ICCJ. Decizia nr. 2428/2005. Penal. Art.215 c. pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2428/2005
Dosar nr. 5342/2004
Şedinţa publică din 12 aprilie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În temeiul art. 409 şi a art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei penale nr. 2273 din 4 decembrie 2002 a Judecătoriei Constanţa, deciziei penale nr. 986 din 18 decembrie 2003 a Tribunalului Constanţa şi deciziei penale nr. 478/ P din 29 iunie 2004 a Curţii de Apel Constanţa pe motivul că faptei săvârşite de inculpat i s-a dat o greşită încadrare juridică.
Recursul în anulare este fondat şi urmează a fi admis ca atare.
Judecătoria Constanţa, prin sentinţa penală nr. 2273 din 4 decembrie 2002 a Judecătoriei Constanţa, a condamnat pe inculpaţii:
- D.I. la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor de înşelăciune şi evaziune fiscală, prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 13, art. 215 alin. (4), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, prin schimbarea încadrării juridice reţinute prin rechizitoriu, din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen. şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Totodată, l-a obligat pe inculpat să plătească despăgubiri civile de 708.861.500 lei părţii civile SC D.C. SRL Ploieşti.
S-a reţinut că, în cursul anului 1999, în calitate de administrator al SC D. SRL Constanţa, inculpatul i-a indus şi menţinut în eroare pe reprezentanţii părţii civile SC D.C. SRL Ploieşti, atât cu ocazia încheierii, cât şi pe parcursul executării unui contract de vânzare-cumpărare de mărfuri, prezentându-le ca adevărată împrejurarea mincinoasă că societăţile comerciale pe care le administrează au o bună situaţie financiară şi că va achita preţul produselor achiziţionate, emiţând ulterior două file cec în valoare totală de 500.000.000 lei, a căror plată a fost refuzată de B.T.R. SA, sucursala Constanţa, datorită lipsei disponibilului în contul bancar al emitentului, precum şi faptului că SC I.I. SRL Constanţa, societate comercială administrată tot de inculpat, intrase în interdicţie bancară.
Totodată, începând cu anul 1997, în calitate de administrator al SC D. SRL Constanţa, inculpatul a întocmit în mod incomplet şi necorespunzător documentele primare şi de evidenţă contabilă ale societăţii, iar începând cu anul 1999 nu a mai efectuat nici o înregistrare contabilă, deşi societatea a desfăşurat activitate comercială, inacţiunile sale fiind de natură a împiedica verificările financiar-contabile şi depistarea cazurilor de evaziune fiscale.
Tribunalul Constanţa a admis apelurile declarate de procuror şi inculpat şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. şi art. 215 alin. (4), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) şi (4), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), aplicând inculpatului o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit această pedeapsă cu cea de un an închisoare, stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, urmând ca inculpatul să execute, în final, 3 ani închisoare.
Curtea de Apel Constanţa a admis recursul declarat de inculpat şi, conform art. 334 C. proc. pen., art. 215 alin. (1), (3) şi (4) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, aplicându-i o pedeapsă de un an închisoare, pe care a constatat-o graţiată în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002.
Totodată, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an închisoare, stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994.
Pe de altă parte, a respins recursul declarat de procuror.
Hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea legii.
Potrivit art. 215 alin. (2) C. pen., înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.
Totodată, potrivit art. 215 alin. (3) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.
Alin. (4) al aceluiaşi text de lege, prevede că emiterea unui C.E.C. asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia necesară, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (2).
Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii este important ca emiterea cecului să se fi făcut pentru a induce în eroare pe beneficiarul acestuia, cu scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Inculpatul, în luna ianuarie 1999, acţionând în calitate de asociat cu drept de administrare a SC D. SRL Constanţa, l-a indus în eroare pe P.C., reprezentantul părţii vătămate SC D.C. SRL Ploieşti, cu ocazia realizării acordului de voinţă între cele două societăţi privind încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de natură comercială, prin ascunderea dolosivă a faptului că societatea inculpatului (SC D. SRL Constanţa) nu prezintă bonitatea necesară, nemaivând nici o activitate comercială de aproximativ un an de zile, nici un angajat şi nici vreo formă de evidenţă financiar-contabilă. Această modalitate este caracterizată în doctrină ca „dol prin reticenţă", fapt care, dacă ar fi fost cunoscut de către vânzător la momentul încheierii contractului sau ulterior, pe timpul executării acestuia, nu l-ar fi încheiat şi nici nu l-ar fi executat în condiţiile stipulate.
Acţiunea de inducere în eroare a fost săvârşită de inculpat cu intenţie directă, calificată, în scopul obţinerii unui folos injust, constând în revânzarea produselor cumpărate şi însuşirea preţului acestora, fără a-şi achita obligaţia de plată către vânzător.
S-a stabilit că întreaga cantitate de carne de porc şi pasăre a fost transportată cu două TIR-uri închiriate de inculpat de la SC C.P.C. SRL Poşta Câlnău, unde partea vătămată o depozitase, iar cele 520.000 pungi plastic au fost transportate şi livrate unei societăţi din Bucureşti care i-a fost indicată în mod expres martorului şofer N.F., de către inculpat.
Partea vătămată P.C. şi-a îndeplinit cu bună credinţă obligaţiile contractuale pe care şi le-a asumat prin contractul de vânzare-cumpărare a mărfurilor (avizele de expediţie şi documentele doveditoare ale livrării mărfii către SC D. SRL Constanţa din dosarul de urmărire penală), în timp ce inculpatul nu i-a achitat nici o sumă de bani din valoarea mărfii, astfel că partea vătămată a fost nevoită să se deplaseze la Constanţa, când s-a întocmit factura fiscală seria PH ACA nr. 2326952 din 1 aprilie 1999 prin care se atesta faptul că SC D.C. SRL Ploieşti a livrat marfă în valoare de 708.861.500 lei.
Cu acelaşi prilej, inculpatul şi-a asumat în scris obligaţia de a achita până la data de 8 aprilie 1999 suma totală de 25.000 dolari către P.C. (înscrisul sub semnătură privată denumit „chitanţă").
Întrucât inculpatul nu şi-a îndeplinit nici de această dată obligaţia de a plăti contravaloarea mărfii, reprezentantul părţii vătămate, P.C. s-a deplasat din nou la Constanţa, în 11 mai 1999, pentru a-i solicita explicaţii inculpatului.
Acţionând în mod vădit cu intenţia de a induce în eroare partea vătămată şi de a o determina să amâne derularea procedurii legale de recuperare a sumelor datorate, inculpatul este cel care i-a propus acestuia încheierea unui proces-verbal de compensare între SC D.C. SRL Ploieşti, SC D. SRL Constanţa şi SC I.I. SRL (în cadrul căreia inculpatul avea calitatea de asociat).
Conform acestui proces-verbal, inculpatul i-a propus părţii vătămate P.C. că datoria de 708.861.500 lei pe care SC D. SRL Constanţa o avea faţă de SC D.C. SRL Ploieşti să fie preluată de SC I.I. SRL Constanţa, societate despre care inculpatul i-a precizat că desfăşoară o intensă activitate comercială şi realizează mari sume de bani. Nici de această dată inculpatul nu i-a prezentat situaţia reală a societăţii sale părţii vătămate.
Pentru a-şi recupera paguba, partea vătămată a fost de acord ca inculpatul D.I. să completeze personal, să semneze şi ştampileze două file C.E.C. în valoare de câte 250.000.000 lei fiecare, pe care i le-a remis.
Conform înţelegerii părţilor, în cuprinsul celor două procese-verbale de compensare încheiate cu acest prilej, a fost consemnat faptul că filele C.E.C. emise de inculpat vor reprezenta o garanţie a faptului că va achita către SC D.C. SRL Ploieşti, până la 31 mai 1999, întreaga valoare a mărfii. După această dată, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată, respectivele file C.E.C. urmau a reprezenta instrumentele de plată, putând fi introduse spre decontare la B.T.R. SA Constanţa.
Reprezentantul părţii vătămate P.C. a respectat înţelegerea şi a păstrat cu titlu de garanţie filele C.E.C. până la 31 mai 1999, când inculpatul nu a achitat nici o sumă de bani, astfel cum se convenise.
În acest context, la 1 iunie 1999, partea vătămată P.C., apreciind că cele două file C.E.C. au dobândit calitatea de instrumente de plată, a solicitat B.T.R., sucursala Constanţa decontarea contravalorii acestora, însă operaţiunea nu a putut fi realizată. La 2 iunie 1999, banca a refuzat efectuarea plăţii atât datorită faptului că SC I.I. SRL Constanţa nu avea bani în contul bancar cât şi împrejurările că emitentul (aceeaşi societate a inculpatului) se afla în interdicţie bancară din 15 mai 1999.
Mai mult, cele două file C.E.C. emise de inculpat şi date spre decontare părţii vătămate aparţineau unui set de instrumente de plată care fusese anulat odată cu instituirea interdicţiei.
În declaraţiile sale, inculpatul D.I. a negat săvârşirea faptei, susţinând că cele două file C.E.C. au avut rolul de a constitui o garanţie a efectuării ulterioare a plăţii.
Nu se poate vorbi însă în cauză de existenţa unei garanţii valabile, atât timp cât filele C.E.C. erau anulate şi nu exista provizionul necesar în cont. Or, în literatura de specialitate s-a susţinut constant că prezentarea intenţionată ca fiind garanţie a unei file C.E.C. ce nu îndeplinea, în realitate, condiţiile legale, iar dacă este acceptată ca atare de persoana indusă în eroare, constituie un element al înşelăciunii (Revista Dreptul nr. 6/2004).
Totodată, inculpatul a susţinut că, anterior datei de 31 mai 1999, a luat legătura telefonic cu partea vătămată P.C., căruia i-a adus la cunoştinţă că SC I.I. SRL nu are în cont suma de bani necesară efectuării plăţii sumei datorate.
În totală contradicţie cu susţinerile inculpatului, reprezentanţii părţii vătămate au declarat constant că nu au avut cunoştinţă despre lipsa proviziei necesare din contul bancar al SC I.I. SRL Constanţa, atât în momentul emiterii celor două file C.E.C., ulterior, cât şi la data scadenţei.
Partea vătămată a precizat că inculpatul D.I. nu le-a făcut cunoscută reala situaţie economică şi financiară a societăţilor comerciale pe care le reprezenta şi nu a contactat SC D.C. SRL Ploieşti pentru a-i informa cu privire la imposibilitatea decontării filelor C.E.C.
Din analiza probelor anterior menţionate rezultă că inculpatul a indus în eroare partea civilă asupra unui aspect fundamental în formarea cunoştinţei şi voinţei acesteia de a contracta, atât în momentul încheierii contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, prin declaraţiile mincinoase privind bonitatea firmei şi prin emiterea cecurilor şi prin susţinerile sale ulterioare că este în măsură să-şi onoreze obligaţiile contractuale.
Mai mult, intenţia frauduloasă a inculpatului rezultă şi din lipsa de diligenţă a acestuia în acoperirea prejudiciului, care încă nu este recuperat, deşi partea civilă a încercat soluţionarea pe cale amabilă a incidentului.
Aşadar, faptele inculpatului nu constituie numai o simplă încălcare a normelor juridice financiare, care să se circumscrie dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 59/1934 cum a apreciat instanţa de recurs, atât timp cât inculpatul a acţionat în maniera descrisă cu scopul de a induce şi menţine în eroare o persoană cu prilejul încheierii şi executării unui contract, ci ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (4) C. pen.
În consecinţă, instanţele trebuia să dispună condamnarea inculpatului pentru săvârşirea acestei infracţiuni, în concurs cu infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994.
Pentru aceste motive, recursul în anulare va fi admis, hotărârile atacate vor fi casate pentru greşita încadrare juridică urmând ca inculpatul să fie condamnat pentru infracţiunea de înşelăciune în concurs cu cea de evaziune fiscală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 2273 din 4 decembrie 2002 a Judecătoriei Constanţa, deciziei penale nr. 986 din 18 decembrie 2003 a Tribunalului Constanţa şi deciziei penale nr. 478 din 22 iunie 2004 Curţii de Apel Constanţa, privind pe inculpatul D.I.
Casează hotărârile atacate pentru greşita încadrare juridică dată faptei.
În baza art. 215 alin. (2), (3) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod, condamnă pe inculpatul D.I. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., condamnă inculpatul la un an închisoare, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2417/2005. Penal. Plângere recurs. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2429/2005. Penal. Art.208,209 c. pen,. Recurs... → |
|---|
