ICCJ. Decizia nr. 6535/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6535/2004
Dosar nr. 2855/2004
Şedinţa publică din 7 decembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Braşov, prin sentinţa penală nr. 414 din 9 octombrie 2003, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul F.C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. din acelaşi cod.
A constatat că inculpatul F.C.M. a fost reţinut în data de 15 octombrie 2002.
În baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul G.V. la o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
A făcut aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii din data de 15 octombrie 2002 şi al arestării preventive din data de 15 noiembrie 2002 la zi.
A prelungit arestarea preventivă a inculpatului G.V. cu 30 de zile, începând din data de 10 octombrie 2003 şi până la data de 8 noiembrie 2003, inclusiv.
În baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul B.C. la o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie.
În baza art. 61 C. pen., a revocat liberarea condiţionată a restului de pedeapsă rămas neexecutat de 380 zile, din pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 101 din 12 mai 1999 a Tribunalului Braşov şi a contopit acest rest cu pedeapsa aplicată în cauză, în pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, la care a aplicat un spor de 6 luni închisoare, pentru ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 din acelaşi cod.
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii din data de 15 octombrie 2002 şi al arestării preventive de la 16 noiembrie 2002 la zi.
A prelungit arestarea preventivă a inculpatului B.C. cu 30 de zile, începând din data de 12 octombrie 2003 până la data de 10 noiembrie 2003, inclusiv.
A constatat că inculpatul F.C.M. este arestat în altă cauză.
A respins acţiunea civilă formulată de partea civilă J.N.M., ca nedovedită.
A admis acţiunea civilă formulată de C.A.S.J. Braşov şi a obligat faţă de aceasta pe inculpaţii G.V. şi B.C. la plata, în solidar, a sumei de 2.772.248,39 lei, reprezentând prestaţii medico-sanitare acordate părţii vătămate J.N.M. în perioada 13 octombrie – 16 octombrie 2002.
Inculpaţii B.C. şi G.V. au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 4.350.000 lei şi, respectiv, de 3.900.000 lei.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt, că în noaptea de 12 octombrie 2002, în timp ce partea vătămată, cetăţean iordanian, se afla în gara Braşov şi ieşea de la WC-ul gării a fost lovit în zona ochiului drept şi apoi, în cap, pe braţ şi pe piciorul stâng, i-a fost tăiată geaca şi i s-a umblat în buzunare. Partea vătămată susţine că i-au fost sustrase suma de 500 dolari S.U.A., acte şi un ceas electronic de mână.
După ce a fost agresat, partea vătămată a fost ajutată de o femeie care a început să strige şi l-a scos afară din gară, anunţând poliţia şi salvarea.
Această femeie, respectiv, martora C.I., îngrijitoare la WC-ul din gară i-a văzut pe inculpaţii G.V. şi B.C. în timp ce loveau pe partea vătămată şi îi umblau prin buzunare. Martora a şi fost ameninţată de cei doi inculpaţi, însă, aceasta i-a recunoscut ulterior, fără nici un dubiu.
Tot fără nici un dubiu, aceasta a arătat că fapta a fost săvârşită numai de două persoane, respectiv de către cei doi inculpaţi.
Inculpaţii B.C. şi G.V. nu au recunoscut săvârşirea faptei, însă apărările lor au fost înlăturate prin mijloacele de probă administrate.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi inculpaţii G.V. şi B.C.
În apelul parchetului s-a solicitat majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor B.C. şi G.V. şi condamnarea inculpatului F.C.M., cu motivarea că, la momentul săvârşirii infracţiunii, martora oculară a văzut şi o persoană blondă care ieşea din toaletă, dar pe care nu o poate descrie, însă, rezultă în mod indirect că acea persoană era inculpatul F.C.M. De asemenea, în apelul parchetului a fost criticată soluţia primei instanţe sub aspectul neacordării despăgubirilor solicitate de partea vătămată.
În apelurile inculpaţilor B.C. şi G.V. s-a susţinut că nu sunt autorii infracţiunii.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia penală nr. 118 din 8 aprilie 2004 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, a desfiinţat hotărârea primei instanţe numai cu privire la cuantumul pedepselor aplicate celor doi inculpaţi.
A majorat pedeapsa aplicată inculpatului G.V. de la 7 ani la 8 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B.C., a majorat pedeapsa aplicată de la 7 ani la 10 ani închisoare şi a recontopit această pedeapsă cu restul de 380 de zile, înlăturând sporul de pedeapsă de 6 luni, în final, inculpatul având de executat 10 ani închisoare, în condiţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi împotriva aceleiaşi sentinţe.
A menţinut arestarea preventivă a inculpaţilor G.V. şi B.C. şi a dedus în continuare din pedepsele aplicate, perioadele executate de aceştia de la 9 octombrie 2003, la zi.
Inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat în care se includ şi onorariile pentru apărarea din oficiu.
În legătură cu solicitarea parchetului de majorare a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi, instanţa de control judiciar a motivat că: „Într-adevăr, în raport de locul săvârşirii infracţiunii, ora la care a fost săvârşită, modul de comitere, actele multiple de violenţă şi scopul aplicării acestora rezultă că fapta prezintă un pericol social ridicat.
Inculpatul B.C. este recidivist, iar inculpatul G.V. a avut aplicate şase sancţiuni administrative pentru infracţiunea prevăzută de art. 296 C. pen. şi art. 35 din Legea nr. 22/1969, fiind cercetat într-un alt dosar pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.
Cei doi inculpaţi au dat dovadă de nesinceritate şi au negat săvârşirea infracţiunii chiar în faţa unor probe evidente, precum a fost aceea a recunoaşterii lor de către martorul ocular, recunoaştere făcută fără nici o rezervă şi confirmată şi în faţa instanţei de judecată.
Evaluarea coroborată a tuturor acestor elemente conduce la concluzia că nu se justifică aplicarea unor pedepse situate la minimul special prevăzut de lege şi în consecinţă, văzând dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen., se vor majora pedepsele de la 7 ani la 8 ani şi 6 luni pentru inculpatul G.V., iar pentru inculpatul recidivist B.C., de la 7 ani la 10 ani închisoare. Această pedeapsă se va recontopi cu restul de 380 de zile, înlăturându-se aplicarea unui spor".
Critica formulată de parchet cu privire la greşita achitare a inculpatului F.C.M. a fost apreciată de către instanţa de apel ca nefondată, reţinând că din ansamblul probator de la dosar nu rezultă participarea acestuia la comiterea tâlhăriei.
Cât privesc apelurile declarate de inculpaţii B.C. şi G.V., instanţa de control judiciar a reţinut că participarea celor doi inculpaţi la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie rezultă neîndoielnic din probele administrate în cauză, astfel că susţinerea acestora în sensul că nu sunt ei autorii infracţiunii nu a putut fi primită.
Sub acest aspect s-a motivat că: „.. inculpaţi au fost recunoscuţi de martora oculară ca fiind persoanele care au agresat pe partea vătămată, recunoaştere care s-a făcut în condiţii procedurale şi fără nici un fel de presiuni sau sugestii, aşa cum rezultă şi din declaraţiile martorilor asistenţi.
Inculpatul G.V. a fost văzut în gară, în jurul orelor 3,00, de către martora R.I. în timp ce a înjurat şi agresat fără nici un motiv pe numita P., colegă de serviciu cu martora, iar în jurul orelor 21,00, fusese văzut şi inculpatul B.C., împrejurări contestate de către inculpaţi.
Nici martorii cu care inculpaţii au încercat să-şi creeze câte un alibi nu sunt de natură să înlăture probele aduse de acuzare, martorul C. indicând ce a făcut inculpatul G.V. numai până la orele 23,00, iar declaraţia martorei C. fiind evident „pro causa" faţă de conţinutul acesteia".
Iar, cu privire la critica parchetului referitoare la greşita soluţionare a laturii civile a cauzei, instanţa de apel a arătat următoarele:
„Instanţa de fond a respins pretenţiile civile formulate de către partea vătămată cu motivarea că nu a făcut nici un fel de dovezi în legătură cu suma de 500 dolari S.U.A. pe care a solicitat-o, iar sarcina probei revenea părţii civile.
În condiţiile în care partea civilă nu a declarat apel şi nu a contestat concluziile primei instanţe, parchetul nu se poate substitui voinţei acesteia şi nici nu poate critica concluziile instanţei, atâta timp cât ele au fost acceptate de către J.N.M.".
În termenul legal, împotriva deciziei penale au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi inculpaţii G.V. şi B.C.
În recursul parchetului hotărârile pronunţate de instanţa de fond şi de apel au fost criticate ca nefondate, soluţia de achitare dispusă faţă de inculpatul F.C.M., fiind bazată pe o interpretare necorespunzătoare a mijloacelor de probă administrate în cauză.
S-a motivat că prezenţa inculpatului F.C.M. la momentul şi locul săvârşirii faptei este dovedită, contrar celor reţinute de instanţe; în acest sens, fiind şi declaraţia martorei C.I. care a arătat că l-a observat pe acest inculpat după ce a fost alertată de strigătele părţii vătămate.
S-a mai arătat că, deşi această martoră nu a perceput chiar de la început derularea incidentului, sesizând doar plecarea inculpatului F.C.M., nu şi forma de participare a sa la comiterea faptei, această împrejurare nu poate conduce la concluzia că inculpatul F.C.M. nu a ajutat efectiv pe coinculpaţi la deposedarea de bunuri, prin violenţă, a părţii vătămate, depoziţia martorei plasându-l pe inculpat la momentul şi locul săvârşirii faptei.
În plus, martora C.S. arată că l-a observat pe inculpat în jurul orelor 4-5 AM (deci după comiterea infracţiunii) în incinta gării, împreună cu cei doi coinculpaţi, aspect extrem de relevant asupra relaţiilor existente între cei trei dar, mai mult decât atât, această depoziţie infirmă susţinerile martorului E.C., avute în vedere de instanţe la pronunţarea soluţiei de achitare, fiind interpretate ca şi un alibi dovedit în favoarea inculpatului.
S-a susţinut că declaraţia acestui din urmă martor trebuia înlăturată ca fiind subiectivă, martorul fiind tatăl vitreg al inculpatului, iar pe de altă parte cele relatate de el se referă doar la obiceiurile curente ale inculpatului, fiind imprecisă cu privire la anumite elemente esenţiale pentru cauză; cum sunt de pildă, momentul şi modalitatea în care în acea noapte, inculpatul a intrat în locuinţă, condiţii în care, s-a apreciat de către parchet că soluţia de achitare a inculpatului F.C.M. este contrară stării de fapt ce rezultă din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză.
În recursul parchetului s-a mai solicitat, ca o consecinţă directă, imediată a reţinerii participării inculpatului minor F.C.M. la comiterea faptei (indiferent de forma de participaţie a acestuia) ca la încadrarea juridică a infracţiunilor comise de inculpaţii B.C. şi G.V. să se reţină şi circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen.
În recursurile declarate de inculpaţii B.C. şi G.V. s-a solicitat achitarea lor, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., întrucât nu sunt ei autorii infracţiunii.
Examinând hotărârile atacate, în raport de cazurile de casare invocate, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi pct. 17 C. proc. pen., Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpaţii G.V. şi B.C., nefondate, urmând a fi respinse ca atare.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, se constată că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut o corectă situaţie de fapt, confirmată de probele administrate în cauză, cărora le-au dat o justă şi completă interpretare, stabilind vinovăţia inculpaţilor şi încadrând fapta comisă de aceştia în textul de lege corespunzător, pentru care le-au aplicat pedepse just individualizate, cu respectarea prevederilor art. 72 şi art. 52 C. pen.
1. În ce priveşte critica formulată de parchet privind greşita achitare a inculpatului F.C.M., cu motivarea că, din probele dosarului ar reieşi că acesta s-a aflat, în gară, la momentul şi locul săvârşirii faptei, precum şi ulterior, după comiterea acesteia, împreună cu coinculpaţii B.C. şi G.V., aspect considerat de parchet relevant în privinţa relaţiilor existente între cei trei inculpaţi, se constată că nu poate fi reţinută.
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Or, în speţă, se constată că deşi, într-o primă declaraţie dată în faţa organelor de poliţie, minorul F.C.M. declară, în prezenţa mamei sale că, în noaptea de 12 octombrie 2002, printre alte activităţi desfăşurate de el în acea noapte, a participat alături de B.C. şi G.V. la furtul de bani comis prin violenţă de la un bărbat, în timp ce acesta se afla în WC-ul Gării Braşov, această declaraţie nu se coroborează cu celelalte probe de la dosar.
Astfel, martora C.I., care a declarat iniţial că partea vătămată a fost agresată de doi bărbaţi, îmbrăcaţi cu geci din piele de culoare neagră şi pantaloni negri, a arătat că nu i-a văzut la faţă pe autorii tâlhăriei, întrucât aceştia şi-au acoperit feţele, pentru ca, ulterior, prin declaraţiile date în faţa procurorului şi în faţa instanţei de judecată, să revină asupra acestei declaraţii şi să arate că a văzut doi dintre autorii faptei petrecute în incinta WC-ului gării şi îi recunoaşte pe inculpaţii G.V. şi B.C., precizând că a sesizat doar plecarea celui de-al treilea bărbat, blond, pe care, însă, nu l-a văzut la faţă şi a cărui participare la faptă nu o poate descrie.
Martorul J.H., agent de poliţie, aflat în serviciu în bazarul gării în noaptea de 12 octombrie 2002 a atestat că a văzut pe inculpatul F. zis B. în gară până, în jurul orelor 1,00, noaptea, declaraţie ce se coroborează cu cea dată şi de E.C., tatăl vitreg al inculpatului F.C.M.
Martora R.I. a declarat că nu l-a văzut în seara incidentului pe inculpatul F.C.M., prin gară, iar martora C.S., deşi a atestat că l-ar fi observat pe inculpat în gară în jurul orei 4-5, totuşi a relatat că nu cunoaşte nimic despre incidentul petrecut în acea noapte.
Or, în baza acestor declaraţii de martor, neconcludente sub aspectul analizat, Curtea constată că nu se poate reţine cu certitudine participarea inculpatului F.C.M. la comiterea tâlhăriei.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 63 C. proc. pen., potrivit cu care, probele nu au valoare mai dinainte stabilită şi ca expresie a principiului „in dubio pro reo", în sensul că, atunci când urmare administrării tuturor probelor necesare soluţionării cauzei, se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei inculpatului şi această îndoială nu este înlăturată după administrarea de noi probe şi deci, prezumţia de nevinovăţie nu este răsturnată, orice îndoială este în favoarea inculpatului.
Or, în speţă, este fără echivoc, că principiul „in dubio pro reo" îşi găseşte pe deplin aplicarea, consecinţă directă a faptului că nu se poate stabili cu certitudine pe baza ansamblului probator administrat, că inculpatul F.C.M. a participat la comiterea tâlhăriei.
Se constată aşadar, că soluţia de achitare a inculpatului F.C.M., pronunţată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, este temeinică şi legală, deoarece la pronunţarea unei condamnări instanţa nu se poate bizui pe probabilităţi, ci pe convingerea că probele reţinute reflectă adevărul, astfel că solicitarea parchetului de a se dispune şi condamnarea acestui inculpat, nu poate fi primită.
2. Urmare a faptului că nu se poate reţine participarea inculpatului F.C.M. la comiterea tâlhăriei, Curtea constată, că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 75 lit. a) C. pen., referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută de lege atunci când fapta este comisă de trei sau mai multe persoane împreună, astfel că, nici solicitarea parchetului de a se reţine la încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpaţii B.C. şi G.V. şi a dispoziţiilor acestui text legal, nu poate fi primită.
3. Nefondată este şi critica formulată de inculpaţii B.C. şi G.V. sub aspectul greşitei lor condamnări, susţinând că nu sunt ei autorii tâlhăriei, motiv pentru care solicită achitarea.
Există la dosarul cauzei probe care atestă fără putinţă de tăgadă vinovăţia celor doi inculpaţi în comiterea infracţiunii de tâlhărie reţinută în sarcina lor, şi întrucât această critică a format obiectul de analiză şi în faţa instanţei de apel care a arătat în mod convingător de ce nu poate fi primită, argumentare pe care instanţa de recurs şi-o însuşeşte pe deplin, reluarea ei nu se mai impune.
În consecinţă, pentru motivele de mai sus, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpaţii B.C. şi G.V., nefiind fondate, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie le va respinge ca atare şi va dispune conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpaţii G.V. şi B.C. împotriva deciziei penale nr. 118 din 8 aprilie 2004 a Curţii de Apel Braşov.
Deduce din pedepsele aplicate, timpul reţinerii din 15 octombrie 2002 pentru toţi inculpaţii şi al arestării preventive de la 15 noiembrie 2002, la 7 decembrie 2004, pentru inculpatul G.V. şi respectiv de la 16 noiembrie 2002, la 7 decembrie 2004, pentru inculpatul B.C.
Obligă pe recurenţii inculpaţi G.V. şi B.C. la plata sumei de câte 1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul în sumă de 400.000 lei cuvenit pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat F.C.M. se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6533/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6536/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
