ICCJ. Decizia nr. 1975/2005. Penal. Art.211 alin2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1975/2005
Dosar nr. 4034/2004
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, la data de 21 noiembrie 2002, a fost trimis în judecată inculpatul C.A., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lui A.S.C., pentru complicitate la aceeaşi infracţiune.
În fapt s-a reţinut că, în seara zilei de 6 octombrie 2000, inculpatul C.A. le-a sustras părţilor vătămate D.P.S. şi P.O., prin violenţă, aparatele de telefon mobil pe care acestea le ţineau în poşetă. Totodată, s-a reţinut că A.S.C. nu a participat la săvârşirea de către inculpat a infracţiunii.
Prin sentinţa penală nr. 196 din 1 septembrie 2003, Tribunalul Alba care a judecat cauza prin strămutare de la Tribunalul Iaşi, a dispus achitarea inculpatului C.A., în baza art. 11 pct. 2 lit. c), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., reţinând că în cauză nu există dovezi concludente privind comiterea de către inculpat a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Prin Decizia nr. 198 din 27 mai 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva acestei sentinţe de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi de inculpatul C.A.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba, care a solicitat casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi condamnarea inculpatului C.A., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În motivarea recursului declarat parchetul a arătat că instanţele au apreciat greşit probele administrate în cauză, din care rezultă vinovăţia inculpatului C.A. şi că luând în considerare aceste probe se impunea ca inculpatul să fie condamnat pentru infracţiunea prevăzută în actul de trimitere în judecată.
Recursul este fondat în sensul celor ce urmează:
Părţile vătămate D.P.S. şi P.O.S. au arătat în primele lor declaraţii date la organele de poliţie, la data de 18 octombrie 2000, că în seara zilei de 6 octombrie 2000, aflându-se pe o stradă din centrul municipiului Iaşi, în drum spre casă, au fost acostate de inculpatul C.A. şi de A.S.C., după care inculpatul le-a lovit, le-a smuls genţile de pe umăr şi le-a luat telefoanele, spunându-le că face parte din clanul C. şi că dacă vor să-şi recupereze bunurile sustrase, să vină să se întâlnească cu el în zilele următoare.
În declaraţiile lor părţile vătămate au descris elemente de identificare a inculpatului, tatuaje pe braţe, pe piept şi pe abdomen, cercel în urechea stângă, o sprânceană cu despicătură, ten, înălţime, vârstă, marca şi numărul autoturismului din care a coborât înainte de a le acosta, care s-au dovedit a fi reale şi, de asemenea, l-au recunoscut dintr-un grup de tineri, în procedura standard efectuată la sediul poliţiei.
Instanţele au înlăturat aceste declaraţii ţinând seama de unele nepotriviri, cum ar fi cu privire la locul în care s-a aflat inculpatul în autoturism înainte de a coborî sau la mâna cu care le-a lovit.
Înlăturarea declaraţiilor părţilor vătămate este nejustificată în condiţiile în care mai multe date de identificare a inculpatului, furnizate de acestea, s-au confirmat, iar nepotrivirile, neesenţiale, s-au datorat în mod evident percepţiei, memorării sau redării eronate a elementelor analizate de instanţe.
Tot astfel, instanţele au înlăturat declaraţia martorului P.G., unchiul părţii vătămate P.O.S., care la urmărirea penală a arătat că nepoata sa i-a povestit incidentul în care a fost victima infracţiunii de tâlhărie comisă de inculpatul C.A. şi că a îndemnat-o să reclame cazul la poliţie. Declaraţia martorului a fost înlăturată cu motivarea că la instanţa de judecată acesta a declarat că a fost prezent la locul şi la data faptei şi că a perceput nemijlocit modul în care s-a comis infracţiunea. Or, declaraţia dată de martorul P.G. în cursul judecăţii la prima instanţă este vădit confuză şi nu justifică necondiţionat concluzia instanţelor, confuzia fiind creată fie prin starea martorului în cursul audierii, fie prin consemnarea eronată a declaraţiei, fie prin înţelegerea greşită a declaraţiei făcută de martor. Astfel, numai prin starea de confuzie a martorului în cursul audierii sale de către instanţă se explică faptul că acesta susţine, pe de o parte, că are cunoştinţă despre împrejurările faptei din relatările celor două fete, iar pe de altă parte, că s-ar fi aflat, fără să fie întrebat de ce nu a intervenit, în apropierea locului faptei.
În sfârşit, instanţele au înlăturat declaraţiile martorilor asistenţi la procedura de identificare a inculpatului din grup, luând în considerare explicaţia acestora că li s-a cerut de către organele de poliţie să semneze nişte acte în alb. Or, inculpatul însuşi nu contestă că cele două părţi vătămate l-au recunoscut din grupul compus în cadrul procedurii efectuate de poliţie, iar, pe de altă parte, în cursul procedurii amintite s-au făcut fotografii a căror realitate nu a fost contestată şi care se află depuse la dosar.
În mod eronat instanţa de apel, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 200 C. proc. pen., a reţinut că probele administrate în cursul urmăririi penale nu pot servi ca temei de condamnare ci doar ca temei de sesizare a instanţelor.
Textul invocat de instanţa de apel este plasat în Codul de procedură penală în cuprinsul Titlului I – Urmărirea penală şi reglementează, aşa cum rezultă şi din definiţia marginală „obiectul urmăririi penale". Probele şi mijloacele de probă sunt reglementate prin dispoziţiile cuprinse în Titlul III din Codul de procedură penală. În conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (1), din acest titlu, administrarea probelor se face de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, iar potrivit art. 63 alin. (2), probele nu au valoare dinainte stabilită ci, aprecierea lor se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului. Din aceste prevederi ale legii nu se poate înţelege, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel, că probele administrate în cursul urmăririi penale au valoare doveditoare numai în cursul acestei faze a procesului penal şi numai în vederea sesizării instanţei de judecată. Principiul liberei aprecieri a probelor, enunţat în art. 63 alin. (2) C. proc. pen., lasă instanţei de judecată libertatea să aprecieze concludenţa tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului, consacrat prin art. 3 din acelaşi cod, impune instanţei de judecată să dea valoare acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.
Din perspectiva celor arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţele au înlăturat în mod nejustificat probe care dovedesc identitatea inculpatului ca autor al faptei şi vinovăţia acestuia.
În consecinţă, urmează să se admită recursul parchetului, să se caseze hotărârile pronunţate în cauză şi, având în vedere că urmărirea penală nu a lămurit însă, toate aspectele cauzei, se va restitui dosarul la procuror pentru completarea urmăririi penale în conformitate cu dispoziţiile art. 333 C. proc. pen.
În completarea urmăririi penale se va efectua reconstituirea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii cu participarea părţilor vătămate şi potrivit declaraţiilor acestora pentru a verifica verosimilitatea relatărilor lor în funcţie de particularităţile locului faptei şi posibilitatea reală de a percepe detaliile pe care le-au furnizat în legătură cu identitatea inculpatului.
Se impune, de asemenea, confruntarea părţilor vătămate cu inculpatul şi cu numitul A.S.C., prezent alături de inculpat la data şi locul faptei.
Părţile vătămate vor fi chestionate asupra susţinerilor privind intimidarea lor de către anturajul inculpatului şi presiunile făcute asupra lor pentru a nu se prezenta la judecată şi se vor verifica declaraţiile făcute în acest sens, luându-se şi măsurile de protecţie necesare.
Vor fi reaudiaţi martorii asistenţi la procedura de recunoaştere din grup, precum şi persoanele care au făcut parte din grupul în care a fost introdus inculpatul în vederea recunoaşterii, pentru a se verifica dacă recunoaşterea s-a făcut în condiţiile legii pentru a avea valoare probatorie. Se vor verifica motivele revenirii martorilor asupra declaraţiilor date la urmărirea penală.
Ţinând seama de declaraţiile părţilor vătămate privind participarea şi a martorului A.S.C. la comiterea infracţiunii şi declaraţia lui că nu s-a aflat la locul faptei, se vor reaudia părţile vătămate şi se vor administra orice alte probe legale pentru aflarea adevărului, inclusiv testul la poligraf, luându-se, în funcţie de rezultatul cercetărilor, măsurile prevăzute de lege cu privire la acesta.
Vor fi audiaţi martorii F.T. şi V.M.F. care au declarat la instanţa de judecată că părţile vătămate nu erau studente, aşa cum au declarat la organele de urmărire penală ci prostituate şi se va verifica realitatea susţinerilor acestora.
Va fi audiat subofiţerul de poliţie P.A. care a declarat că infracţiunea de care este acuzat inculpatul „poate fi pusă în sarcina unei înscenări, care a generat crearea în mod artificial a unui dosar de urmărire penală". Martorul va trebui să explice cine şi de ce a făcut o asemenea înscenare, care sunt dovezile pe care se întemeiază şi să se verifice explicaţiile date de martor. Situaţia se cere a se verifica în interesul stabilirii adevărului cu privire la acuzaţia adusă inculpatului, în condiţiile în care, potrivit declaraţiilor părţilor vătămate, acesta ar fi afirmat că, făcând parte din clanul C., intens mediatizat în municipiul Iaşi „poliţia este la picioarele lui", iar pe de altă parte ţinând seama de afirmaţiile făcute de aceleaşi părţi vătămate privind presiunile făcute asupra lor de către inculpat şi de anturajul lui.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia împotriva deciziei penale nr. 198/ A din 27 mai 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul C.A.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 196 din 1 septembrie 2003 a Tribunalului Alba.
În baza art. 333 C. proc. pen., restituie cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, pentru completarea urmăririi penale.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 197/2005. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1976/2005. Penal. Art.254 c.pen. Recurs → |
|---|
