit de ridicat al faptei, prima instanţă a făcut o justă individualizare a acestora, prin raportare şi la pedepsele pe care le-au primit ceilalţi doi participanţi, în cauza anterioară, iar împrejurarea că apelanţii nu au antecedente penale şi că prejudiciul a fost recuperat în cursul cercetărilor penale, a fost avută în vedere la dozarea sancţiunilor aplicate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs inculpaţii D.V. şi S.I.M. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, au invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 14, pct. 10 şi pct. 18 C. proc. pen.
Inculpatul D.V. a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate al cărei cuantum l-a apreciat ca fiind prea mare în raport de fapta săvârşită.
Inculpatul S.I.M. a solicitat achitarea sa, în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., ca urmare a lipsei probelor de incriminare.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că prima instanţă a reţinut, în mod corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpaţilor pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către aceştia încadrarea juridică corespunzătoare.
De asemenea, instanţa de fond a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor atât sub aspectul naturii şi al cuantumului acestora, cât şi ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, prima instanţă s-a orientat la un cuantum al pedepselor care să aibă drept consecinţă recuperarea inculpaţilor.
Ceea ce contează, în esenţă, este ca pedeapsa aplicată să aibă acea forţă care să-i arate inculpatului că a greşit, să-l determine la reflecţie şi să stimuleze la el dorinţa ca pe viitor să aibă o conduită corectă.
Pedeapsa nu trebuie să fie percepută de inculpat ca o răzbunare din partea societăţii pentru că a greşit, ci ea trebuie să trezească rezonanţe în plan psihologic şi să conducă în final la redarea lui societăţii.
Pentru ca pedeapsa să contribuie la îndreptarea inculpatului, ea trebuie să fie bine gândită, ceea ce presupune aplicarea unei pedepse juste, singura susceptibilă să-l determine să regrete fapta şi să-şi propună să nu mai repete infracţiunea.
Pedeapsa poate fi corectivă numai dacă este retributivă, dacă ţine seama de latura morală a omului, de capacitatea sa de a-şi analiza faptele şi de a se hotărî pentru o conduită compatibilă cu interesele societăţii.
Revenind la speţă, a proceda în sensul reducerii pedepsei, aşa cum a solicitat inculpatul D.V., ar însemna ca pedeapsa să nu-şi mai atingă finalitatea înscrisă în art. 52 C. pen., anume cea a prevenţiei generale şi speciale, ceea ce evident nu este în spiritul legii.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave ce vizează simultan atât integritatea fizică şi viaţa persoanei, cât şi bunurile acesteia.
Folosirea violenţei în scopul însuşirii unor bunuri conferă faptelor un grad deosebit de ridicat de periculozitate socială, atât prin urmările directe, păgubitoare şi traumatizante asupra victimei, cât şi prin sentimentul de insecuritate difuzat în masa cetăţenilor.
Infracţiunea de tâlhărie prezintă un grad ridicat de pericol social reflectat chiar şi prin limitele pedepsei stabilite de legiuitor.
În atari condiţii, a reduce pedeapsa pentru autorul unei asemenea infracţiuni, cu impact social deosebit, ar echivala cu încurajarea tacită a lui şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei.
În ce priveşte cererea inculpatului S.I.M. de achitare pentru fapta de tâlhărie reţinută în sarcina sa, Înalta Curte constată că este vădit nefundamentată şi nu se sprijină pe argumente de natură a zdruncina încrederea instanţei supreme în temeinicia probatoriilor administrate.
Deşi inculpatul S.I.M. nu a exercitat acte de ameninţare sau de agresiune directă asupra părţii vătămate, din probele administrate în cauză, respectiv din declaraţia părţii vătămate I.P. din declaraţiile martorilor I.A., D.D., V.I. şi T.M., din consemnările făcute în procesul – verbal de recunoaştere din grup coroborate cu declaraţiile celorlalţi inculpaţi, în care au arătat participaţia fiecăruia la săvârşirea faptei, rezultă cu claritate că inculpatul S.I.M. a fost cel care a condus caii de la căruţă, în timp ce ceilalţi făptuitori au agresat-o şi ameninţat-o pe partea vătămată pentru păstrarea bunului furat şi pentru a-şi asigura scăparea de la locul comiterii infracţiunii.
În aceste condiţii, reţinerea coautoratului la infracţiunea de tâlhărie este corectă, deoarece coautoratul nu este condiţionat de săvârşirea de către fiecare coautor a tuturor actelor de executare a infracţiunii, fiind suficient dacă coautorii au realizat fiecare, cel puţin unul din actele care se integrează în ansamblul celor comise de ceilalţi.
Actele coautorilor, săvârşite cu conştiinţa şi voinţa de a înfăptui împreună sau în comun cu ceilalţi participanţi executarea infracţiunii proiectate, se completează reciproc în cadrul activităţii materiale indivizibile de săvârşire a faptei penale, ceea ce inculpaţii din prezenta cauză au realizat.
Ca atare, deşi rezultatul vătămător, unic, a fost produsul doar a unora dintre participanţii la săvârşirea faptei, actele conjugate, săvârşite de ceilalţi participanţi, completându-se reciproc, alcătuiesc laolaltă activitatea unică, indivizibilă, de executare a faptei, sunt acte componente ale acesteia, care determină calitatea de coautori a participanţilor, indiferent de valoarea contributivă separată a fiecăruia la producerea rezultatului.
Faţă de cele menţionate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.V. şi S.I.M. împotriva deciziei penale nr. 317 din 28 iunie 2004 a Curţii de Apel Craiova.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurenţii inculpaţi să plătească sumele de câte 1.600.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii D.V. şi S.I.M. împotriva deciziei penale nr. 317 din 28 iunie 2004 a Curţii de Apel Craiova.
Obligă pe recurenţii inculpaţi să plătească sumele de câte 1.600.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6001/2004. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 6004/2004. Penal. Art.205 c.pen. Recurs → |
|---|
