ICCJ. Decizia nr. 1872/2005. Penal. Plângere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1872/2005
Dosar nr. 7025/2004
Şedinţa publică din 17 martie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 102/ F din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti pronunţată în dosarul nr. 937/2004 au fost respinse, ca nefondate plângerile formulate de petiţionarii Şt.I. şi Şt.G. împotriva rezoluţiei din 13 iulie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, în dosarul nr. 120/P/2004, fiind obligaţi petiţionarii la câte 100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Petiţionarii Şt.I. şi Şt.G. au formulat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, plângere penală împotriva notarului public G.A., cu sediul biroului notarial în municipiul Curtea de Argeş, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), motivat de faptul că, cu ocazia autentificării contractului de vânzare-cumpărare nr. 2561 din 14 mai 2004, ce a avut ca obiect suprafaţa de 4.000 mp. teren, nu s-a preocupat de identificarea adevăratului proprietar al terenului.
Pe baza actelor premergătoare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, prin rezoluţia din 13 iulie 2004, dată în dosarul nr. 120/P/2004 a dispus neînceperea urmăririi penale.
Parchetul a reţinut că notarul public G.A. „a întocmit contractul de vânzare-cumpărare pe baza documentelor prezentate de părţi, astfel că el nu a încălcat nici o dispoziţie legală cu privire la întocmirea acestuia şi nici nu a consemnat date care să nu corespundă adevărului."
Împotriva rezoluţiei parchetului, petiţionarii Şt.I. şi Şt.G. au formulat plângeri şi de această dată, susţinând că în contractul de vânzare-cumpărare, notarul public a consemnat împrejurări neconforme adevărului, în sensul că vânzătoarea este proprietare terenului ce a făcut obiectul vânzării.
Examinând rezoluţia pronunţată, în raport cu critica formulată şi în conformitate cu art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., instanţa de fond a constatat că plângerile sunt neîntemeiate, reţinând că la data de 14 mai 2004, notarul public G.A. a autentificat contractul nr. 2561, având ca obiect suprafaţa de 4.000 mp. teren situat în intravilanul comunei Cocu, sat Richiţele, vânzătoare fiind M.D., iar cumpărător fiul acesteia, M.L.C.
La întocmirea contractului de vânzare-cumpărare, notarul public a avut în vedere actul încheiat la 14 octombrie 1978, legalizat de fostul comitet executiv al Consiliului Popular al comunei Cocu, judeţul Argeş, în care se preciza că „M.A. a cumpărat în numele şi pentru fratele său M.C. (soţul vânzătoarei M.D., în prezent decedat) de la numitul Şt.C. casa de locuit, grajdul precum şi terenul aferent în suprafaţă de 4.356 mp., situate în comuna Cocu, sat Richiţele, judeţul Argeş". Tot astfel, notarul public a avut în vedere, la întocmirea actului şi adeverinţa de rol nr. 1204, precum şi certificatul fiscal nr. 1203/2004 prin care Primăria comunei Cocu atesta că vânzătoarea M.D. figurează în rolul agricol cu terenul vândut.
Nu este lipsit de semnificaţie faptul că, atât terenul cât şi construcţiile aflate pe acesta au fost folosite în mod neîntrerupt şi netulburat de către vânzătoarea M.D. împreună cu soţul ei, până la deces, începând cu anul 1978 şi până în prezent, fără ca petiţionarii Şt.I. şi Şt.G. să pretindă vreun drept de proprietate, aşa cum au făcut-o în prezenta plângere.
Prin urmare s-a constatat că în sarcina notarului public nu se poate reţine infracţiunea de fals intelectual prin atestarea unor fapte neconforme adevărului, referitoare la dreptul de proprietate al vânzătoarei, aceasta, deoarece infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), imputată notarului public este o infracţiune de intenţie caracterizată prin urmărirea de către făptuitor a producerii rezultatului socialmente periculos al faptei sale, ceea ce nu este cazul în speţă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat, în termen legal, recursuri petiţionarii Şt.I. şi Şt.G., criticând sentinţa pronunţată pentru nelegalitate, arătând în scris că au dovedit că prin actul încheiat cu intenţie directă de către notarul public G.A. se caută a se paraliza dreptul lor de moştenitori ai autorului Şt.M.G., că li s-a reconstituit dreptul de proprietate, fiindu-le eliberat titlul de proprietate nr. 127.910 din 12 mai 2004, fiind ilegal a se susţine că prin contractul incriminat fostul soţ şi respectiv tată al vânzătoarei M.D. ar fi achiziţionat terenul printr-o simplă chitanţă de mână în anul 1978, când autorul lor era membru cooperator şi terenurile erau scoase din circuitul civil.
Recurenţii apreciază că este fals actul întocmit de notarul public G.A., deoarece pentru întocmirea şi autentificarea actului de vânzare-cumpărare era obligat ca în conformitate cu dispoziţiile art. 70 din Regulamentul privind aplicarea Legii nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995 al Ministerului Justiţiei să solicite părţilor să prezinte actele necesare (actul de proprietate al celui ce vinde, certificat de sarcini, certificat fiscal).
De asemenea, recurenţii consideră vânzarea-cumpărarea ca fiind nelegală, întrucât înstrăinarea imobilelor presupune numai existenţa actelor autentice, actele sub semnătură privată fiind excluse, astfel că în mod fraudulos s-a recurs la autentificarea actului incriminat, notarul public făcându-se vinovat de încălcarea dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 36/1995 care reglementează activitatea sa, în sensul că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a desluşi raporturile reale dintre părţi cu privire la actul pe care îl încheie, nu a urmărit cu sinceritate scopul dorit de părţile contractului pe care l-a autentificat, Hotărârea nr. 70/1991 a Comisiei Judeţene de aplicare a Legii fondului funciar rămânând definitivă, materializându-se în titlu de proprietate din 12 mai 2004, solicitând admiterea recursului, invocând dispoziţiile art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
În recurs, Înalta Curte a dispus ataşarea dosarului nr. 120/P/2004 al parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, punând în vedere recurentului petiţionar Şt.I. să depună plicul cu data la care a primit comunicarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale nr. 120/ P din 13 iulie 2004, numărul de înregistrare a plângerii la procurorul general şi, de asemenea, să facă dovada datei la care a primit răspunsul de la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.
La dosarul prezentei cauze a fost ataşat dosarul solicitat, precizându-se în adresa de înaintare menţiunea că la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti nu s-a soluţionat plângere privind temeinicia soluţiei dată în dosarul nr. 120/P/2004 conform art. 278 C. proc. pen.
În recurs, la dosarul cauzei au fost depuse concluzii scrise ale intimatului G.A. prin care se solicită respingerea recursurilor petenţilor Şt.I. şi Şt.G., arătând că la data de 14 mai 2004 s-au prezentat la sediul biroului M.D., în calitate de vânzătoare şi fiul său M.L.C., în calitate de cumpărător care i-au solicitat să redacteze şi să autentifice un contract de dispoziţie pentru suprafaţa de 4.000 mp teren din care, 1000 mp curţi şi construcţii şi 3000 mp arabil, situat în intravilanul comunei Cocu, sat Richiţele de Jos, judeţul Argeş, teren ce a fost dobândit de către vânzătoarea M.D., prin cumpărare împreună cu defunctul ei soţ M.C., decedat la data de 10 februarie 2004 printr-un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14 octombrie 1978 la sediul fostului Consiliu Popular al comunei Cocu, judeţul Argeş, de la fostul vânzător Şt.C., împreună cu o casă de locuit şi un grajd, care ulterior încheierii antecontractului au fost demolate, rămânând în proprietate numai terenul menţionat, precizând actele depuse.
Intimatul menţionează aspecte în drept privind convenţia încheiată între părţi sub imperiul Legilor nr. 58 şi nr. 59/1974, faptul că dacă la acea dată se încheia un act autentic pentru teren şi construcţii, beneficiarul cumpărător dobândea în deplină proprietate şi posesie construcţiile, iar terenul trecea în proprietatea statului, dându-i-se beneficiarului cumpărător numai dreptul de folosinţă, iar după abrogarea legilor menţionate s-a revenit la regula dreptului comun în materie, prevăzută de art. 1310 C. civ., potrivit căreia „toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta". Întrucât la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare şi până la data de 14 mai 2004, când s-a încheiat contractul autentificat sub nr. 2561/2004, moştenitorii defunctului M.C. au stăpânit imobilul, în mod continuu, paşnic, public, liber, netulburaţi de nimeni, sub nume de proprietar, iar promitentul vânzător Şt.C. a predat imobilul în mâna cumpărătorilor şi de la aceştia a primit preţul pretins în sumă de 11.000 lei a considerat proprietari ai terenului pe beneficiarii cumpărători M.D. şi M.C.
De asemenea, intimatul arată că recurenţii la data de 10 iunie 2004 au introdus acţiune de revendicare pentru terenul descris, acţiune ce le-a fost respinsă conform sentinţei civile nr. 4556/2004 dată în dosarul nr. 5838/2004 al Judecătoriei Piteşti, întrucât nu aveau calitate procesuală activă, iar faptul că ulterior au dobândit titlul de proprietate nr. 127910/2004 de care nu a avut cunoştinţă la întocmirea contractului este lipsit de relevanţă, întrucât antecontractele obliga numai părţile semnatare, cu obligaţia de a face, existând două soluţii pe care le poate da instanţa sesizată. Potrivit art. 716 C. proc. civ., părţile contractante pot renunţa la certificatul de sarcini al imobilul, iar la acea dată, potrivit Legii nr. 7/1996 întocmirea documentaţiei cadastrale nu era obligatorie, cartea funciară fiind nedefinitivă, anexând mai multe înscrisuri.
Petiţionarii în concluziile orale, în dezbateri au solicitat admiterea recursurilor, învederând că îşi menţin plângerile formulate, depunând la dosar mai multe înscrisuri, respectiv adresa nr. 120/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, plicul de expeditor de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, copia titlului de proprietate nr. 127.910 din 12 mai 2004.
Examinând recursurile declarate de petiţionarii Şt.I. şi Şt.G. împotriva sentinţei instanţei de fond în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., cât şi din oficiu potrivit art. 3856 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile petiţionarilor ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi temeinic motivat prima instanţă a respins, ca nefondate, plângerile petiţionarilor Şt.I. şi Şt.G.
Înalta Curte consideră că a fost făcută o evaluare justă asupra actelor efectuate de procuror care au condus la soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de notarul public G.A., pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), deoarece fapta nu există.
Aşa cum rezultă din cauză au fost examinate criticile formulate de petiţionari, în raport cu persoana şi fapta pretins a fi săvârşită de către acesta, constatându-se că nu poate fi avută în vedere, deoarece notarul public G.A. a avut în vedere la întocmirea contractului de vânzare-cumpărare, actul încheiat la 14 octombrie 1978 legalizat de fostul comitet executiv al Consiliului Popular al comunei Cocu, judeţul Argeş, adeverinţa de rol nr. 1204, precum şi certificatul fiscal nr. 1203/2004 prin care Primăria comunei Cocu atesta că vânzătoarea M.D. figurează în rolul agricol cu terenul vândut, astfel că nu a încălcat nici o dispoziţie legală cu privire la întocmirea contractului şi nici nu a consemnat date care să nu corespundă adevărului.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a făcut o corectă şi obiectivă evaluare a materialului probator administrat, analizându-se condiţiile în care a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare reclamat, constatând motivat că nu se poate reţine în sarcina notarului public infracţiunea de fals intelectual.
Astfel, criticile formulate de recurenţii petiţionari nu pot fi avute în vedere, deoarece prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale prin sentinţa pronunţată, nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.
De asemenea, Înalta Curte, în recursurile declarate de petiţionari nu poate examina admisibilitatea plângerilor formulate de către aceştia în raport cu lipsa rezoluţiei procurorului general asupra soluţiei de neîncepere a urmăririi penale dispusă iniţial de procuror, deoarece s-ar încălca principiul neagravării situaţiei în propriul recurs.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, pe baza evaluării ansamblului probelor administrate, neconstatând nici existenţa vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petiţionarii Şt.I. şi Şt.G. împotriva sentinţei penale nr. 102/ F din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga fiecare recurent petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petiţionarii Şt.I. şi Şt.G. împotriva sentinţei penale nr. 102/ F din 2 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Obligă pe fiecare recurent petiţionar la plata sumei de câte 600.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1865/2005. Penal. Contestaţie în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 1906/2005. Penal → |
|---|
