ICCJ. Decizia nr. 6147/2004. Penal. Art.211 alin.2c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6147/2004
Dosar nr. 2394/2004
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 249 din 30 octombrie 2003 a Tribunalului Hunedoara, inculpatul L.F.G. la 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
În baza art. 81 şi art. 110 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 4 ani şi 6 luni.
I s-au pus în vedere dispoziţiile art. 83 C. pen.
A fost obligat să plătească solidar cu partea responsabilă civilmente despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în seara zilei de 4 iunie 2002, în jurul orelor 22,30, în timp ce partea vătămată mergea spre casă a observat doi tineri dintre care unul era inculpatul, ce discutau în apropierea ei. La un moment dat, recurentuls-a apropiat de victimă i-a smuls de la gât lănţişorul de aur, după care amândoi au fugit printre blocuri.
Împotriva acestei soluţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi inculpatul au declarat apel.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia nr. 123 din 6 aprilie 2004, a admis apelul declarat de Ministerul Public, a casat hotărârea atacată şi potrivit art. 83 C. pen., a revocat beneficiul suspendării condiţionate a pedepsei de un an închisoare la cât a fost condamnat prin sentinţa nr. 426/2002 a Judecătoriei Deva pe care a adăugat-o la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa nr. 249/2003 a Tribunalului Hunedoara, inculpatul urmând să execute în total 3 ani şi 6 luni închisoare.
Apelul inculpatului a fost respins prin aceeaşi decizie.
Inculpatul a declarat recurs.
Apărătorul a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul legalităţii şi temeiniciei lor susţinând că în mod greşit recurentul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În acest sens, apărătorul a susţinut că din probele administrate în cauză, inclusiv din relatările victimei, nu rezultă cu certitudine că inculpatul este autorul infracţiunii, care a fost reţinută pe nedrept în sarcina acestuia.
Astfel, din declaraţiile martorilor rezultă că aceştia nu au putut să-l identifice pe recurent ca fiind persoana care a fugit pe lângă ei, deoarece nu au putut să-i descrie înfăţişarea şi îmbrăcămintea şi nici că l-au văzut smulgând acel lănţişor ori îmbrâncind pe victimă. Toţi martorii au declarat că li s-a părut că persoana ce a trecut în fugă pe lângă ei, ar fi inculpatul.
Apreciind că instanţele au comis o gravă eroare de fapt, apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Recursul nu este fondat.
Analizând Decizia atacată în raport cu motivele de recurs invocate se constată că aceasta este legală şi temeinică sub toate aspectele.
Astfel, din probele administrate care au fost corect interpretate rezultă că recurentul L.F.G. este autorul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat.
Astfel, cu ocazia efectuării urmăririi penale martorii au declarat că l-au recunoscut pe inculpat, iar în instanţă ei au menţionat că în momentul când recurentul a trecut pe lângă ei, fiecăruia i s-a părut că este recurentul L.F.G. pe care-l cunoşteau mai de mult dar nu au avut certitudine cu privire la persoana lui. Toţi martorii au confirmat că inculpatul a stat cu ei în faţa blocului în care locuiesc până la orele 21,30. Coroborând declaraţiile acestora cu relatările inculpatului că a fost în zona în care s-au petrecut faptele, în jurul orelor 22,30, se desprinde concluzia că acesta din urmă a comis fapta imputată.
Împrejurarea că în faţa instanţei, martorii nu au mai relatat cu certitudine că cel care a smuls lănţişorul de aur de la gâtul victimei a fost inculpatul, nu duce la concluzia că acesta din urmă nu a comis fapta pentru că la anchetă ei l-au identificat ca fiind autorul infracţiunii, iar atitudinea lor din instanţă este explicabilă având în vedere relaţiile de prietenie dintre ei şi din acest motiv au căutat ca prin declaraţiile lor să-i uşureze situaţia.
Nici contradicţia cu privire la culoarea părului, precum şi împrejurarea că martorii nu au putut să descrie îmbrăcămintea purtată de acesta nu-l absolvă pe recurent de răspundere penală, întrucât fiind întuneric şi evenimentele desfăşurându-se cu repeziciune, inculpatul fugind de la locul faptei printre blocuri, era şi normal ca martorii să nu reţină amănunte de acest gen.
Instanţa reţine că declaraţiile martorilor de la anchetă exprimă adevărul, deoarece din dosar nu rezultă că aceştia ar fi interesaţi să-l acuze pe nedrept de comiterea infracţiunii.
În consecinţă, recursul urmează să fie respins.
Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei vor fi restituite de către recurent în solidar cu partea responsabilă civilmente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul L.F.G. împotriva deciziei penale nr. 123 din 6 aprilie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, ca nefondat.
Obligă pe recurentul inculpat să plătească statului în solidar cu partea responsabilă civilmente V.V. suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6146/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6152/2004. Penal. Plângere. Recurs → |
|---|
