ICCJ. Decizia nr. 2414/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2414/2005
Dosar nr. 1383/2005
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 35/P/2003 din 18 februarie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus, în baza art. 224 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de notarul public C.F., cercetată pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), faţă de S.N., pentru infracţiunile prevăzute de art. 25, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291 şi art. 215 din acelaşi cod şi faţă de avocatul B.D.C., pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), reţinându-se că procura specială autentificată sub nr. 1259 din 8 iunie 1999 a fost semnată de P.E., a fost redactată de avocatul B.D. în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) teza III din Legea nr. 51/1995, iar notarul public C.F. a autentificat-o în condiţii, legale, datele inserate corespunzând adevărului.
În motivarea plângerii, partea vătămată P.E., prin mandatar M.M. a reclamat că S.N., prin folosirea unei procuri speciale, redactată de avocatul B.D. şi autentificată de notarul C.F., procura nesemnată de petiţionară, a fost înlăturată din calitatea de acţionar de la SC I.A.P. SA şi şi-a însuşit, în mod nelegal 24,9 % din capitalul societăţii comerciale respective.
Plângerea formulată de petiţionară împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă, în baza art. 278 C. proc. pen., de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin rezoluţia nr. 961/II/2/2004 din 19 aprilie 2004, ca neîntemeiată, din verificarea actelor şi lucrărilor aflate la dosar, rezultând că soluţia adoptată în cauză este legală şi temeinică.
Împotriva rezoluţiei procurorului de netrimitere în judecată, partea vătămată P.E., prin procuratorul M.M., în baza art. 2781 C. proc. pen., a formulat plângere la instanţă, respectiv la Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa penală nr. 84 din 15 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, plângerea petentei.
Prin Decizia penală nr. 6284 din 25 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de procuratorul M.M., pentru petiţionara P.E., împotriva sus-menţionatei sentinţe, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza, pentru rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa penală nr. 14 din 15 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în rejudecare, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de P.E. împotriva rezoluţiei nr. 35/P/2003, din 18 februarie 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a menţinut soluţia procurorului, ca fiind legală şi temeinică, reţinând, în esenţă, faptul că a fost stabilit pe baza expertizei, că atât contractul de cesiune, cu data certă nr. 5933 din 9 iunie 1999, act necontestat de părţile semnatare, cât şi procura specială nr. 1259 din 8 iunie 1999, întocmită de avocatul B.D. şi autentificată de notarul C.F., au fost semnate de aceeaşi persoană, respectiv P.E.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionara P.E., prin procurator avocat M.M., solicitând desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru continuarea cercetărilor şi completarea urmăririi penale.
Recursul este nefondat.
Analizând hotărârea atacată, Curtea apreciază că, în rejudecare, instanţa de fond a analizat în mod riguros plângerea, iar prin coroborarea întregului material probator aflat la dosarul cauzei, se constată că soluţia pronunţată este legală şi temeinică, faptele avocatului B.D.C., notarului C.F. şi numitului S.N., nefiind prevăzute de legea penală.
Apărarea petiţionarei, în sensul că semnătura nu-i aparţine, că rapoartele de expertiză grafologice, dintre care unul cu caracter extrajudiciar, au fost interpretate greşit, precum şi susţinerile că în acea perioadă nu se afla în România nu sunt confirmate de probele administrate în cauză.
Astfel, s-a stabilit pe calea expertizei judiciare grafologice, că atât contractul de cesiune, cu data certă nr. 5933 din 9 iunie 1999, act necontestat de părţile semnatare, cât şi procura specială nr. 1259 din 8 iunie 1999, întocmită de avocatul B.D. şi autentificată de notarul C.F., au fost semnate de aceeaşi persoană, respectiv P.E. Nu există nici o contradicţie între concluziile aceluiaşi raport de expertiză prin care se arată că toate celelalte semnături examinate de pe actele puse la dispoziţie au fost executate de o altă persoană, iar atâta vreme cât petiţionara, deşi pe parcursul urmăririi penale s-a insistat, nu s-a prezentat pentru a i se lua specimenul de semnătură de către organul judiciar, în mod corect s-a concluzionat că semnătura de pe actele în discuţie îi aparţine, fără însă a se putea stabili cui aparţine cealaltă semnătură.
Totodată, se reţine faptul că petiţionara are mai multe paşapoarte, în speţă trei, două emise de autorităţile siriene, iar altul emis de autorităţile greceşti.
În cauză s-a depus într-adevăr o fotocopie a paşaportului nr. J.S./97-345655 emis de autorităţile siriene pentru P.E. din care rezultă că aceasta nu ar fi fost în România la data autentificării procurii speciale, ea aflându-se în Liban.
În acelaşi timp, însă, în ţara noastră, petiţionara a fost identificată cu un alt paşaport şi anume, cu nr. RS/88-2717920, eliberat tot de autorităţile siriene.
Nu în ultimul rând, s-a reţinut că pe un alt act oficial, petiţionara a fost identificată cu paşaportul nr. 3956968 eliberat în Atena la 15 februarie 2002, dar figurând cu un alt loc al naşterii şi cu o dată a naşterii incompletă.
Faţă de cele arătate şi mai ales, fără a înlătura principiul de drept „in dubio pro reo", potrivit căruia „dubiul profită celui inculpat", pentru înlăturarea suspiciunilor privind semnătura sa, a identităţii şi a datelor certe în care s-a aflat sau nu în România, petiţionara trebuia să se prezinte la solicitarea organului judiciar pentru a da un specimen de semnătură în vederea clarificării situaţiei.
Aşa fiind, cum din examinarea în ansamblu, a sentinţei recurate, nu se constată ca aceasta să fie supusă vreunui motiv de casare susceptibil de a fi invocat din oficiu, urmează ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionară, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara P.E. împotriva sentinţei penale nr. 14 din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă pe recurenta petiţionară să plătească statului suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2405/2005. Penal. Art. 174 Cod Penal. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2416/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs → |
|---|
