ICCJ. Decizia nr. 998/2004. Penal. Cont.exec. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 998/2004
Dosar nr. 142/2004
Şedinţa publică din 19 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 907 din 14 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul T.W.E. împotriva mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 920 din 7 august 2001, emis de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 1363/2000.
S-a reţinut că, la data de 30 iunie 2003, condamnatul T.W.E. a formulat contestaţie la executare împotriva mandatului de executare a pedepsei închisorii emis de instanţa de executare menţionată.
În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că prin sentinţa nr. 715 din 7 noiembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat la 3 ani închisoare, pentru comiterea, la data de 11 martie 1998 a infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi (2) – art. 209 alin. (1) lit. i) şi alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 74 – art. 76 lit. a) C. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, judecând apelul, a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. i) C. pen. şi a majorat pedeapsa de 5 ani închisoare.
Contestatorul a solicitat înlăturarea dispoziţiilor art. 209 alin. ultim C. pen. şi reducerea pedepsei aplicate.
În drept, contestatorul a invocat dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., precum şi dispoziţiile OUG nr. 207/2000.
Analizând actele existente la dosar, instanţa a constatat că prin sentinţa nr. 715 din 7 noiembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a aplicat inculpatului T.W.E. o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea, în perioada 11 martie 1998 – 23 aprilie 1998 a infracţiunii de furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 208 alin. (1) şi (2) – art. 209 alin. (1) lit. i) şi alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74 – art. 76 lit. a) C. pen.
Prin Decizia nr. 97/ A din 20 februarie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat în parte hotărârea atacată, a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74 C. pen. texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpatul menţionat la 2 ani închisoare.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 3524 din 3 iulie 2001 a admis recursul declarat împotriva acestei din urmă hotărâri de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), texte de lege în baza cărora a condamnat pe inculpatul menţionat la pedeapsa de 5 ani închisoare.
Aşadar, în raport de împrejurarea că s-a aplicat o pedeapsă mai mare prin înlăturarea dispoziţiilor art. 74 C. pen., contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., nu este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, condamnatul a declarat apel, susţinând că în mod greşit contestaţia la executare a fost respinsă, în raport de dispoziţiile Legii nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse, art. 14, art. 18 şi art. 28 C. pen., precum şi art. 1, art. 66 şi art. 333 C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a, prin Decizia nr. 766/ A din 16 decembrie 2003, a respins apelul declarat de condamnatul menţionat, ca nefondat.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, instanţa de executare a apreciat că nu operează o cauză de reducere a pedepsei în condiţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen., raportat la art. 14 C. pen., sancţiunea de 5 ani închisoare fiind situată între limitele de pedeapsă prevăzute de norma incriminatoare.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că, în raport de încadrarea juridică dată faptei, pedeapsa aplicată este exceptată expres de la graţiere în temeiul art. 3 alin. (2) lit. a) pct. 12 din Legea nr. 543/2002.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, condamnatul T.W.E. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor pronunţate şi reducerea pedepsei.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Sub un prim aspect, contestaţia la executare fiind un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii de condamnare, pe această cale nu pot fi puse în discuţie şi examinate chestiuni de fond privitoare la nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii penale definitive, aceasta fiind cantonată strict la aspecte de nelegalitate ce s-ar constata cu ocazia punerii în executare a hotărârii.
Ca atare, excede examinării în cadrul contestaţiei la executare criticile formulate de condamnat referitoare la înlăturarea de către instanţa de recurs în ciclul ordinar al judecării cauzei penale, a dispoziţiilor art. 74 C. pen. şi drept urmare, înlăturării efectelor circumstanţelor atenuante judiciare, în sensul stabilirii cuantumului pedepsei, între minimul şi maximul prevăzut de norma incriminatoare. Astfel, chiar dacă înlăturarea, cu autoritate de lucru judecat, a dispoziţiilor art. 74 C. pen., ar fi greşită, această situaţie nu poate fi pusă reexaminării decât în urma exercitării unui recurs în anulare.
Pe de altă parte, în raport de natura contestaţiei la executare şi pentru a evita ca un mijloc procesual de rezolvare a unor incidente la executare să împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor penale definitive, legea procesual penală a determinat limitativ cazurile în care poate fi folosită contestaţia la executare.
Art. 461 lit. d) C. proc. pen., pe care contestatorul şi-a întemeiat contestaţia la executare, priveşte invocarea amnistiei, prescripţiei, graţierii sau oricărei alte cauze de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice incident ivit în cursul executării.
Or, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, la data de 3 iulie 2001, a fost adoptată Legea nr. 543/2002, împrejurarea în raport de care o contestaţie la executare este admisibilă, însă în mod corect s-a reţinut de către instanţe că aceasta este neîntemeiată, în raport de exceptarea expresă a pedepsei de la aplicarea actului de clemenţă menţionat.
Pe de altă parte, în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 14 C. pen., invocate de contestator, aşa cum în mod judicios au reţinut instanţele.
Ca atare, hotărârile pronunţate în cauză, cu referire la hotărârea instanţei de executare, precum şi a instanţei de apel care, respingând calea de atac exercitată de contestator, a menţinut hotărârea primei instanţe, nu sunt supuse nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat de condamnatul T.W.E., ca nefondat.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus şi onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu şi care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul T.W.E. împotriva deciziei penale nr. 766/ A din 16 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 800.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 februarie 2004 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 993/2004. Penal. Art.215 alin.1 c.pen. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 1053/2004. Penal. Art.189 alin.2, 4 c.pen.... → |
|---|
