ICCJ. Decizia nr. 197/2005. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 197/2005
Dosar nr. 6760/2004
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1282 din 13 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat inculpatul S.A., arestat în cauză, la 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 83 C. pen., s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a pedepsei anterioare de 2 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 2136/1999 a Judecătoriei Buftea, care se va executa alături de pedeapsa aplicată, în total 12 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 64 – art. 71 C. pen. şi conform art. 65 C. pen., i s-a şi aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani.
S-a menţinut starea de arest şi conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), i s-a computat detenţia de la 11 mai 1996 la 13 februarie 1997 şi de la 26 noiembrie 2003 la zi.
S-a dispus confiscarea specială de la inculpat, a sumei de 500.000 lei provenită din vânzarea drogurilor şi a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut în fapt că, la data de 26 noiembrie 2993, inculpatul i-a vândut martorului denunţător B.G., două doze de heroină, contra sumei de 600.000 lei, înlăturându-se apărarea acestuia în sensul că nu a fi vândut droguri, ci doar a intermediat cumpărarea acestor droguri de la numitul C.
S-au avut în vedere atât probele efectuate la urmărirea penală cât şi în cursul cercetării judecătoreşti şi anume procesul-verbal de consemnare a denunţului, actele de percheziţie corporală, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, depoziţiile martorilor B.M. şi B.G. şi declaraţia inculpatului.
Inculpatul recunoaşte că a ajutat denunţătorul să-şi procure drogul, dar a susţinut că nu a efectuat acte de trafic ci a intermediat doar cumpărarea de la numitul C. în schimbul unei mici cantităţi de heroină ce i s-ar fi dat pentru consum propriu.
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel, pe care a criticat-o pentru netemeinicie şi a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi în subsidiar, reducerea pedepsei care ar fi prea severă.
Ambele motive de apel au fost considerate nefondate, astfel că prin Decizia penală nr. 859/ A din 15 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins apelul, ca atare.
Inculpatul a recunoscut că este consumator de droguri şi că, la cererea denunţătorului B.G., s-a oferit să-i procure heroină, scop în care s-au deplasat împreună la domiciliul numitului C., de unde au luat două doze de heroină pentru care s-a plătit 500.000 lei, din cei marcaţi anterior, iar diferenţa de 100.000 lei s-au găsit asupra inculpatului la ieşirea din acea locuinţă.
În momentul precedent flagrantului, inculpatul a înmânat denunţătorului şi o seringă luată de după gardul din apropiere.
Este confirmat prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, că cele două punguţe din material plastic găsite la denunţător conţineau heroină, substanţă stupefiantă considerată drog de mare risc.
Chiar dacă nu inculpatul ar fi vândut heroină, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, sunt incriminate ca infracţiuni şi livrarea cu orice titlu, procurarea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, aşa încât fapta comisă de inculpat întruneşte elementele laturii materiale a infracţiunii pentru care a fost condamnat, astfel că nu subzistă în speţă motivul de recurs înscris în art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.
Se mai arată că nu este întemeiat nici motivul subsidiar, de apel, privind dozarea judiciară a pedepsei, constatându-se că inculpatului i s-a aplicat pedeapsa minimă prevăzută de textul de lege sancţionator, deşi este recidivist în condiţiile art. 37 lit. a) C. pen., deoarece a fost condamnat anterior pentru furt calificat cu suspendarea condiţionată a executării, nu are ocupaţie, este consumator de droguri şi a avut o poziţie procesuală necorespunzătoare negându-şi vinovăţia, în pofida probelor administrate.
S-a conchis că prima instanţă a făcut judicios aplicarea art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), privind criteriile generale de individualizare a pedepsei.
Împotriva deciziei penale nr. 859/ A din 15 noiembrie 2004, inculpatul S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru mai multe motive.
Printr-un motiv formulat, inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 10 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., susţinând că nu rezultă că a săvârşit fapta de trafic de droguri de mare risc, ci doar că este consumator de droguri. Printr-un alt motiv, a susţinut că greşit nu s-a făcut aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, privind reducerea limitelor pedepsei de care beneficiază cei care au denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere a celorlalţi participanţi şi că, oricum pedeapsa aplicată este prea mare, injust individualizată.
Criticile sunt nefondate.
Din examinarea dosarului cauzei, se constată că instanţele au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, în concordanţă cu probele administrate.
În raport de situaţia de fapt reţinută de instanţe, încadrarea juridică a faptei în art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., este, de asemenea, corectă, căci chiar dacă se reţin doar cele recunoscute de inculpat, acestea constituie operaţiuni privind circulaţia drogurilor de mare risc, fără drept.
Inculpatul nu a beneficiat de reducerea limitelor pedepsei prevăzută de lege, prevăzută de art. 16 din Legea nr. 143/2000, întrucât nu s-a dovedit că, în timpul urmăririi penale a denunţat şi facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi.
În fine, se mai constată că individualizarea pedepsei a fost bine efectuată, fiind corespunzătoarea cu gravitatea faptei, cu împrejurările în care a fost săvârşită şi cu gradul ridicat de pericol social al inculpatului, acesta fiind recidivist.
În consecinţă, se impune menţinerea pedepsei în cuantumul fixat, pentru realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Criticile formulate fiind nefondate şi cum nu se constată nici motive care se iau în considerare din oficiu, recursul urmează a se respinge în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a se deduce din pedeapsă timpul arestării preventive.
Recurentul va fi obligat să plătească statului, cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.A. împotriva deciziei penale nr. 859/ A din 15 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 11 mai 1996 la 13 februarie 1997 şi de la 26 noiembrie 2003 la 12 ianuarie 2005.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 ianuarie 2005.
← ICCJ. Decizia nr. 1964/2005. Penal. Plângere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1975/2005. Penal. Art.211 alin2 c.pen. Recurs → |
---|