ICCJ. Decizia nr. 2281/2005. Penal. Recurs la încheiere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2281/2005
Dosar nr. 2032/2005
Şedinţa publică din 4 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin încheierea din 21 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 2208/2005, în baza art. 3001 alin. (1) C. proc. pen., a fost constatată ca fiind legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor M.I. şi C.A.
Potrivit art. 3001 alin. (3), raportat la art. 160b C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive a celor doi inculpaţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpaţilor, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora.
Împotriva încheierii din 21 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs, în termen legal, inculpatul M.I. care, prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 şi art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat, este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 36 din 15 februarie 2005, pronunţată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. 1334/2004 au fost condamnaţi inculpaţii M.I. şi C.A. la câte o pedeapsă de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
S-a reţinut că, în după-amiaza zilei de 6 septembrie 2004, inculpaţii M.I. şi C.A., prin violenţă, au deposedat-o pe partea vătămată A.I., în vârstă de 71 ani, de suma de 1.760.000 lei.
Fapta s-a petrecut în zona industrială a oraşului Buzău.
În urma agresiunii partea vătămată a suferit leziuni pentru a căror vindecare a necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel inculpaţii M.I. şi C.A., apel care formează obiectul dosarului nr. 2208/2005 al Curţii de Apel Ploieşti.
La termenul din 21 martie 2005, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, verificând din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpaţilor, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul M.I.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Este adevărat că, potrivit art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (1) din Constituţia României, nimeni nu poate fi privat de libertate.
În aceleaşi texte însă sunt înscrise totodată şi excepţii de la regula generală mai sus menţionată.
Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat s-au reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
Pe de altă parte, art. 20 din Constituţia României prevede că „dispoziţiile constituţionale vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu D.U.D.O., cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", iar „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale".
Rezultă aşadar că reglementările cuprinse în art. 5 paragraful 3 din Convenţie sunt obligatorii, făcând parte din ordinea de drept internă.
În raport de reglementările internaţionale menţionate, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută în legislaţia fiecărui stat, conform Convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale.
Rezultă aşadar că, dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept [(art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei (profitând de vârsta înaintată a părţii vătămate), de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpaţi prin săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave, ce vizează simultan atât integritatea fizică a persoanei, cât şi bunurile acesteia, de urmările directe păgubitoare şi traumatizante asupra părţii vătămate, dar şi de conduita inculpaţilor, care au avut o poziţie procesuală nesinceră, în pofida probelor administrate, lăsarea în libertate a acestora, prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar creea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel în sensul menţinerii arestării preventive, astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva încheierii pronunţată la 21 martie 2005 de către Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 2208/2005.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2269/2005. Penal. întrerupere executare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2283/2005. Penal. Art.183 c. pen. Recurs → |
|---|
