ICCJ. Decizia nr. 1904/2005. Penal. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1904/2005
Dosar nr. 835/2005
Şedinţa publică din 18 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1514 din 22 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul D.C. împotriva sentinţei penale nr. 310 din 8 iunie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 3797 din 5 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
În baza art. 458 şi art. 461 lit. d) C. proc. pen., cu aplicarea art. 15 C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată condamnatului D.C., prin sentinţa penală nr. 310 din 8 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, de la 11 ani închisoare la 8 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsă detenţia de la 5 iulie 1998 la zi.
S-a dispus anularea M.E.P.I. nr. 464 din 27 octombrie 2000 emis la Tribunalul Bucureşti, secţia I penală şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei astfel cum a fost redusă.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariul avocatului din oficiu în sumă de 200.000 lei se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2103/2004 la data de 15 aprilie 2004, condamnatul D.C. a formulat contestaţie în executare cu privire la sentinţa penală nr. 310 din 08 iunie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen. şi art. 15 C. pen.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că prin sentinţa penală contestată a fost condamnat, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 – art. 209 lit. a), i) şi g) şi alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 75 lit. c) C. pen., la 11 ani închisoare, iar după rămânerea definitivă au fost modificate dispoziţiile art. 146 C. pen., privind cuantumul prejudiciului prin OUG nr. 207/2000 aprobată prin Legea nr. 456/2001.
Faţă de cele menţionate, Tribunalul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (1) C. pen., deoarece după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a petentului şi înainte de executarea în întregime a pedepsei de 11 ani închisoare a intervenit o lege penală mai favorabilă care are o pedeapsă mai uşoară, pedeapsa aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă a executat din pedeapsa aplicată 6 ani şi 4 luni închisoare şi a avut o atitudine deosebită pe perioada executării pedepsei şi pe cale de consecinţă poate beneficia de dispoziţiile legii mai favorabile.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, considerând că în mod greşit a fost admisă de către instanţa de fond contestaţia la executare a condamnatului D.C., întrucât în speţă nu sunt întrunite toate cele trei cerinţe ale dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 C. pen., respectiv:
1. existenţa unei hotărâri de condamnare definitivă;
2. intervenirea unei legi penale noi după rămânerea definitivă a hotărârii, dar înainte de executarea completă a pedepsei;
3. legea nouă să prevadă o pedeapsă mai uşoară în sensul că maximul special prevăzut de legea nouă să fie mai mic decât maximul special prevăzut de legea veche.
Se motivează, în sensul că legea nu prevede o sancţiune mai uşoară, astfel că cererea a fost greşit admisă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 37 din 20 ianuarie 2005, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei penale nr. 1514 din 22 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală. Desfiinţează sentinţa penală şi rejudecând în fond respinge cererea petentului condamnat D.C. privind contestaţia la executare a sentinţei penale nr. 310 din 8 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, condamnatul a declarat recurs, solicitând reaprecierea probelor şi să se schimbe încadrarea juridică, apoi să se reducă pedeapsa, după cum în parte, a şi procedat prima instanţă.
Recursul este nefondat.
Examinându-se actele dosarului, în raport de critica formulată precum şi din oficiu, Curtea reţine că recurentul condamnat definitiv, se află în executarea unei pedepse de 11 ani închisoare, aplicată în baza art. 208 – art. 209 lit. a), i) şi g) şi alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 75 lit. c) C. pen.
În această situaţie fiind, a introdus contestaţia la executare împotriva sentinţei penale de condamnare respectiv nr. 310 din 8 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, potrivit art. 461 lit. d) C. proc. pen. şi art. 15 C. pen.
În motivarea contestaţiei la executare de faţă, condamnatul invocă incidentul ivit şi care îi este în favoare, prin modificarea dispoziţiilor art. 146 C. pen., respectiv a cuantumului prejudiciului, potrivit OUG nr. 207/2000 aprobată prin Legea nr. 456/2001. Pe baza noilor dispoziţii legale, susţine recurentul, pedeapsa aplicată îi poate fi redusă şi schimbată chiar şi încadrarea juridică, ca urmare a sporirii cuantumului prejudiciului.
Analizând dispoziţiile OUG nr. 207/2000, aprobată prin Legea nr. 456/2001 ce a modificat art. 146 C. pen. şi care în speţă se raportează la art. 209 alin. ultim. C. pen., Curtea va reţine că această lege nu schimbă limitele sancţiunii penale pentru infracţiunea de furt calificat, reţinută cu autoritate de lucru judecat, în sarcina recurentului condamnat.
Cum şi dispoziţiile art. 15 C. pen., prevăd că, se aplică numai atunci când .. „după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară", rezultă că nici cerinţele acestui text nu se regăsesc.
În consecinţă, limitele pedepsei pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat definitiv recurentul, nu s-au redus, prin Legea nr. 456/2001 ce aprobă OUG nr. 207/2000 şi deci, nu există temeiul legal pentru a se justifica admiterea contestaţiei la executare, de faţă.
Pentru toate aceste considerente, hotărârea atacată se apreciază ca temeinică şi legală, iar recursul condamnatului va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se vor aplica şi prevederile art. 192 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul D.C. împotriva deciziei penale nr. 37 din 20 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul contestator să plătească statului suma de 800.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1903/2005. Penal. întrerupere executare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1905/2005. Penal. Contestatie în anulare.... → |
|---|
