ICCJ. Decizia nr. 6172/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6172/2004
Dosar nr. 3579/2004
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1213 din 22 decembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul acelei instanţe nr. 1468/2003 a fost condamnat inculpatul M.F. la 17 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
A mai fost condamnat inculpatul la 3 luni închisoare, pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 56/1992.
În baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen., i s-a aplicat pedeapsa cea mai gravă de 17 ani închisoare.
I s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pe durata şi condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să achite părţii civile A.M. 15.000 dolari S.U.A. daune materiale şi 50.000 dolari S.U.A. daune morale, respectiv echivalentul în lei la momentul executării şi la 31.637.167 lei cheltuieli de spitalizare cu dobânda legală până la achitarea integrală către Spitalul Universitar Bucureşti.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), i s-a dedus prevenţia de la 18 iulie 2001.
Conform art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare de 3.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut în fapt că, la data de 25 octombrie 1996, inculpatul însoţit de D.C. l-a deposedat de bunuri pe partea vătămată K.Q. pe care au lovit-o în zona capului, agresiune urmată de moartea acestuia care a avut loc la 2 noiembrie 1996. De asemenea, deşi nu poseda paşaport turistic şi viza de ieşire din ţară, a părăsit fraudulos România sustrăgându-se de la urmărirea penală.
A stabilit prima instanţă că, la data de 25 octombrie 1996, în jurul orelor 19,00, victima împreună cu numitul G.M.D. se aflau pe aleea din faţa blocului din strada Valea Ialomiţei, iar inculpatul cu D.C. îi observau de la o distanţă relativ mică.
Victima ţinea în mână o lădiţă cu fructe şi când a ajuns aproape de inculpat, acesta a lovit-o prin surprindere cu un obiect contondent în cap, obiect cu care anterior fusese lovit G.M.D. care căzuse peste un gărduleţ din dreapta aleii.
Agresorii au buzunărit victima pe care au deposedat-o de înscrisuri şi bani, după care au fugit şi au părăsit zona cu un autoturism Mercedes care îi aştepta în apropiere.
Victima a fost transportată la Spitalul Universitar Bucureşti unde a fost internată de urgenţă, a fost supusă la intervenţii chirurgicale iar la 2 noiembrie 1996 a decedat.
Inculpatul a negat constant comiterea infracţiunii şi a susţinut că la data faptelor ar fi fost plecat la munte cu iubita sa, apărare înlăturată ca nesinceră pe considerentul că depoziţia martorei S.M. este pro causa, la fel ca şi a martorului I.F. şoferul Mercedes-ului, avându-se în vedere recunoaşterea făptuitorilor din grup şi albumul foto, cât şi declaraţiile contradictorii şi neverosimile ale martorilor propuşi în apărare.
În fine, s-a mai reţinut la judecata în fond că plecarea intempestivă a inculpatului din ţară la scurt timp de la comiterea faptei, fără viză, deşi avea pe rol afaceri judiciare, demonstrează vinovăţia inculpatului în sarcina căruia s-a stabilit săvârşirea infracţiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, pentru care s-a dispus condamnarea.
În ce priveşte latura civilă a cauzei s-a avut în vedere că deşi partea civilă nu a făcut în concret dovada cheltuielilor suportate, s-a avut în vedere că victima era cetăţean iordanian, înhumat în ţara sa de origine, context în care este de presupus că s-au efectuat cheltuieli de transport şi înhumare, considerându-se justificate daunele materiale pretinse de 15.000 dolari S.U.A. şi îndestulătoare daunele morale în sumă de 50.000 dolari S.U.A.
Împotriva sentinţei au declarat apel inculpatul M.F. şi partea civilă A.M., ambele cereri fiind formulate în termen legal.
Partea vătămată a criticat atât latura penală, cât şi cea civilă a cauzei şi a invocat greşita individualizare a pedepsei, care ar fi prea redusă, faţă de consecinţele faptei, precum şi diminuarea nejustificată a pretenţiilor sale civile.
Inculpatul şi-a motivat apelul pe greşita condamnare şi însuşirea unor probe contradictorii, solicitând achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Prin Decizia nr. 408/ A din 31 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă A.M. şi a fost admis apelul inculpatului M.F., desfiinţându-se în parte sentinţa, în sensul că s-a constatat graţiată pedeapsa de 3 luni închisoare, aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 65 din Legea nr. 56/1992.
Împotriva acestor hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate, sub aspectul greşitei condamnări pentru o faptă pe care nu a comis-o iar, în subsidiar, pentru netemeinicie, sub aspectul individualizării judiciare necorespunzătoare a pedepsei aplicate, considerată prea aspră.
În concret, inculpatul a susţinut că nu este autorul faptei de tâlhărie reţinută în sarcina sa, hotărârile instanţelor fiind rezultatul unei grave erori de fapt, generată de interpretarea defectuoasă a materialului probator şi lipsa de rol activ a instanţei de fond, care nu a audiat nemijlocit toţi martorii care au dat declaraţii în faza de urmărire penală.
Împotriva aceloraşi hotărâri a declarat recurs şi partea civilă M.A., criticându-le pentru nelegalitate, sub aspectul aprecierii greşite a cuantumului despăgubirilor morale, care au fost diminuate nejustificat, precum şi pentru netemeinicie, sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului, considerată prea blândă în raport de împrejurările săvârşirii faptei şi poziţia procesuală a inculpatului.
Examinând hotărârile recurate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171, 18 şi 14 C. proc. pen., Curtea constată că recursurile sunt nefondate.
1. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs al inculpatului, se constată că, din actele şi lucrările dosarului, reiese că inculpatul este autorul faptei, susţinerile acestuia, în sensul că nu a comis fapta fiind infirmate de restul materialului probator administrat în cauză. În acest sens sunt relevante declaraţiilor martorilor O.K. şi G.M.D., care i-au recunoscut cu certitudine pe inculpaţii M.F. şi D.C. ca fiind autorii faptei, declaraţii ce se coroborează cu susţinerile celorlalţi martori audiaţi în cauză (D.A., N.D., N.E. şi R.L.), chiar dacă acestea sunt mai puţin concludente, motivat de trecerea unui interval mare de timp între data comiterii faptei şi audierea/reaudierea de către instanţă, precum şi capacitatea diferită de percepţie şi redare a împrejurărilor constatate în mod direct.
Referitor la declaraţiile oscilante ale martorului I.F., se poate constata că, într-o fază, acesta a recunoscut participarea la săvârşirea faptei, pentru ca apoi să revină, motivând că a fost determinat de poliţie să dea prima declaraţie, însă, în realitate nu a participat la fapta din prezenta cauză şi nici nu ştie cine sunt autorii. De menţionat că respectivul martor a fost condamnat definitiv prin sentinţa penală nr. 191 din 23 aprilie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II a penală, modificată prin Decizia penală nr. 571 din 30 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi, respectiv, Decizia penală nr. 1604 din 27 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, pentru mai multe infracţiuni de tâlhărie săvârşite împreună cu inculpaţii D.C. şi M.F., fapte ce prezintă multiple asemănări cu fapta din prezenta cauză în ceea ce priveşte părţile vătămate, cetăţeni arabi care aveau afaceri în anumite complexe comerciale din Bucureşti, şi modul de operare. Faţă de aceste precizări, declaraţiile date de acest martor sunt lipsite de obiectivitate, fiind apreciate ca atare la evaluarea materialului probator.
Pe de altă parte, neaudierea nemijlocită cu ocazia cercetării judecătoreşti a martorului O.K., nu poate fi imputată instanţei de judecată atâta vreme cât aceasta l-a citat în mod constant şi a făcut demersuri pentru aflarea adresei actualizate, în final stabilindu-se că martorul a părăsit definitiv România la data de 9 iulie 2002, astfel cum rezultă din adresa nr. 212953/ SC din 12 mai 2003 a Direcţiei pentru Străini şi Probleme de Migrări.
Totodată, instanţele de fond şi apel au înlăturat motivat declaraţiile inculpatului şi martorilor propuşi în apărare de acesta, respectiv S.M., concubina sa, declaraţii prin care s-a încercat crearea unui alibi pentru data la care s-a produs fapta în sensul că inculpatul s-a aflat la Predeal.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea apreciază că instanţa de fond şi cea de apel au evaluat corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şiart. 69 C. proc. pen., stabilind împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia şi vinovăţia inculpatului.
2. Nici critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei, aplicată inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. ultim C. pen., de către instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, nu este întemeiată, deoarece, prin cuantumul stabilit, pedeapsa răspunde scopului cerut de art. 52 C. pen., totodată, fiind avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 din acelaşi cod, respectiv gravitatea deosebită a faptei, atitudinea procesuală a inculpatului şi perseverenţa infracţională a acestuia în comiterea mai multor infracţiuni de acelaşi gen, precum şi faptul că s-a sustras urmăririi penale prin plecarea ilegală din ţară. Pe de altă parte, nu este întemeiat nici recursul părţii civile, ce vizează tot individualizarea judiciară a pedepsei, neimpunându-se majorarea cuantumului acesteia, apreciat ca suficient pentru reeducarea inculpatului.
3. Referitor la motivul de recurs al părţii civile, care solicită acordarea despăgubirilor civile în cuantumul solicitat, respectiv 15.000 dolari S.U.A. despăgubiri materiale şi 300.000 dolari S.U.A. daune morale, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, întrucât partea civilă beneficiază de aceeaşi sumă, acordată separat cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli ocazionate de înmormântare în ţara de origine, de la coinculpatul D.C., conform sentinţei penale nr. 500 din 5 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală. De asemenea, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, 50.000 dolari S.U.A., Curtea apreciază că acesta este îndestulător deoarece, deşi suferinţa pricinuită părţii civile de pierderea victimei (frate) nu poate fi comensurată, ea nu se poate transforma într-o modalitate de îmbogăţire nejustificată.
Pentru aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile formulate de partea civilă şi inculpat, ca nefondate.
Conform dispoziţiilor art. 38516 alin. (2) C. proc. pen., se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurenţii vor fi obligaţi la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul M.F. şi de partea civilă A.M. împotriva deciziei penale nr. 408/ A din 31 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpatului M.F. de la 18 iulie 2001 la 22 noiembrie 2004.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă pe recurenta parte civilă la plata sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6155/2004. Penal. Art.256 alin.1, 254 alin.1... | ICCJ. Decizia nr. 6173/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
