ICCJ. Decizia nr. 1469/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1469/2005
Dosar nr. 6980/2004
Şedinţa publică din 28 februarie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 452 din 7 septembrie 2004, Tribunalul Argeş, secţia penală, a condamnat pe inculpatul G.M.G. la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării condiţionate pentru restul de 360 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului menţionat, prin sentinţa penală nr. 138/2001 a Judecătoriei Topoloveni, pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani închisoare, sporită cu 6 luni, urmând ca în final, inculpatul G.M.G. să execute 5 ani şi 6 luni închisoare.
A admis în parte, acţiunea civilă şi a obligat inculpatul să plătească părţii civile D.I. suma de 5.000.000 lei cu titlu de daune morale.
S-a reţinut că, în seara zilei de 30 octombrie 2003, inculpatul se afla în comuna Albeşti de Argeş, în vizită la nişte rude.
În jurul orelor 23,00, după ce anterior consumase băuturi alcoolice, s-a hotărât să se reîntoarcă la domiciliul său, situat în comuna Ludeşti, judeţul Dâmboviţa, sens în care a contactat un taximetrist.
Taximetristul D.I. a acceptat să îl transporte pe inculpat, în schimbul sumei de 650.000 lei, bani pe care i-a primit, iar apoi, inculpatul a urcat în taxi şi a adormit.
După ce au ajuns în localitatea menţionată, inculpatul i-a cerut părţii vătămate să oprească autoturismul, pentru a lua o prietenă din acelaşi sat, pentru a o duce la locuinţa sa.
După câteva minute, s-a reîntors la maşină, având în mână o ulucă de la un gard, cu care l-a ameninţat pe taximetrist, determinându-l să dea întreaga sumă de bani ce o avea asupra sa, 1.400.000 lei, precum şi un telefon mobil.
A doua zi, inculpatul a relatat mamei sale cele întâmplate, care l-a îndemnat să restituie părţii vătămate banii şi telefonul mobil.
Dându-şi seama de gravitatea faptei sale, inculpatul s-a deplasat la Curtea de Argeş, pentru a-l găsi pe taximetrist şi a-i restitui bunurile sustrase acestuia prin ameninţare, dar autobuzul în care se afla a fost oprit în trafic de organele de poliţie, iar la vederea acestora, inculpatul a fugit.
Ulterior, bunurile sustrase au fost predate de mama lui părţii vătămate.
La stabilirea şi individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise, urmările produse, persoana inculpatului care a recunoscut fapta, este recidivist, a acoperit prejudiciul material produs părţii civile, nu are studii, nu are ocupaţie, criterii în raport de care s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special, cu executare prin privare de libertate.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, criticând netemeinicia sentinţei, în sensul că inculpatului i s-a aplicat o pedeapsă situată la minimul prevăzut de norma incriminatoare, deşi fapta a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie, precum şi inculpatul, care nu a motivat calea de atac exercitată.
Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, prin Decizia nr. 287/ A din 3 noiembrie 2004, a respins apelurile ca nefondate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi inculpatul G.M.G.
Invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., procurorul a susţinut că pedeapsa aplicată inculpatului este greşit individualizată în raport de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
S-a susţinut că instanţele nu au avut în vedere toate criteriile de individualizare a pedepsei, reţinând o situaţie de fapt referitoare la comportarea inculpatului, după săvârşirea infracţiunii, diferită de cea care rezultă din probele administrate.
De asemenea, instanţa de fond nu a ţinut cont de împrejurările concrete în care inculpatul a săvârşit infracţiunea.
În fapt, inculpatul dorea să ajungă acasă, fără a plăti cursa, context în care a recurs la violenţă, însuşindu-şi de la partea vătămată banii plătiţi pentru cursă, precum şi telefonul mobil al acesteia.
Prima instanţă, pentru a-şi justifica soluţia, a reţinut că inculpatul nu are studii, nu are ocupaţie şi este recidivist, motivare din care rezultă că statutul de recidivist şi lipsa ocupaţiei, alături de poziţia avută în cursul procesului, pot fi considerate circumstanţe personale ce îndreptăţesc aplicarea pedepsei minime.
Pentru a menţine soluţia primei instanţe, respingând apelul declarat de procuror, instanţa de control judiciar a reţinut fără temei că, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 80 C. pen.
Mijloacele de probă administrate în cauză au stabilit o altă situaţie de fapt.
Astfel, după comiterea faptei, pentru a se sustrage urmăririi penale, inculpatul a dispărut de acasă, recunoscând fapta numai după ce a fost prins, ca urmare a denunţării de către mama sa.
În fine, acesta nu a avut nici o contribuţie la repararea pagubei, bunurile fiind restituite părţii vătămate de către mama inculpatului.
Totodată, trebuie avută în vedere gravitatea şi frecvenţa acestui gen de infracţiuni, care pun în pericol grav integritatea corporală şi chiar viaţa persoanelor care îşi câştigă mijloacele de trai prin practicarea taximetriei.
În raport de aceste motive, procurorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi majorarea pedepsei aplicate inculpatului.
Inculpatul a declarat recurs, solicitând reţinerea circumstanţelor atenuante şi reducerea pedepsei sub minimul prevăzut de dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. b) şi c).
Ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate se constată că situaţia de fapt expusă, reţinută de prima instanţă, este susţinută de materialul probator administrat în cauză.
Cu referire la pedeapsa aplicată, se constată că instanţa de fond a aplicat, cumulat, criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 39 C. pen., recidiva constituie o cauză de agravare generală şi personală a răspunderii penale. Această agravare însă este facultativă, în sensul că, şi în cazul constatării stării de recidivă, instanţa de judecată nu este obligată să agraveze răspunderea penală a făptuitorului.
În cauză, împrejurările menţionate de prima instanţă, neinfirmate de materialul probator administrat în cauză, au fost reţinute ca elemente de circumstanţiere, în stabilirea pedepsei între limitele prevăzute de norma incriminatoare.
În mod judicios s-a reţinut că nu pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante stăruinţa pentru repararea pagubei şi comportarea sinceră a inculpatului în cursul procesului, în raport de împrejurarea că acestea, coroborate cu întregul material probator administrat, nu relevă un pericol social concret mai redus decât cel generic, avut în vedere de legiuitor, ilustrat de limita minimă de pedeapsă prevăzută de norma incriminatoare.
Ca atare, ambele recursului sunt nefondate, sub aspectul acestor critici.
În fine, în cauză, operaţiunea de adaptare a pedepsei la cazul concret dedus judecăţii, în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), a avut în mod judicios în vedere că scopul şi funcţiile pedepsei se realizează, în primul rând, în raport cu inculpatul.
Drept urmare, pedeapsa a fost adaptată întregului complex de trăsături şi împrejurări concrete specific faptei comise şi persoanei făptuitorului, culpabilităţii şi periculozităţii relevate de probatoriul administrat în cauză.
În concluzie, pedeapsa aplicată este corect individualizată şi nu se constată temeiuri pentru modificarea cuantumului acesteia, nici în sensul reducerii acesteia sub minimul prevăzut de norma incriminatoare, nici în sensul majorării acesteia.
Drept urmare, respingând apelurile declarate în cauză şi menţinând hotărârea primei instanţe, instanţa de control judiciar a pronunţat o hotărâre nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 3859 C. proc. pen.
Totodată, nici alte cazuri de casare susceptibile a fi puse în discuţie din oficiu nu se constată.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
În baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, inculpatul G.M.G. va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi inculpatul G.M.G. împotriva deciziei penale nr. 287 din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1468/2005. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1471/2005. Penal. Plîngere. Recurs → |
|---|
