ICCJ. Decizia nr. 1009/2005. Penal. Strămutare. Strămutare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1009/2005
Dosar nr. 167/2004
Şedinţa publică din 11 februarie 2005
deliberând asupra recursului declarat de inculpatul M.V. împotriva deciziei penale nr. 952/ A din 14 decembrie 2004 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală (şi pentru cauze cu minori şi familie), în dosarul nr. 4062/2004, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1363, pronunţată la 26 octombrie 2004, în dosarul nr. 2971/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul M.V.
Totodată, instanţa l-a condamnat pe inculpate, la 6 ani închisoare, pentru săvârşirea, în stare de recidivă, a infracţiunii de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă s-a revocat, conform art. 61 C. pen., liberarea condiţionată de care inculpatul beneficiase pentru un rest de 411 de zile de închisoare rămas neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară de 3 ani şi 6 luni închisoare, dispunându-se executarea pedepsei celei mai grele, aceea de 6 ani închisoare.
În cauză, s-a făcut, de asemenea, aplicarea art. 71 şi 64 C. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului conform art. 350 C. proc. pen., şi s-a procedat la deducerea din pedeapsă a perioadei reţinerii şi arestării preventive calculate cu începere de la 1 mai 2004 şi până la data pronunţării.
Totodată instanţa a aplicat prevederile:
- art. 116 C. pen., interzicând inculpatului să se mai afle în municipiului Bucureşti pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei,
- art. 118 lit. d) C. pen., în temeiul cărora I s-a confiscat acestuia suma de 1 000 000 lei,
- art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., în sensul că s-a luat act că partea vătămată S.E.R. a renunţat la pretenţiile civile formulate iniţial şi
- art. 191 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora inculpatul a fost obligat la plata către stat a cheltuielilor de judecată în valoare de 2 500 000 lei, menţionându-se că onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 400 000 lei urma să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către inculpatul M.V. a fost respins prin Decizia nr. 952/ A din 14 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală (şi pentru cauze cu minori şi familie), în dosarul nr. 4062/2004.
Pentru a pronunţa aceste hotărâri, instanţa de fond şi cea de apel au reţinut că, la data de 30 aprilie 2004, în jurul orelor 14,00, inculpatul M.V. l-a acostat în zona Parcului Kiseleff din Bucureşti pe minorul parte vătămată S.E.R., în vârstă de 15 ani şi 8 luni, cerându-i iniţial să îi indice direcţia posibilă de deplasare către Piaţa Unirii.
S-a mai reţinut că, acţionând apoi prin surprindere, inculpatul a imobilizat unul dintre braţele părţii vătămate, i-a sustras din buzunarul pantalonilor un telefon mobil şi a părăsit locul faptei, după ce mai întâi i-a comunicat lui S.E.R. că avea intenţia să îl bată dacă i-ar fi opus rezistenţă.
Este de amintit că, în faţa ambelor instanţe, inculpatul a susţinut că sustragerea telefonului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat deoarece nu a comis acte de violenţă şi nu a proferat ameninţări, deposedarea producându-se fără ca partea vătămată să fi simţit.
În considerentele sentinţei şi deciziei s-a procedat la analizarea pe larg a acestei apărări care a fost înlăturată cu motivarea că violenţa fizică şi morală exercitată de inculpat a fost în mod constant reclamată de către partea vătămată, spre deosebire de inculpat care, de-a lungul procesului, a adoptat o poziţie fluctuantă.
Instanţa de apel a reţinut totodată că, în raport cu criteriile legale de individualizare a pedepselor, nu se justifică nici critica prin care inculpatul reproşa excesiva severitate a pedepsei aplicate.
Ulterior judecării apelului inculpatul M.V. a declarat recurs în termen legal, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu numărul de dosar 4062/2004.
Recursul nu a fost motivat în scris, însă cu ocazia dezbaterilor desfăşurate la 11 februarie 2005 au fost invocate în apărarea inculpatului motivele legale de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 17 C. proc. pen., reiterându-se în acelaşi context cererile de schimbare a încadrării juridice şi respectiv de diminuare a pedepsei aplicate.
Recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea are în vedere în primul rând corecta evaluare a materialului probatoriu făcută de instanţa de fond şi pe care instanţa de apel a confirmat-o.
Este de amintit de pildă că iniţial inculpatul contestase sustragerea telefonului şi indicase că ar fi împrumutat respectivul bun, contra cost, de la o persoană necunoscută, exclusiv pentru a efectua o convorbire.
Această apărare este contrazisă nu numai de declaraţiile părţii vătămate ci şi de societatea comercială de telefonie mobilă care a evidenţiat efectuarea mai multor convorbiri purtate ulterior sustragerii aparatului telefonic şi mai cu seamă de martorul M.J. care a atestat că s-a numărat printre interlocutorii inculpatului, acesta oferindu-i spre vânzare bunul pe care tocmai îl sustrăsese.
În contextul menţionat nu pot fi creditate ca reale noile apărări formulate de inculpat în faţa instanţelor în sensul că ar fi profitat de neatenţia părţii vătămate pentru a-i sustrage telefonul nerecurgând însă la acte de violenţă sau ameninţare.
De altfel varianta ultimă a dinamicii infracţionale descrisă astfel de inculpat este neverosimilă şi prin aceea că sustragerea a avut loc într-un parc, în absenţa altor persoane, neexistând deci factori susceptibili de a disturba atenţia părţii vătămate până într-atât încât să nu simtă că inculpatul îi sustrăgea un obiect din buzunarul pantalonilor.
În schimb nu există nici un temei pentru a fi pusă la îndoială sinceritatea părţii vătămate ale cărei declaraţii date la urmărirea penală precum şi cu ocazia audierii sale de către instanţa de fond nu conţin nici o inadvertenţă, fiind pe deplin consecvente.
Astfel, pe lângă acurateţea descrierii inculpatului, care a şi permis identificarea şi reţinerea acestuia, partea vătămată, în vârstă de aproape 16 ani, a subliniat că inculpatul a profitat de ascendentul pe care tocmai diferenţa de vârstă i-l conferea precum si de absenţa altor persoane în apropiere pentru a-şi imobiliza victima, act de violenţă care diferenţiază infracţiunea de tâlhărie de aceea de furt.
Pe lângă această manifestare de violenţă fizică, partea vătămată a evocat şi ameninţarea proferată de inculpat ulterior sustragerii telefonului, ameninţare care, fiind menită să paralizeze o eventuală încercare a victimei de a-şi recupera bunul, intră, de asemenea, în conţinutul material al infracţiunii de tâlhărie.
Prin urmare refuzul instanţelor de a da curs cererilor inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei comise este pe deplin justificat, iar dispoziţiile art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., nu îşi găsesc incidenţa în cauză.
O concluzie similară se impune şi în legătură cu prevederile art. 3859 pct.14 C. proc. pen.
Curtea are în vedere în acest sens că pedeapsa aplicată inculpatului nu poate fi considerată în nici un caz excesivă în condiţiile în care a fost stabilită la un nivel apropiat de minimul special prevăzut de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.
În aceeaşi ordine de idei se impune a fi avută în vedere incidenţa specifică pe care prevederile art. 52 şi art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), o au în situaţia concretă a unei tâlhării comise de un recidivist asupra unui minor, la orele 14, 00, într-o zonă centrală a Bucureştiului, în imediata apropiere a unei clădiri guvernamentale.
Reţinând că în cauză nu îşi găsesc aplicarea motivele de casare evocate de recurent sau alte prevederi ale art. 3859 C. proc. pen., Curtea va respinge recursul inculpatului, ca nefondat, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Totodată urmează a fi dedusă din pedeapsă durata arestării preventive executate de inculpat până la soluţionarea recursului.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare, cu menţiunea că onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva deciziei penale nr. 952/ A din 14 decembrie 2004 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 1 mai 2004 la 11 februarie 2005.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1 600 000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400 000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7221/2005. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1013/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
